„Se pare că omul nu ar trebui să-şi piardă niciodată speranţa. A nădăjdui, a se aştepta la mai bine, chiar dacă şansele sunt minime. Suntem puşi de multe ori în situaţia de a ne afla faţâ-n faţă cu o singură şansă.  Chiar de ar fi unica, trebue încercată.

 

Frica este un sentiment de mari temeri pe când teama este doar acel sentiment de nelinişte. . . Este foarte greu a ţi-o exprima prin cuvinte şi adesea, prin trăsăturile feţei e suficientă. . . Nenumărate au fost glumele, bine sau rău intenţionate, atribuite evreului. Evreul în lume a suferit multe umilinţe, „FRICA LUI” a ajuns proverbială în ciuda faptelor că în nenumărate situaţii a dovedit contrariul. Ce ar fi putut face? Nu-şi avea locul lui, ţara lui, obligaţi a trăii în exil. Anul 1492 prin regina Isabela a Spaniei a fost încercarea de a pune în practică „SOLUŢIA FINALĂ” de mai târziu prin expulzarea evreilor din Spania.

 

Nimeni şi nimic nu a putut dovedi că frica a fost caracteristică numai evreului în lume, dar că arma lui a fost întotdeauna înţelepciunea, da! Ea l-a ajutat în parcurgerea istoriei rezistând umilinţei, luptând, nu întotdeauna şi reuşind spre a dovedi realitatea, de a învinge prejudecăţile. Cea mai bună dovadă este azi că, odată cu dispariţia condiţionărilor istorice, a dispărut şi „proverbiala frică a evreilor”! Faptul că Israelul are astăzi una dintre cele mai puternice şi mai eficiente armate din lume este un exemplu concludent. . . ” [Imaginea evreului în cultura română- Andrei Oişteanu]

***

…Totul părea a decurge minunat. Zborul era anunţat că va lua sfârşit la ora. . . când. . . . Fericiţi, după o aşteptare dureros de lungă ce părea fără de sfârşit, implicând numeroase suferinţe. Au primit aprobarea de plecare din ţară punând capât sacrificiilor, multor generaţii, de a se reîntoarce în „ŢARA SFÂNTĂ”. Erau tineri, entuziaşti, frumoşi, cu o suficientă pregătire pentru viaţă, ce-i drept teoretică, dar ferm convinşi a reîncepe o viaţă nouă – nu atât îndestulătoare privind alimentaţia, cât ajungerea la înfăptuirea unui ideal. Să nu mai fie priviţi ca nişte străini ci în ţara lor, păstrând obiceiurile, rugându-se, vorbind în limba lor, făcând totul ca urmaşii lor să aibe o viaţă fericită, ca oameni liberi din toate punctele de vedere. Vor uita ceea ce a fost rău purtând în suflete amintirile bune, prietenii, ţara unde au venit pe lume. Făceau parte din rândurile „Poporului ales” şi erau mândrii de acest fapt. Doreau ca şi ei să fie aleşi pentru o viaţă mai bună că prea mulţi şi-au dat tributul pentru a îngrăşa pământurile celor ce nu-i doreau. Lipsiţi de drepturi, avându-le uneori limitate ca urmare a dovezilor de ataşament ţării în care au trăit, contribuind, de multe ori cu averea supremă – viaţa. Nu se simţeau a fi egali cu ceilalţi cu toate că dovediseră. Chiar dacă nu difereau cu nimic de cei din jur. Ba mai mult, fiecare a luat anumite trăsături caracteristice locului şi oamenilor printre care au trăit.

Aţipiseră, Isidor alături de prietenul de-o viaţă, Iţic, cu totul întâmplător purtând numele eroului dintotdeauna al evreului din glumele atât de răspândite în lume. Se iubeau ca nişte fraţi. De mici copii împârtăşiseră binele şi răul, în banca la şcoală dar şi permanent în restul timpului. Îşi reaminteau cu drag de legământul lor prietenesc pentru toată viaţa făcut atunci când s-au apărat din răsputeri, la o înverşunată luptă între două echipe de footbal ale claselor paralele, găsiţi în final vinovaţi de colegi de înfrângerea suferită. Au încasat-o, s-au apărat, au dat şi ei dar au fost învinşi de numărul adversarilor.

– Ce ne facem Iţic?

– Ne apărăm cât putem şi o ştergem! Fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă!

Fiecare pe alt drum, sau reîntâlnit acasă.

– Dacă vom fi întotdeauna împreună, să ştii că ne vom descurca.

– Isidor răspunse: Cum putem noi să jurăm pentru prietenie? La ei e mai simplu; se fac fraţi de cruce. Dar noi? Ei bine, noi vom jura pe amintirea bunicilor noştrii că în viaţă, de-o fi unuia bine şi celuilalt rău, ne vom ajuta şi nu vom uita că am fost cândva egali…

De la această întâmplare au trecut mulţi ani. Au crescut, se maturizaseră, s-au înscris la „Şomer Haţair”, organizaţie sionistă a tinerilor evrei care printre alte activităţi pregăteau tinerii pentru plecarea lor în noua-vechea lor ţară. Învăţau din secretele muncii agricole, fete şi băieţi deprindeau dansuri populare, cântece, jucau hore, ascultau conferinţe, visau la viitor.

Iţic, uităndu-se la vecinul de scaun, vechiul lui prieten, desprinse pe faţa lui un zâmbet. Precis visa ca şi el la vechile şi nenumăratele amintiri din copilărie. Şi ce frumos era. Exista şi o altă organizaţie, „Gordonia”, dar lor li s-a părut mai aproape de ce le plăcea aici, la „Şomer Haţair”. Şi ce frumos era. Cântau în grup, înlănţuiţi, fete şi băieţi încinşi într-o horă îndrăcită:

„Peste munţi şi peste văi,

Trece o căruţă. . .

Şi din toate fetele,

Care-i mai drăguţă?”

Continue reading „ABERMAN Berthold-Tellu: Tu ești toreador? Nu! Eu sunt Isidor” →