Motto:
,,Am venit din foc… da… prin el am trecut… Am o relație ciudată cu focul…Bunicul meu a fost măcinat de foc… a fost devorat… la Auschwitz… mama supraviețuia într-un canal cu ajutorul unei lumânări… iar în mine aceeași flacără îmi hrănește visele și creativitatea din care mi-am clădit edificiul… Dar focul prin care am venit… luminează oare prin preajma lui?“ (AG Weinberger)
Spectacolul prezentat în premieră la Teatrul Evreiesc de Stat începe cu o amintire ca o umbră abia perceptibilă, pe care nu ți-o dorești, dar de care ai nevoie într-o viață de om. O bucată de istorie necesară, privită în oglinda retrovizoare. E mult mai ușor și comod să privești în altă parte, să nu te încarci cu răul, cu durerea, cu lucrurile pe care nimeni n-ar vrea să le vadă. Dar avem nevoie să le privim și să ținem minte. Să luăm aminte de cât rău suntem capabili și ce se poate întâmpla dacă uităm asta. Tot ce a urmat a fost ridicat de la zero, din moloz, balast și ruine. Cel mai bun mod de a înțelege trecutul este să nu-ți fie teamă de viitor și să îmbrățișezi schimbarea ca parte inevitabilă a vieții. Pentru a te bucura de prezent, e nevoie să ai rădăcinile bine înfipte în trecut, să-l cunoști, să-l respecți și să primești viitorul fără să te copleșească. Să renaști. Să-ți amintești că ești centrul Universului. Că universul sensibilității tale aparține patrimoniului cultural al omenirii. Că muzica ta este cea mai simplă și mai frumoasă linie de dialog între oameni.