Raisa Plăieșu este o voce inconfundabilă între poeții contemporani din Republica Moldova. În cele ce urmează, ne vom ocupa de volumul de versuri Toaca vremii, publicat la Chișinău, în 2023. Surprinzător este faptul că atât prefața, semnată de Val Răzeșu (jurnalist, poet, eseist și prozator), cât și selecția de aprecieri ale unor scriitori, etnomuzicologi și teologi – toate abundă în considerații generale, referitoare la creația Raisei Plăieșu. Spre pildă, iată ce notează prefațatorul în volumul de față: „Spre deosebire de cei al căror univers se circumscrie între linia orizontului și propria piele, poeta poate deschide atât de larg ferestrele inimii, încât pătrunde până la rădăcina tainei din care s-a născut această lume, și devine conștiința vie a desăvârșirii ei.” (p. 4).
În volumul Toaca vremii, creațiile autoarei pot fi grupate în două mari categorii: poezie creștină și, a doua categorie, de atitudine. Multe poezii de inspirație creștină au valoarea unui memento pentru omul care s-a îndepărtat de sacru: „De ce absolvim: gimnazii, licee, două-trei facultăți odată?/ Că mereu avem restanțe la: smerenie, cumpătare, bunătate!…/ În zadar scriem: teze de licență, proiecte, studii, doctorate, / Mereu cu restanțe la: răbdare, milostenie, frate!” (Restanțele vieții, p. 45). După cum se poate observa din versurile citate, smerenia, cumpătarea, bunătatea, răbdare și milostenia sunt comandamente din Sf. Scriptură, care ar trebui respectate cu sfințenie de către oameni – (cf. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984). Poeta formulează un adevăr dureros al zilelor noastre: „Tinerii de azi învață în cele mai renumite universități străine, / Dar cine să-i învețe facultatea Iubirii de Țară, cine? / (…) Doamne, (…) Numai la facultățile tale de credință nimeni nu învață!” (s. n. , p. 45). Câtă luciditate în aceste versuri, atâta durere găsim în versurile subliniate de noi! Lipsa de empatie, la vremea pandemiei, de acum câțiva ani, a făcut ca oamenii să se înstrăineze unii față de alții. Această idee transpare din poezia Oamenii între oameni…: „Oamenii între oameni s-au îndepărtat, / Oamenii între oameni nu au mai stat la sfat, / Se privesc ca doi străini cu indiferență, / Nu mai au în suflet sfânta inocență.// (…) Oamenii (…) Nu mai au în suflet a vieții candoare.// (…) Într-o Pandemie ce-i prostește și-i înșeală/ De au altă diagnoză, le scriu aceeași boală! (s. n. , p. 46). Puterea absolută a lui Hristos a transformat Crucea din instrumentul morții în singura cale spre Viață. Lepădarea de sine înseamnă a nu ţine seama de eul tău sau a renunţa la privilegiile tale. LEPĂDAREA DE SINE IMPLICĂ ÎNLĂTURAREA EULUI ÎN CĂUTAREA VOII LUI DUMNEZEU, ASTFEL ÎNCÂT, ÎN TOATE LUCRURILE, CEL CREDINCIOS SĂ NU-ŞI URMEZE PROPRIA VOINŢĂ ŞI NICI SĂ NU FIE EGOCENTRIC. Numai astfel de oameni pot sa urmeze pe Domnul nostru, Iisus. Ideea aceasta o găsim în O cruce este viața: „Crucea vieții în spate noi nu știm s-o ducem, / Așa cum a dus-o Iisus, când l-au răstignit/ (…) O cruce este viața ce-o ducem în spate, / Drumul mântuirii noastre se face doar prin ea…/ Se va mântui doar cel ce se va lepăda de sine” (s. n., p. 74). Recunoaștem în versurile citate și subliniate de noi distincția dintre omul lumesc și cel duhovnicesc, făcută de Sf. Ap. Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, 2, 9-16. Soluția oferită de autoare o găsim formulată sincer în Doamne, îți mulțumesc și Nădăjduiți în Domnul – adevărate doxologii: „Doamne, îți mulțumesc că într-un an mi-ai dăruit…/ Un an de dor, îmbrăcându-mă în haina sfântă de lumină. / Un an de credință cu Nașterea și Învierea lui Iisus ce-ai vestit. / Un an de iubire cu făcliile aprinse în sărbătorile Tale divine.” (s. n. , p. 34). Haina sfântă de lumină este „harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (cf. II Cor. 13, 13). Raisa Plăieșu scrie o poezie de slujire a Cuvântului Veșnic Viu, întrupat în Iisus: „Nădăjduiți în Domnul, numai în Iisus, / El Calea, Adevărul și Viața ne-a adus…/ De vă sugrumă boala, ridicați-vă de jos!? Nădăjduiți mereu, cu rugă, în Hristos.” (p. 35). Calea întru Dreapta Credință este Iisus (cf. Ioan, 14: 6).
De remarcat faptul că asemenea creații pot fi socotite, în egală măsură, și poezii de atitudine¸ autoarea exprimându-și tranșant opinia în privință păstrării credinței strămoșești, luând atitudine tranșantă împotriva stricătorilor de neam, credință și datini, cei care îndeobște sunt cunoscuți ca neomarxiști, haștagiști, useriști. Iată ce le spune poeta unor asemenea specimene, afirmația printr-o serie de negații fiind elocventă în poezia Te rog, nu zice nu: „În casa ce-ai făcut-o, trăiești numai tu, / Numai părinții n-au loc în ea, nu. // Tot luxul ai ticsit în mobilă, tu, / Numai cărți n-ai pus în ea, nu!// Ce multe tablouri pus-ai prin casă tu, / Numai icoana pe perete n-ai pus-o, nu. // Petreceri multe ai făcut atâtea tu, / Numai sfințirea casei n-ai făcut-o, nu. / Ai purtat la piept tot ce vrei tu, / Numai Crucea de creștin, nu.” (s. n. , p. 40). Întreaga creație poate fi socotită un pamflet la adresa acestor rătăciți de neam, de țară și credință!
Prof. Dr. Constantin MIU