„Se pare că omul nu ar trebui să-şi piardă niciodată speranţa. A nădăjdui, a se aştepta la mai bine, chiar dacă şansele sunt minime. Suntem puşi de multe ori în situaţia de a ne afla faţâ-n faţă cu o singură şansă. Chiar de ar fi unica, trebue încercată.
Frica este un sentiment de mari temeri pe când teama este doar acel sentiment de nelinişte. . . Este foarte greu a ţi-o exprima prin cuvinte şi adesea, prin trăsăturile feţei e suficientă. . . Nenumărate au fost glumele, bine sau rău intenţionate, atribuite evreului. Evreul în lume a suferit multe umilinţe, „FRICA LUI” a ajuns proverbială în ciuda faptelor că în nenumărate situaţii a dovedit contrariul. Ce ar fi putut face? Nu-şi avea locul lui, ţara lui, obligaţi a trăii în exil. Anul 1492 prin regina Isabela a Spaniei a fost încercarea de a pune în practică „SOLUŢIA FINALĂ” de mai târziu prin expulzarea evreilor din Spania.
Nimeni şi nimic nu a putut dovedi că frica a fost caracteristică numai evreului în lume, dar că arma lui a fost întotdeauna înţelepciunea, da! Ea l-a ajutat în parcurgerea istoriei rezistând umilinţei, luptând, nu întotdeauna şi reuşind spre a dovedi realitatea, de a învinge prejudecăţile. Cea mai bună dovadă este azi că, odată cu dispariţia condiţionărilor istorice, a dispărut şi „proverbiala frică a evreilor”! Faptul că Israelul are astăzi una dintre cele mai puternice şi mai eficiente armate din lume este un exemplu concludent. . . ” [Imaginea evreului în cultura română- Andrei Oişteanu]
***
…Totul părea a decurge minunat. Zborul era anunţat că va lua sfârşit la ora. . . când. . . . Fericiţi, după o aşteptare dureros de lungă ce părea fără de sfârşit, implicând numeroase suferinţe. Au primit aprobarea de plecare din ţară punând capât sacrificiilor, multor generaţii, de a se reîntoarce în „ŢARA SFÂNTĂ”. Erau tineri, entuziaşti, frumoşi, cu o suficientă pregătire pentru viaţă, ce-i drept teoretică, dar ferm convinşi a reîncepe o viaţă nouă – nu atât îndestulătoare privind alimentaţia, cât ajungerea la înfăptuirea unui ideal. Să nu mai fie priviţi ca nişte străini ci în ţara lor, păstrând obiceiurile, rugându-se, vorbind în limba lor, făcând totul ca urmaşii lor să aibe o viaţă fericită, ca oameni liberi din toate punctele de vedere. Vor uita ceea ce a fost rău purtând în suflete amintirile bune, prietenii, ţara unde au venit pe lume. Făceau parte din rândurile „Poporului ales” şi erau mândrii de acest fapt. Doreau ca şi ei să fie aleşi pentru o viaţă mai bună că prea mulţi şi-au dat tributul pentru a îngrăşa pământurile celor ce nu-i doreau. Lipsiţi de drepturi, avându-le uneori limitate ca urmare a dovezilor de ataşament ţării în care au trăit, contribuind, de multe ori cu averea supremă – viaţa. Nu se simţeau a fi egali cu ceilalţi cu toate că dovediseră. Chiar dacă nu difereau cu nimic de cei din jur. Ba mai mult, fiecare a luat anumite trăsături caracteristice locului şi oamenilor printre care au trăit.
Aţipiseră, Isidor alături de prietenul de-o viaţă, Iţic, cu totul întâmplător purtând numele eroului dintotdeauna al evreului din glumele atât de răspândite în lume. Se iubeau ca nişte fraţi. De mici copii împârtăşiseră binele şi răul, în banca la şcoală dar şi permanent în restul timpului. Îşi reaminteau cu drag de legământul lor prietenesc pentru toată viaţa făcut atunci când s-au apărat din răsputeri, la o înverşunată luptă între două echipe de footbal ale claselor paralele, găsiţi în final vinovaţi de colegi de înfrângerea suferită. Au încasat-o, s-au apărat, au dat şi ei dar au fost învinşi de numărul adversarilor.
– Ce ne facem Iţic?
– Ne apărăm cât putem şi o ştergem! Fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă!
Fiecare pe alt drum, sau reîntâlnit acasă.
– Dacă vom fi întotdeauna împreună, să ştii că ne vom descurca.
– Isidor răspunse: Cum putem noi să jurăm pentru prietenie? La ei e mai simplu; se fac fraţi de cruce. Dar noi? Ei bine, noi vom jura pe amintirea bunicilor noştrii că în viaţă, de-o fi unuia bine şi celuilalt rău, ne vom ajuta şi nu vom uita că am fost cândva egali…
De la această întâmplare au trecut mulţi ani. Au crescut, se maturizaseră, s-au înscris la „Şomer Haţair”, organizaţie sionistă a tinerilor evrei care printre alte activităţi pregăteau tinerii pentru plecarea lor în noua-vechea lor ţară. Învăţau din secretele muncii agricole, fete şi băieţi deprindeau dansuri populare, cântece, jucau hore, ascultau conferinţe, visau la viitor.
Iţic, uităndu-se la vecinul de scaun, vechiul lui prieten, desprinse pe faţa lui un zâmbet. Precis visa ca şi el la vechile şi nenumăratele amintiri din copilărie. Şi ce frumos era. Exista şi o altă organizaţie, „Gordonia”, dar lor li s-a părut mai aproape de ce le plăcea aici, la „Şomer Haţair”. Şi ce frumos era. Cântau în grup, înlănţuiţi, fete şi băieţi încinşi într-o horă îndrăcită:
„Peste munţi şi peste văi,
Trece o căruţă. . .
Şi din toate fetele,
Care-i mai drăguţă?”
Alegea la joc fiecare după cum simţea pentru colega sau prietena lui. Au deschis ochii în aceeaşi clipă. S-au privit. Erau fericiţi. Acum zburau la propriu spre realizarea visurilor din totdeauna. Vor începe realizarea planurilor pe care şi le propuseseră iar copii lor, sigur după ce vor găsi fata iubită cu care să-şi întemeieze un cămin, să ducă mai departe, în linişte şi pace, drumul vieţii. Nu vor uita niciodată că s-au născut în frumoasa ţară România. Aici au primit educaţia, limba le-a fost cea maternă-dulcea limbă românească, au fost legaţi de locuri, obiceiuri, oameni pentru toată viaţa. Ei vor fi pionerii şi după ce se vor aranja, vor veni şi părinţii spre a fi împreună. Deodată, se auziră strigăte puternice, ameninţătoare dinspre cabina piloţilor, mijlocul avionului şi spre coada lui:
– Nimeni nu face nici-o mişcare!
Cu armele automate îndreptate asupra pasagerilor, cu măşti pe faţă-continuară :
-Din acest moment, noi suntem stăpânii acestui zbor şi a voastră, a pasagerilor. Am răpit acest avion. Nu suntem teroriştii, sau cum v-ar place să ne numiţi, ci pur şi simplu dorim să evadăm din această lume care nu este a noastră. Zburăm spre libertate, nu în vorbe ci în fapt. Nu cum ne-a minţit orânduirea politică ci în realitate. Zborul nostru va continua cu destinaţia Spania. Dacă vă veţi supune ordinelor noastre, vă asigurăm că nimeni nu va avea de suferit. Dacă nu, noi nu garantăm siguranţa niciunuia dintre voi. Aţi înţeles? După aterizare, oficialităţile vă vor ajuta pe fiecare să ajungă acolo unde a dorit. S-a aşternut o linişte mormântală. Surpriza era imensă. Teama deopotrivă. Totul părea dureros de suportat datorită nesiguranţei, fricii.
Se auziră voci:
– Avem voie să ne mişcăm? Să vorbim?
– Da, dar fără a vă deplasa de la locurile voastre.
Se aşternuse o tăcere completă fiecare încercând a-şi reveni la aceea linişte aparentă. Vorbeau doar din priviri.
– Ce spui Iţic? Ce vom face noi în Spania? Don Quijote dela Mancha cel puţin în frumoasele povestiri ale lui Cervantes s-a războit cu morile de vânt. Dar noi?
– Ei şi tu! Când am visat vreodată să ajungem în Spania? Nu-ţi aminteşti ce ne spunea diriginta: „Există oameni care-şi clădesc „Castele” în Spania” şi tu ai întrebat: „Şi ce? Un castel nu reprezintă o avere în Spania?” Ţi-a răspuns: „Ba da, dar clădite pe un teren sigur, solid. Un castel construit, cu ziduri groase spre a rezista intemperiilor şi timpurilor. Nu cum visează şi îşi clădesc unii din cărţi de joc care se prăbuşesc la prima atingere”.
-Dar ce? noi nu avem sentimente, nu simţim la fel cum simt ceilalţi? De sentimente neplăcute am avut parte. Slavă Domnului. Nu sunt unice. Există şi sentimente de plăcere, de împlinire, de satisfacţii! Este adevărat că în situaţia noastră ne-ar fi folositor mai mult raţionament decât sentiment. Avem ţelul nostru şi nimic nu ne va îndepărta de realizarea lui dacă vom ateriza în Spania. Ne vom permite în situaţia nou creeată să ne lăsăm puţin furaţi de aceea mişcare sufletească, venită aşa- pe neaşteptate… de beatitudine chiar…
Liniştea reveni gândind la reluarea drumului, dar şi la ocazia forţată poate unică, de a vizita puţin ţara din care fuseseră expulzaţi strămoşii, ţară frumoasă, modernă, acum. Agitaţia din sufletele lor se potolise. Sufletele lor navigau acum ca pe o mare liniştită-între scop, realizare şi posibilitate. De ce ar fi făcut ei pe eroii când toţi cei din jurul lor au înţeles şi au primit situaţia aşa cum era. După convorbiri urgente, repetate, târgueli între piloţi şi aeroportul din Madrid, acesta a permis aterizarea aeronavei răpite dar cu asumarea răspunderii de a nu perturba cu nimic traficul aerian sau ordinea impusă de legile ţării. Pasagerii vor fi evacuaţi de pe navă iar aceasta va fi recuperată de ţara căreia îi aparţinea. Totul se va termina cu bine. Iţic şi Isidor s-au pus repede de acord. Aveau suficient timp pus la dispoziţie de aerodrom până la reluarea zborului spre destinaţia iniţială, deci vor profita de această ocazie nesperată şi vor vizita puţin Madridul. Nu am visat… sau poate da, dar nu cu puţinii bani care-i aveau la dispoziţie. Cunoşteau din filme sau cărţile citite cât de frumasă-i capitala Spaniei. Şi îndefinitiv, ne întoarcem liberi în locurile de unde am fost cândva alungaţi!Eu zic că putem fi chiar mândri de asta, nu?
Totul a decurs conform înţelegerii dintre răpitori şi aeroport. Se pare că nu au vrut să înrăutăţească relaţiile existente între cele două ţări, cu atât mai mult cu cât pasagerii nu au avut nimic de suferit afară de traumele sufletești în situaţia în care au fost fără voie implicaţi. Ajunşi, au coborât alături de ceilalţi pasageri. Priveau nu la betonul pe care-l câlcau ci la cerul colorat roşcat-albastru. În acele clipe doreau ca orice ambarcaţiune să aibe „vânt bun” care să-i ducă spre realizarea visurilor. După ce s-au interesat de orarul zborurilor, au făcut un bilanţ al banilor ce-i aveau la dispoziţie au început să se întrebe:
– Unde sau spre unde ne îndreptăm paşii?
– Cu banii care-i avem, mergem întâi să găsim un hotel la periferia oraşului, ne odihnim puţin şi apoi, precum ştim, somnul e un sfetnic bun. Ieşim puţin să ne plimbăm, să vedem oraşul şi minunăţiile pe care le prezintă. Aşa au şi făcut şi având puţin noroc au găsit o cameră, ce-i drept modestă, la un hotel situat la periferie dar ce mai conta. Odihniţi au ieşit puţin spre centru. Cu Engleza pe care o ştiau s-au descurcat destul de uşor. Se anunţa o zi frumoasă în continuare, soarele îşi făcea datoria strălucind, trimiţându-şi razele binefăcătoare spre pământ. Buna dispoziţie nu le era afectată decât de frământările din stomac pe care începuseră a le simţi din plin. Au cumpărat câte-o pâine, puţin salam şi oprindu-se în dreptul unui mare restaurant, dar nu la faţadă ci în spate simţind că se află aproape de bucătărie. Văzând aburii şi simţind mirosurile aromate ale bucatelor ce se găteau înăuntru pentru cei ce aveau bani nu visuri, au început să mănânce cu poftă din franzele gândind că servesc bunătăţile care se găteau în bucătărie.
– Ce înseamnă să ai o imaginaţie bogată Iţic!
– La ce te ajută?
-Tu şti ce-mi imaginez eu acum măncând din pâinea aceasta cu atâta poftă?
– Dacă ai să-mi spui, am să ştiu!
– Ei bine, imaginează-ţi că mâncăm acum „O pană de somn” de la noi şi nu mâncărurile care se gătesc în bucătăria restaurantului.
-Te-aş fi văzut eu dacă nu te odihneai după aventura petrecută şi nu sforăiai ca „o locomotivă cu aburi” ce poftă ai mai fi avut?
– Mâncăm acum şi ne îndreptăm spre centrul oraşului spre a-i vedea minunăţiile.
– De acord, numai să-mi termin de servit masa care am luat-o în oraş, nu?
– Da da, în oraş, la cel mai mare restaurant. Uneori e la îndemână să te minți singur. E ca şi cum aş fi servit doar gaura de la un covrig! Au zâmbit privindu-se mulţumiţi în felul lor.
– Ce facem acum?
– Ne închipuim că ne-am săturat şi nu mai cheltuim din banii care-i avem că nu se ştie ce va mai interveni. Au făcut inventarul şi s-au întrebat reciproc :
– Şi ce vom face după ce se vor termina?
– De ce mă întrebi?
– Mi-e sete acum! Cât de bună ar fi fost acum o cafea fierbinte… şi oftă prelung.
– Ei, lasă-ţi amintirile! Era mai bun un „nechezol” [imitaţia de cafea în acele timpuri în România]? Ai răbdare! Poate vom întâlni o ţâşnitoare de apă. E mai sănătoasă decât cafeaua!
– Ce, te deranjează că nu e o cafea neagră? Ai uitat că aici se poartă mai mult culoarea roşie?
– De ce neapărat roşie?Doar nu suntem într-o ţară comunistă?
– Nu prietene. Roşul e culoarea care înfurie la noi doar curcanii, dar aici, în Spania, mai mult ca oriunde, taurii. Apropo de tauri, ai citit ceva despre cel mai îndrăgit spectacol al spaniolilor, „Corida”? În mare ştiu că aceste lupte cu taurii au loc nu numai în Spania ci şi în ţările Americii Latine, dar şi în sudul Franţei. Poate ar mai fi şi alte locuri dar eu nu am auzit de ele.
– Am eu ce-i drept câteva cunoştinţe dar anemice despre lupta cu taurii.
– Ei bine spuse Isidor, am să-ţi reamintesc doar câte ceva despre acest subiect din puţinul pe care-l ştiu şi eu. Cu toate că azi, în grupurile pentru protecţia animalelor există o mare opoziţie privind lupta cu taurii, ea contravenind legilor Europene la care şi Spania a aderat de bună voie, totuşi, aceste coride au loc. În Spania şi azi se ucid săptămânal mulţi tauri în aceste lupte, dat fiind că aceste sângeroase spectacole atrag mulţimi considerabile. Taurul, un simbol al forţei şi puterii creatoare la Egipteni, la europeni simbolistica e mai complexă, la ebraici interpretarea primei litere a alfabetului „Alef” înseamnă taur. Există în lumea astrologilor un semn zodiacal şi în lume nenumărate alte semnificaţii. Nu mai pomenesc de statuete, tablouri, modele. Era să uit, dat fiind imensitatea informaţiilor că şi în pictură au fost reprezentate luptele cu taurii în gravuri sau tablouri [Picasso şi mulţi alţii].
În Madrid spre exemplu se celebrează sărbătorile patronale prin coride-moment deosebit de aşteptat şi nu numai de madrileni. Renumitele strigăte de satisfacţie şi imbold „Ole” se fac auzite în numeroase localităţi unde au loc aceste sângeroase spectacole ce ţin de tradiţie!În timp, poate vor dispărea.
– Acum vom avea poate ocazia, de văzut şti prea bine că nu am văzut în viaţa mea o coridă. În România au existat şi există mulţi tauri. De fapt eu vreau să mă refer nu la ei ci la acei oameni cu ifose, cu măşti de „măreţie” care se luptă pe viaţă şi pe moarte pentru putere. O vor continua şi mâine şi nu numai în România. Dar de văzut o asemenea luptă, sincer, nu mă prea trage inima. E un spectacol prea sălbatic.
– Ar fi poate o curiozitate dat fiind că am văzut totuşi în film aceste lupte dar nu pe viu. Am avut întotdeauna un sentiment de împotrivire asupra violenţei. Ce doreşte în fond omul în arenă? Să-şi arate superioritatea faţă de animal printr-o crimă? Ce altceva se „petrece” în arena unde intră taurul înfuriat de lumină, strigătele oamenilor, sau roşul ce-l vede în faţa ochilor agitat de toreador îmbrăcat într-o ţinută impunătoare şi de un colorit aparte-sclipitor.
Taurul nu are suficient timp şi chiar dacă l-ar avea nu i-ar folosi. Este participant egal la acel protocol cu toreadorul până ce, hârţuit, împuns de acele suliţe mici prevăzute cu un steguleţ, purtate de toreador, sunt înfipte treptat în ceafa taurului care sângerând continuu, pierde treptat din puteri, toreadorul încurajat de strigătele publicului din tribune cu gurile căscate, până ce îndeplineşte faza omorârii taurului cu lovitura finală în aplauzele publicului în delir-această tulburare sufletească, acest entuziasm colectiv în faţa violenţei. . . Şi asta în ţara care a adus o contribuţie importantă artei universale pomenind doar în trecere pictorii El Greco, Murillo, Velasquez, Goya, Miro, Picasso, Dali şi foarte mulţi alţii în sculptură sau arhitectură.
– Şi eu care credeam că sălbăticia oamenilor ar aparţine celor care trăiau cândva în păduri sau locuri pustii… De ce se numesc oare arenele vieţii? În tablouri putem vedea toreadori neînfricaţi gata să-şi dea viaţa pentru glorie. Niciodată nu am văzut reprezentat şi un toreador ucis în luptă de taur. Şi nu puţine ori s-a întâmplat. După aceste interesante schimburi de păreri, după ce au obosit vizitând locuri, privind la palate impunătoare prin dimensiuni şi bogăţii impresionante, biserici şi mănăstiri în stil gotic, renascentist, baroc, arhitecturi deosebite, vechi sau mai noi, s-au văzut mergând în urma unei mulţimi care se îndreptau spre arena din Madrid. Au aflat-o din mers, fiind zi de sărbătoare în Spania.
– Şti ceva Iţic, dacă tot ne-a luat valul, ce ar fi să mergem şi noi să vedem „pe viu” o coridă?
– Nu spun că nu dar, trebuie să ştim cât ne-ar costa nu? Am înţeles că un bilet nu-i deloc ieftin. Au mers în continuare şi ajungând la porţile arenei au aflat că nu mai existau bilete, cu toate că erau foarte scumpe, spectatorii întrecând cu mult disponibilul.
– Ce facem?
– Încercăm să profităm de lipsa de vigilenţă a controlorilor de la intrare şi poate reuşim să ne strecurăm.
Zis şi făcut. La prima poartă nu, la următoarele reîntorşi din drum dar tot încercând, s-au aflat lângă o intrare specială unde, intrau unii fără a li se cere biletul ci folosind o parolă specială.
– Toreador! Şi trecea fără a se uita la controlor.
După puţină aşteptare, Iţic îi spuse lui Isidor:
– Eu îmi încerc norocul. Dacă reuşesc mă urmezi!
Într-adevăr, Iţic profitând de faptul că un tânăr l-a înlocuit pe controlorul oficial, a înaintat cu paşi vioi şi fără nici cea mai mică ezitare a rostit cu glas puternic formula magică-„Toreador” şi a trecut îndreptându-se spre tribuna principală unde găsi cu un noroc neaşteptat un loc între primele rânduri rezervate cine ştie cărei personalităţi care nu a venit. Isidor rămas afară îşi invidia prietenul pentru marele noroc avut şi reuşise să intre. Cel puţin el va vedea spectacolul acela îngrozitor de care, sincer cel puţin cu el, se temea. Fie chiar doar de a-l privi.
Ce ar fi totuşi să încerc şi eu? De ce să nu-mi încerc şansa chiar dacă e minimă. Iţic totuşi a trecut! Nu s-a lăsat. Ştia parola, a rostit-o şi a trecut cu dezinvoltură prin faţa controlorului care-l privea plin de admiraţie pe viteazul toreador, vis la care în sufletul lui, şi el ar fi dorit să ajungă.
În timp ce Iţic fericit îşi ocupase locul, se tot foia într-o aşteptare a începutului luptei, Isidor fericit că a intrat atât de uşor, dar mai ales că nu a trebuit să plătească economisind banii atât de preţioşi pentru ei, nu a observat că probabil unul dintre responsabilii-organizatori ai galei l-a dirijat spre o mare încăpere constatând că aici era locul unde se îmbrăcau toreadorii cu ajutorul celor iniţiaţi în acastă ocupaţie. Fiind mai tânăr, crezându-l unul dintre luptătorii de început sau cu protecţie, [cei cunoscuţi intrau în luptă spre finalul coridei] a fost obligat să se lase îmbrăcat – deci pregătit să intre în arenă spre a înfrunta taurul. Era atât de buimăcit de repeziciunea cu care s-au desfăşurat evenimentele încât nu prea a realizat ce se petrece cu el. Şi aici, timpul îşi avea importanţa lui.
Abia de mai respira, strâns încorsetat în costumul care nu prea era croit pe trupul lui. A fost împins alături de ceilalţi care-şi aşteptau cu înfrigurare rândul intrării în arenă. Ceea ce a realizat a fost faptul că a auzit o ceartă puternică între unul dintre organizatori şi toreadorul care trebuia să intre în arenă. Acesta la rândul lui ţipa şi era furios ameninţând că nu intră în arenă dacă nu i se plăteşte o sumă anumită în afara celei stabilite. Încercările de lămurire nu au dus la nici un rezultat şi atunci, fără a mai sta prea mult pe gânduri, văzându-l stând retras, şi-a îndreptat privirea spre Isidor care la rândul lui privea neputincios, puţin sau mult speriat în jur.
-Tu vei intra în arenă acum!
Hotărârea a căzut ca un trăsnet pe capul lui Isidor. Porunca nu admitea împotrivirea.
-Păi… ştiţi… eu nu sunt toreador… eu sunt Isidor!
– Nu mă interesează deloc cum te numeşti. Nu pot lăsa mulţimea asta care a devenit nerăbdătoare în aşteptarea luptei. Nu eu te-am pus să alegi meseria asta! Şi în acelaşi moment, cu ajutorul a doi oameni-ajutoare îl împinse pe Isidor în arenă. Privi în jur şi nu auzi decât uralele spectatorilor care-l ovaţionau şi-l chemau să înceapă lupta. Lumina puternică a reflectoarelor îl orbi, Tremura din toate încheieturile dar îndemnul „Ole, Ole!” îl făcu să-şi revină şi să-şi spună: „Acum, ce-o fi, o fi! Ce pot face? Nu am crezut că-mi voi sfârşi vaţa ucis de-un taur în Spania printre străini”.
Clătinându-se, înaintă spre mijlocul arenei, şi aducându-şi aminte din filmele văzute cu mulţi ani în urmă, se înclină salutând publicul. Nici nu a avut timp să se desmeticească şi prin una din porţi, îşi făcu apariţia un taur nervos, furios, sforâind pe nările ce parcă aruncau flăcări pe nas, orbit de luminile reflectoarelor, îndreptându-se spre el sub privirele sale îngrozite. Taurul se opri o clipă. Îşi ridică coarnele spre spectatori, îl văzu pe „Marele Toreador” nefiind altcineva decât sărmanul Isidor. Dădu de câteva ori din picioare lăsând urme în nisipul din arenă, ridică capul şi începu o cursă nebună în direcţia lui Isidor hotărât să-l ia în coarne şi să termine cu îndrăzneţul, [învingătorul sau victima lui!] Publicul înebunit urla, distanţa dintre toreador şi taur se micşora văzând cu ochii, Isidor încremenise pentru moment, ultimele clipe au făcut ca viaţa să i se perinde prin faţa ochilor în acele secunde, se şi imagina răpus de coarnele fiorosului taur, se rugă bunului Dumnezeu ca măcar Iţic dacă nu împreună, să-şi realizeze visul. Avea el ce-i drept în mână cu ce ar fi trebuit să aplice lovitura de graţie taurului dar abia de mai avea putere să se ţină în picioare. S-a retras câţiva metrii înapoi dând impresia că este pregătit a înfrunta acea forţă a naturii-taurul. Se îmbărbăta gândind în acele momente cruciale ale vieţii lui la cine altcineva decât la lupta dintre David şi Goliat şi închise pentru o clipă ochii. Taurul se apropia, publicul continua… „Ole! Ole!” De nu se mai ştia dacă îmbărbăta toreadorul sau taurul, Isidor deschise ochii şi resemnat înţelese că trăia ultimele clipe. Ultimii metrii, Isidor se retrase din nou având impresa că înaintează spre a întâmpina taurul şi… deodată… sub privirile lui şi ale miilor de spectatori înfierbântaţi, taurul, ajunse în apropierea lui, alunecând se opri exact în faţa lui nedumerit de ce se întâmpla, uimit, privind spre Isidor neputincios, parcă implorând lovitura finală.
Publicul ovaţiona puterea toreadorului impusă taurului. Isidor pe faţa căruia s-ar fi putut citi spaima şi disperarea doar dacă cineva s-ar fi aflat în apropiere, cu o ultimă putere, înfipse pumnalul punând capât luptei inegale, transformat în erou – învingător. În uralele publicului, se îndepârtă nimerind cu greu poarta de ieşire. Fu întâmpinat de organizator care mulţumit de spectacol, îi înmână o sumă mare de bani invitându-l şi la alte lupte în arenă. Într-o grabă neînţeleasă decât de el şi de Iţic poate de ar fi fost lângă el se îndreptă spre locul unde-şi lăsase hainele, se schimbă şi ieşi întâlnindu-l la ieşire pe Iţic, impresionat profund de curajul şi vitejia prietenului drag pe care nu şi la imaginat niciodată un om cu un asemenea curaj. S-au îmbrăţişat bucuroşi că se vedeau în viaţă.
– Bravo Isidor! Toate felicitărle din lume ţi se cuvin. Eşti într-adevăr unul dintre cei mai curajoşi oameni întâlniţi în viaţa mea. Nu am cuvinte. Dacă aş fi fost eu, fi sigur că aş fi făcut pe mine de frică!
Îmbrăţişându-l pe Iţic, bunul prieten pe care la un moment dat nici nu mai spera să-l vadă, cu lacrimi de nereţinut şiroindu-i pe faţă, se desprinse din îmbrăţişare şi-i spuse:
– Şi ce-ai crezut tu că am făcut eu? Pe ce a alunecat fiorosul taur când s-a oprit năucit oprindu-se doar în dreptul meu?
Frumoasă aventură dar cine ar dori-o repetată? Sunt tare curios dacă a fost o glumă sau realitate şi cine altcineva ar fi fost mai curajos în faţa unei asemenea situaţii, fie chiar şi fanteziste? Şi atunci, nu dai crezare frumoaselor proverbe populare printre care se află şi acela că „După război, mulţi deştepţi se arată!”. Și-au continuat fericiți drumul spre vechea-noua țară a lor…
–––––––––––-
ABERMAN Berthold-Tellu
Nazaret Ellit, Israel
1 aprilie 2018