Într-unul dintre articolele apărute pe blogul meu, intitulat „Stalin – Soare înșelător”, am avut bucuria unui dialog cu profesorul Viorel Roman din Germania și cu profesorul Florentin Smarandache din America.
M-a atras în mod deosebit întrebarea profesorului Smarandache despre destinul istoriei: Dacă Hitler nu ar fi existat, ar fi apărut un alt om care să declanșeze un război asemănător? Era războiul inevitabil sau omul a fost cel care l-a făcut posibil? Există un determinism al istoriei sau istoria este doar rezultatul unei nesfârșite succesiuni de întâmplări?
Profesorul Viorel Roman a răspuns din perspectiva credinței, vorbind despre relația dintre credință și rațiune și despre un Plan al Creatorului care ne depășește, dar în care omul participă prin propriile sale alegeri. Am citit dialogul și, cum mi se întâmplă uneori, în loc să găsesc răspunsul am găsit o altă întrebare. Și am pornit la drum cu ea.
O diavoliță, o pasăre și un abis de gheață
I-am imaginat profesorului Smarandache următoarea poveste: Cu cinci sute de ani în urmă, o diavoliță a salvat un muritor de rând din flăcările iadului. Gestul ei a încălcat legile lumii din care făcea parte și, pentru această abatere, a fost pedepsită. A fost înlănțuită și ferecată într-un abis de gheață, unde frigul îi devenise singura companie. Zi și noapte. Zi și noapte. Până când, într-o zi, o pasăre din acea lume a început să zboare deasupra stâncii. Poate că a atras-o frumusețea chipului ei. Poate că a fost doar curioasă. Poate că și păsările au instinctul lor de a salva ceea ce omul nu mai vede.
Pasărea a revenit în fiecare zi. Până când, într-o bună zi, s-a hotărât să ciocănească în peretele de gheață. O dată. Apoi încă o dată. Și încă o dată. Ciocăniturile au continuat până când gheața a început să crape. Apoi s-a spart. În zeci de bucăți. Aerul cald de afară a pătruns în abis și fata s-a trezit. Și-a rupt lanțurile și a fugit în lumea muritorilor. Nu voia putere. Nu voia răzbunare. Voia să fie iubită. Pentru că inimile oamenilor sunt fierbinți. Pentru că lacrimile lor sunt amare. Și pentru că parfumul azaleelor este, uneori, suficient ca să convingă un suflet că merită să se întoarcă la viață.
L-am întrebat atunci pe profesorul Florentin Smarandache: Ce spuneți, domnule profesor? Este adevărată povestea sau este imaginație? Eu cred că este adevărată.
Desigur, din punctul meu de vedere, povestea este adevărată.Nu am cum să demonstrez că diavolița a existat.Nu am văzut abisul.Nu am cunoscut pasărea.Și nici nu știu dacă în iad cresc azalee.Dar aici începe întrebarea mea. Ce este imaginația? Și dacă ceea ce numim noi imaginație este doar ceva ce încă nu știm să măsurăm?
Am ajuns să cred că omul nu inventează întotdeauna. Uneori poate că își amintește ceva. Alteori poate că vede, pentru o clipă, o posibilitate care încă nu există în lumea lui. Matematica m-a făcut să mă gândesc la acest lucru. Există numere reale. Există numere imaginare. Și, cu toate acestea, amândouă pot participa la rezultate perfect reale. Atunci de ce „imaginar” trebuie să însemne neapărat „fals”?
Poate că avem prea multă încredere în limitele propriilor noastre instrumente. Poate că universul este mai mare decât ceea ce putem vedea. Poate că există lumi pe care nu le putem măsura încă. Iar dacă există, poate că imaginația este una dintre ferestrele prin care omul le presimte. Nu afirm. Mă întreb. Și cred că uneori întrebarea este mai sănătoasă decât certitudinea.
Universul și omul
Cu cât privesc mai mult în jur, cu atât mă întreb dacă universul nu este mult mai ordonat decât lumea pe care am construit-o noi. Stelele își urmează drumurile. Planetele își respectă legile. Materia ascultă de reguli pe care încă încercăm să le înțelegem. Iar noi?
Noi avem legi, instituții, guverne, universități, tribunale, academii, tratate, organizații și milioane de pagini despre adevăr și dreptate. Și totuși, încă ne certăm pentru ele. Poate că problema nu este că omul nu cunoaște adevărul. Poate că problema este că fiecare generație crede că l-a găsit definitiv. Aici începe pentru mine Soarele și Umbra. Soarele este ceea ce vedem. Umbra este ceea ce nu vedem. Dar amândouă aparțin aceleiași realități.
Când rațiunea uită de inimă
Nu mă tem de rațiune. Dimpotrivă. O admir. Fără ea nu am fi ajuns pe Lună, nu am fi descifrat atomul, nu am fi construit calculatoare și nu am fi putut privi atât de departe în cosmos. Dar mă întreb ce se întâmplă atunci când rațiunea este despărțită de conștiință. O formulă poate fi impecabilă. Un plan poate fi perfect. O organizație poate funcționa fără greșeală. Și totuși rezultatul poate fi împotriva omului.
Poate că aceasta este una dintre marile tragedii ale istoriei: omul a învățat să fie foarte eficient înainte de a învăța să fie suficient de înțelept. Și atunci ne întoarcem la Hitler. Dacă el nu ar fi existat, ar fi apărut altcineva? Nu știu. Poate da. Poate nu. Dar cred că întrebarea adevărată este alta: Ce condiții au făcut posibil ca un asemenea om să ajungă să aibă puterea pe care a avut-o? Pentru că un om singur nu poate face istorie de unul singur. În jurul lui există întotdeauna o societate. Există oameni care îl urmează. Există oameni care îl susțin. Există oameni care tac. Există oameni care se tem. Și există oameni care, poate, își spun că nu este treaba lor. Aici începe responsabilitatea noastră.
Boala puterii
Am văzut de mic că omul vrea să fie iubit și admirat. Copilul caută aprobarea. Tânărul caută iubirea. Artistul caută recunoașterea. Omul politic caută votul. Conducătorul caută puterea. Iar puterea este un lucru ciudat. La început spui: „Vreau să fac bine.” Apoi: „Vreau să am posibilitatea să fac bine.” După aceea: „Trebuie să am mai multă putere ca să pot face bine.” Și, într-o zi, fără să observi, ajungi să spui: „Trebuie să rămân la putere.”
Poate că aici începe boala. Nu la puterea în sine. Ci la momentul în care omul nu mai poate trăi fără ea. Și atunci mă întreb: Ce se întâmplă cu politica? Ce se întâmplă cu justiția? Ce se întâmplă cu medicina? Ce se întâmplă cu educația? Ce se întâmplă cu presa? Toate au fost create pentru om. Dar dacă omul începe să existe pentru ele? Atunci ceva s-a răsturnat.
Libertatea
Am crescut într-o lume în care ni se vorbea mult despre societate. Mai târziu am ajuns să trăiesc într-o altă lume și am început să privesc aceleași cuvinte dintr-o altă parte.
Libertate. Democrație. Proprietate. Dreptate. Sunt cuvinte frumoase. Dar ce înseamnă ele atunci când ajung în viața de zi cu zi? Dacă sunt cetățean, ce înseamnă că statul este al meu? Dacă votez, ce responsabilitate are cel pe care îl aleg? Dacă plătesc taxe, ce primesc înapoi? Dacă legea este pentru toți, cine îi supraveghează pe cei care o aplică? Nu pun aceste întrebări pentru că aș avea răspunsurile. Le pun tocmai pentru că nu le am. Și poate că democrația adevărată începe atunci când cetățeanului nu-i este frică să întrebe. „Țara noastră, casa noastră”
În România copilăriei mele am auzit expresia: „Țara noastră, casa noastră.” Era o formulă care trebuia să ne amintească faptul că țara ne aparține tuturor. După schimbarea sistemului, m-am întrebat: Dacă este casa noastră, ce s-a întâmplat cu ea? Cine a rămas proprietar? Cine a devenit proprietar? Și cine a fost doar spectator? Nu vreau să judec aici oameni sau generații. Istoria este mult mai complicată decât o singură explicație. Dar cred că avem dreptul să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu munca unei populații întregi atunci când un sistem economic s-a prăbușit și altul a venit în locul lui. Pentru că oamenii nu trăiesc numai din ideologii. Trăiesc din munca lor. Din casele lor. Din sănătatea lor. Din educația copiilor. Din speranța că ziua de mâine va fi puțin mai bună.
Banul
Banul este un instrument. Și, ca orice instrument, poate fi folosit pentru bine sau pentru rău. El poate construi un spital. Poate ridica o școală. Poate hrăni o familie. Poate finanța o invenție. Dar poate deveni și zid. Un zid între om și ceea ce are nevoie pentru a trăi. Pământul exista înaintea banului. Apa exista. Aerul exista. Lumina exista.
Omul a venit apoi și a început să pună prețuri pe aproape toate. Nu spun că acest lucru este în întregime rău. Fără un sistem economic, societatea modernă nu ar putea funcționa. Dar mă întreb dacă nu am ajuns uneori să confundăm valoarea cu prețul. O pădure are un preț. Dar cât valorează? O zi din viața unui om are un preț? Dar cât valorează? Un copil are un preț? Dar cât valorează? Poate că aici începe adevărata sărăcie: atunci când măsurăm totul în bani și uităm că unele lucruri nu pot fi cumpărate.
Umbra
Am folosit în trecut expresia „cei din umbră”. Astăzi aș spune altfel. Poate că nu există întotdeauna cineva care trage toate sforile. Poate că uneori noi înșine construim sistemul în care ne simțim prinși. Prin frică. Prin nepăsare. Prin dorința de confort. Prin dorința de putere. Prin tăcere. Și poate că aceasta este cea mai greu de acceptat dintre toate ideile: uneori umbra nu vine din afară. Uneori o purtăm cu noi.
De aceea nu vreau să arăt cu degetul spre nimeni. Nici spre politicieni. Nici spre medici. Nici spre judecători. Nici spre academicieni. Nici spre bogați. Nici spre săraci. În fiecare categorie există oameni buni și oameni mai puțin buni. Există oameni care își fac datoria și oameni care o uită. Există oameni care slujesc și oameni care profită. Dar, până la urmă, toți suntem oameni. Și poate că tocmai aici este speranța. Pasărea
Mă întorc la pasărea din poveste. De ce a ciocănit în gheață? Nu știa dacă va reuși. Nu știa dacă va sparge zidul. Nu știa dacă fata dinăuntru era bună sau rea. Pur și simplu a făcut ceea ce i-a spus ceva din interiorul ei. A ciocănit. Poate că și noi avem nevoie de astfel de păsări. Nu de eroi. Nu de salvatori. Nu de oameni care pretind că dețin adevărul. Ci de oameni care au curajul să bată ușor în zid atunci când ceilalți s-au obișnuit cu el.
Un jurnalist poate fi o astfel de pasăre. Un profesor. Un artist. Un copil. Un cetățean. Uneori chiar și o întrebare. Și Stalin? De aici mă întorc la titlul articolului meu despre Stalin: „Soare înșelător”. Stalin a fost prezentat într-o anumită epocă drept o lumină. Istoria ne-a arătat însă că unele lumini pot ascunde umbre foarte lungi. Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le învățăm: Să nu confundăm lumina cu adevărul. Un om poate fi puternic fără să fie drept. O instituție poate fi mare fără să fie bună. O idee poate fi populară fără să fie adevărată. O majoritate poate greși. Iar un singur om poate avea uneori dreptate. De aceea, cred că trebuie să rămânem vigilenți, dar fără ură. Să criticăm fără să distrugem. Să punem întrebări fără să umilim. Să căutăm adevărul fără să pretindem că îl deținem în întregime.
Și Hitler?
Dacă profesorul Smarandache m-ar întreba din nou: „Ben, dacă Hitler nu exista, ar fi apărut altcineva?” I-aș răspunde: Nu știu. Și tocmai acest „nu știu” mi se pare sănătos. Dar știm că istoria a creat condițiile în care un asemenea om a putut să apară. Și atunci responsabilitatea noastră este să învățăm să recunoaștem acele condiții înainte ca ele să se repete. Nu trebuie să așteptăm un nou Hitler pentru a ne da seama că ceva nu este în regulă. Poate că trebuie să învățăm să vedem umbra înainte ca ea să devină furtună.
Orb, dar drept
Poate că de aceea am ales acest titlu: Soarele și Umbra – orb, dar drept! Nu pentru că aș fi găsit adevărul. Ci pentru că încerc să nu mă las orbit de nimeni. Nici de putere. Nici de bani. Nici de ideologii. Nici măcar de propriile mele convingeri.
Am plecat dintr-o lume și am ajuns în alta. Am văzut sisteme diferite. Am văzut oameni diferiți. Am văzut lumină și am văzut umbră. Și am învățat un lucru simplu: omul rămâne om oriunde s-ar afla. Vrea să fie iubit. Vrea să fie respectat. Vrea să fie liber. Vrea să știe că munca lui are rost. Vrea să-și vadă copiii în siguranță. Și, poate mai presus de toate, vrea să creadă că viața lui contează. De aceea nu vreau să închei cu un verdict. Vreau să închei cu o întrebare.
Dacă o pasăre mică poate sparge un zid de gheață prin simplul fapt că nu încetează să ciocănească, oare ce ar putea face omul dacă ar avea curajul să pună întrebări fără ură și să caute răspunsuri fără orgoliu? Poate că libertatea începe exact acolo. Nu atunci când știm totul. Ci atunci când avem curajul să spunem: „Nu știu. Dar vreau să aflu.”
Și poate că adevărul nu aparține nici Soarelui, nici Umbrei. Poate că adevărul se află undeva pe drumul dintre ele. Iar noi, cei care mergem pe acel drum, nu avem nevoie să fim orbi. Avem nevoie doar să învățăm să nu ne lăsăm orbiți.
Ben TODICĂ