UN DESTIN ȘI DOUĂ VIEȚI
Aicia sunt, dar gândurile-mi fug departe,
La verile acelea, ce-n urmă le-am lăsat…
Când credeam, că nimic nu ne desparte,
Frământări și îndoieli, puneam deoparte,
De nimeni și nimic atunci nu ne-a păsat…
Eram frumoși și tineri, așa ca în povești…
Cum altfel, când zburdam cu tinerețea ?
Părea atunci că poți avea tot ce-ți dorești
Și teamă nu-ți era, că poate te-amăgești,
Că, timp aveai, departe fiind bătrânețea !
Anii s-au spulberat, de parcă a fost ieri…
Vânturile i-au-mprăștiat, s-au risipit răzleți…
Aceeași mare, aceleași valuri… doar tăceri…
De mă-ntorc l-aceleași locuri, nu ești nicăieri,
Că fiecare, drumul și-a urmat prin alte vieți !
Revin acum, pe-aceeași cale, pas cu pas…
Același val și mare, c-atuncea mă răpește…
Privind amurgul, pe-aceeași stâncă fac popas,
Aud șoapte, promisiuni, vorbe de bun rămas
Și fruntea mea de nouri se umbrește…
Azi, la graniță de ani, simții parcă același dor,
Mi-amăgesc închipuirea, că mă iubești încă…
Simt cum inima se zbate, cuprinsă de-un fior,
La gândul amintirii, în care-adesea mă strecor,
Știind, cum iubirea-i scrijelită-n timp și stâncă !
Știi ce-am păstrat ? Amintirea… briza o aduce,
Cu nimbul aurit, să străbată întunericul tăcerii…
O iluzie, o himeră, din când în când străluce,
Ca o fantasmă a iubirii, ce plânge pe o cruce,
Sub colbul timpului… purtând mireasma cerii…
CAUT LUMEA-MI DE COPIL …
Mă-ntorc pe căile ce-mi duc paşii în trecut,
Să reîntâlnesc copilu-acela de-altădată…
La primii ani ai vieţii mele, la anii de-nceput,
Atunci când frică n-aveam de necunoscut,
Neştiind de lumea-mi va dispărea vreodată !
Parcă-l văd cum zburdă printre flori sprinţar,
Din cupa crinilor sorbind aghiazma dimineţii
Şi fluierând în vânt, cu mâinile în buzunar,
Cutreieră, ca gândul prin patru zări, hoinar,
Bucurându-se în sine de darul frumuseţii,
Căci, lumea îi era o fără de margine livadă,
C-un soare ce sclipea, doar pentru el pe cer…
Era numai al lui, nu avea cum să prevadă,
Că veni-va zi, când soarele-i va cădea pradă
Unui Demon ce-l va fura ca prin mister !
Şi ceru-i era limpede, fără furtuni şi nori…
Luna-l legăna, cu basme-l adormeau astre…
Ciripit de păsărele îl trezeau, în sfinţii zori,
Roiuri de fluturi, zumzet de albine-n flori,
Neştiind că, odată, vor veni zile sihastre…
Crescând, la pândă-i fu viaţa, cu schimbări,
C-o altă lume, de fiare şi buruieni agăţătoare,
Ascunzându-i soarele, pe neumblatele cărări,
Neavând pe nimeni să-i răspundă la-ntrebari…
Unde-i lumea lui furată, ca de o vrăjitoare ?
Să evadez vreau, să fug de-al meu destin
Şi-oi căuta, oricât mi-ar fi calea de-ndelungă…
De lumea asta să m-ascund, plină de venin,
Soarele să-l regăsesc, livada şi fără de spin
Floare, ameninţându-mă să mă străpungă !
Ce n-aş da să-l mai întâlnesc pe-acel copil !
De mâna să păşim în lumea lui de peregrin…
Prin locuri fermecate, să ne strecurăm tiptil,
Ca-n basm să evadez, prin parfumuri de april
Şi, să mă reîntorc, punând amintirile în scrin,
Sperând… ca poate-am sa revin…
TE SIMT, MAMĂ SFÂNTĂ…
Ştiu cât te-a durut atuncea, Sfântă Mamă,
Să-L vezi pe Fiul Tău pe cruce răstignit…
Simt durere-adânc în piept să-ţi geamă,
Îngenuncheată, sub veşmântul tău cernit !
Spatele mi-i apăsat, şi mie de-o povară,
Crucea grea, la pământ să mă supună…
Gust de-oţet simt şi vorbele de-ocară,
Dar şi trăsnete şi muget de-aprigă furtună…
Simt şi eu piroanele, parcă-n tălpi şi mâini,
Suliţa în coastă, pe frunte mă dor spinii…
Pe câţiv-arginţi, cu tâlhari şi cu păgâni
L-au sacrificat, să fie izbăviţi creştinii !
Deznădejdea-mi ţipă, de acea sentinţă,
Ca un cuţit în inimă, ce s-a înfipt profund…
Se zbate sufletu-mi de-atâta neputinţă,
Simţind cum zace Fiul, pe cruce muribund…
Doamne, cât doare atâta nedreptate…
Cum poţi să-nghiţi sau cum s-o sorbi,
Ca faptele necugetare le fie lor iertate,
La turmele de surzi, de muţi şi orbi ?
Mamă Sfântă, ascultă-ne ruga pioasă,
Iartă-ne, de mai ai cu noi vreo vrere…
Şi pe creştete, cu mâna Ta duioasă,
Izbăveşte-ne şi dă-ne să izbutim, putere…
RECUNOŞTINŢA E CHEIA FERICIRII…
Mă iartă…
Îţi cer iertare, Viaţă, pentru ce puteam şi nu ţi-am spus,
Cer iertare, că poate-am fost de multe ori nedreaptă…
Egoistă poate, ofrande pentru ce mi-ai dat nu ţi-am adus,
Mă smiorcăiam pentr-orice fleac, din zori până-n apus…
Recunosc, de-abia acum, că n-am fost o înţeleaptă…
Mă iartă…
Nimic nu mi-a lipsit, mi-erai ca marea calmă…
Prin minte ce-mi trecea, îmi cădea adesea-n poală…
Iubire-am cunoscut şi-am ţinut-o strâns în palmă,
Visele copilăroase mi se-adevereau în valmă…
Eram oarbă sau nerecunoştinţa mi-era boală ?
Mă iartă…
Voiam mai multe, de parcă nu eram mulţumită…
Mă plângeam mereu, că ceva parcă-mi lipseşte…
De orice ochii îmi zăreau, mă simţeam ademenită,
Că, ce aveam deja, aveam, de altele eram hămesită
Şi-alergând, nu vedeam cum Viaţa pe unii-i pedepseşte…
Mă iartă…
Nu mi-am închipuit durerea să-mi ciocnească-n poartă…
Să văd cum lumea-mi plăsmuită în vid se prăbuşeşte…
Deodată… existenţa toată-mi pare ca natură moartă,
Totul se destramă-n juru-mi ca ameninţat de soartă…
Viaţă… fă să fie doar coşmar şi degrabă mi-l opreşte !
Mă iartă…
Acum abia-nţeleg, cum mi-ar fi de-aş avea mâinile goale,
Când ce-am de preţ cu-adevărat, s-ar spulbera în vânt…
Văd Viaţa, cum spatele-mi întoarce-ndepărtându-se agale,
O rog plângând să nu mă lase, agăţându-mă de poale…
Sunt alta-i spun… ALTA, şi coşmarul in bucăţi s-a frânt !
LUME DE BASM
Visând cu ochi deschişi, cu capul pe spetează,
Întorc filă cu filă povestea vieţii spre-napoi…
Nici nu mai ştiu când zorii s-au făcut amiază,
De somnul m-a furat sau de rămas-am trează…
Pendula sparge timpul picurând clipele-n şuvoi
Şi anii de pe noi…
Am ajuns la vârsta fragedă a copilăriei mele,
Înconjurată de zeci de basme şi tot atâtea jucării…
Simţind cum sufletul pluteşte-n nori şi printre stele,
Cu Scufiţa Roşie, împăraţi şi zmei după zăbrele,
Feţi-Frumoşi, prinţese, Zâne bune, rele cu vrăjitorii,
Şi jocuri de copii…
E-o lume care ne învaţă să credem cu adevărat,
Lume ideală, plăsmuită cu bunătate şi dreptate…
Nimic nu ne mai mire sau să ne pară exagerat,
Că şi minunile există, să le-acceptăm neapărat,
Când totul pare că-i pierdut, apar pe neaşteptate,
Ca vise depănate…
Un filtru magic ne-a picurat în noi Zâna cea bună,
Ca, oricât s-or scurge anii, să nu creştem niciodată…
Să ne păstrăm sufletul curat, cu nimb ca o cunună…
Lumea ceea de basm ne lumineze, magică, nebună,
Schimbând pe incolora noastră, insipidă, de-îndată,
Cu bagheta-i fermecată…
——————————————-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
20 august, 2018