Andrei Ciurunga, pe care literatura română avea să-l eternizeze ca fiind „poetul în schimbul căruia a înviat Hristos”, s-a născut la 28 octombrie 1920, la Cahul, într-o „casă mare și luminoasă, cu vreo cinci-șase camere, pe Strada Cazărmii, una din acele străzi late și drepte care tăiau Cahulul în două de la miazănoapte la miazăzi. Și mai erau o curte și-o grădină pline cu fel de fel de minunății: saraiul cu lemne de foc pentru iarnă, bucătăria de vară, cușca dulăului nostru Reapcic, merii și gutuii în care se aprindeau către toamnă felinarele roșii și galbene ale fructelor pârguite. Acolo m-am născut eu, într-una din acele odăi, în luna octombrie a anului 1920, când calendarul arăta ziua de 28.” [1]
Pe numele adevărat Robert Eisenbraun, provenea dintr-o familie de pedagogi, tatăl său, Herman Eisenbraun, făcea parte dintr-o familie de colonişti germani din sudul Basarabiei și era profesor de limbă germană la liceul „Ion Voievod” din Cahul, iar mama sa, româncă, era profesoară de pian. Cum tatăl său a decedat când viitorul poet de abia împlinise patru ani, de creșterea și educarea acestuia a trebuit să se ocupe singură doar mama sa. „Până să mă ridic ˂băiețaș la casa părinților mei˃, cum zice Ion Creangă, am tot stat câțiva ani pe lângă fustele mamei. Eram tare pipernicit, iar mama, draga de ea, se temea pentru mine, mai ales că eram tare poznaș și nu prea ascultător – și cine știe ce rău aș fi putut prăvăli asupra capului meu!” [2]
Robert Eisenbraun a urmat școala primară și liceul în orașul Cahul, cu excepția ultimei clase de liceu, pe care a absolvit-o în Bolgrad. Vacanțele școlare le petrecea la Ghioltosu, la moșioara unchiului Sofocle Cavalioti, cumnatul mamei sale, împreună cu verii mai mari, sosiți de la școli sau universități și în grija cărora era lăsat. Băi la cotul Prutului, călărie, plimbări în via „râpa cu nuci” și harbuzăria cu pepeni uriași, înălțarea zmeielor și câte și mai câte nu făceau! „Așa am petrecut vreo opt-nouă vacanțe, până a început a-mi mirosi a catrință și nu mai plecam verile din Cahul, unde mă îndrăgosteam de câteva ori pe an tot de câte-o colegă de școală, cu care mă întâlneam în serile frumoase de vară în parcul orașului.” [3] Tot în această perioadă se leagă prietenia de o viață cu colegul Constantin Reabțov, de care nu îl va despărți decât moartea tragică a acestuia.
Aptitudinile sale pentru literatură îl vor determina să frecventeze cenaclul literar al liceului, în a cărui revistă, „Îndrumarea tinerimii”, în ianuarie 1932, profesorul Constantin Radu, directorul liceului „Ion Voevod”, îi va tipări prima poezie, intitulată „24 Ianuarie”. Erau patru strofe dedicate Unirii Principatelor și domnitorului Alexandru Ioan Cuza, semnate pentru prima dată cu pseudonimul Robert Cahuleanu, pe care l-a adoptat din profundă simțire românească, cum a declarat el mai târziu.
Aprecierile, ca și încurajările primite, îl ambiționează, tânărul continuând să scrie noi și noi poezii. Încă elev, în iunie 1936, scoate la Cahul, prima plachetă de versuri întitulată „Melancolie”, care includea 29 de poezii din cele peste 100 câte avea la acel moment. Un alt unchi, Haralambie Vizanti, prefect de Cahul, i-a plătit hârtia și tiparul pentru 300 de exemplare imprimate la tipografia lui moș Anastase Mănescu. Astfel, „debutul meu editorial se datorează orgoliului unui om care a avut ambiția să se afle în oraș că este unchiul unui poet cu volum.” [4] „Doamne, la nici 16 ani împliniți, ce mare ˂scriitor˃ m-am crezut eu atunci! Colegii mă ironizau, dar fetele m-au luat în serios și mureau de plăcere când le dăruiam câte un volumaș cu autograf!” [5], se va destăinui mai târziu poetul.
Tot în această perioadă colaborează la revista cadrelor didactice, „Graiul satelor”, o foaie tipărită de poetul și scriitorul Vasile Hondrilă, revizorul școlar al județului Cahul.
Din septembrie 1938 urmează ultimul an al liceului la Bolgrad, Liceul „Ion Voevod” de la Cahul fiind închis din motive financiare. „La începutul anului de învățământ 1938-1939 la liceul de băieți din Bolgrad apăru în clasele superioare un nou elev. Probabil evenimentul ar fi trecut neobservat dacă nu s-ar fi răspândit zvonul că noul nostru coleg e poet – iar în liceu poezia se afla la loc de cinste! Ba mai mult, reușise să publice chiar și o plachetă de versuri, deci era firesc ca vestea să trezească numaidecât curiozitatea multora. Curând l-am văzut și eu prin curtea liceului, discutând aprins cu alți câțiva colegi. Am mai aflat că-i spune Robert Cahuleanu și că a venit din Cahul să-și continue studiile (liceul de acolo fusese desființat).” [6]
Printre colegii de aici se numără, alături de cei veniți de la Cahul, poetul Chiril Aldea-Cuțarov și prozatorul Gheorghe Gheorghiu. La Bolgrad își continuă activitatea literară, colaborând la „Bugeacul” lui Teodor Nencev și la „Moldova” condusă de profesorii Ioan Șt. Botez și Vladimir Cavarnali, dar și frecventând cercul poeților Vladimir Cavarnali, Teodor Nencev, Iacob Slavov sau Ioan Sulacov.
La 28 iunie 1939 tipărește, cu sprijinul financiar al aceluiași unchi Haralambie Vizanti, cea de-a doua plachetă de versuri, „În zodia cumpenei”, la tipografia „Capitala” din Bolgrad. Este ziua în care a absolvit liceul, dar și în care face cunoștință cu poetul Ion Minulescu, venit cu o șezătoare literară la Bolgrad.
După terminarea liceului se întoarce la Cahul, unde va lucra în calitate de profesor la fostul liceu „Ion Voevod”, acum redus la doar patru clase gimnaziale. În paralel, colaborează cu poezii la reviste literare de prestigiu din București („Curentul literar” și „Pepoem”) sau cu articole în pagina de cultură a ziarului „Neamul românesc”. Tot în această perioadă, împreună cu poeții Haralambie Țugui și Napoleon Nițescu, dar și cu prietenul Constantin Reabțov, pune la cale apariția unei reviste literare locale, „Cahulul literar”. [7] Deși tipărită și așteptând aprobarea de la București pentru a fi difuzată, după 28 iunie 1940, când are loc anexarea forţată a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, stocul de reviste a fost confiscat în întregime de către sovietici și acesta a dispărut fără urmă.
În 1940-1941, primul an de ocupaţie sovietică a Basarabiei, a lucrat ca învăţător în şcoala primară din satul Tartaul de Salcie. Tot din anul 1940 începe colaborarea la publicațiile chișinăuiene „Raza”, „Basarabia literară” și „Basarabia”, conduse de preotul Vasile Țepordei, originar din Cârpeștii Cahulului. Peste trei ani va fi adus la Chișinău pentru a lucra în redacția acestora, dar mai funcționa și ca pedagog la Liceul „B.P. Hașdeu”, sub direcția profesorului Vasile Harea, o somitate a intelectualității basarabene. „Aici am avut marea bucurie să locuiesc un timp într-o odăiță chiar cu Ștefan Ciobanu, marele basarabean, autor al unui capital studiu despre istoria literaturii române vechi și al altor lucrări substanțiale, era un om cam ciudat, numai cu cartea-n mână. Țin minte iarna lui 1943, descoperisem un dulap uriaș cu ziare de la Moscova, mai vechi, „IZVESTIA” mi se pare. Am tot făcut focul în sobă bine cu ele, ne-au încălzit ce să zic…” [8]
Este o perioadă fructuoasă pentru poet, acesta reușind să publice două cărți: sceneta „Poemul desrobirii” (1943), la Editura ziarului „Cuvânt moldovenesc” al profesorului L.T. Boga și volumul de poezii „Cântece de dor și de răsboiu” (1944), la Editura „Dacia Traiană” a Ministerului Propagandei, ambele semnate cu pseudonimul Robert Cahuleanu.
La 27 februarie 1944 participă la un mare festival literar-artistic, cu invitați din toate provinciile românești. „A fost una dintre cele mai mărețe manifestări pe care le-a trăit Chișinăul în acei ani de românească simțire. Toate provinciile țării veniseră veniseră la surata mai mică, parcă pentru a-și lua rămas bun de la ea. Spectacolul s-a încheiat într-o atmosferă de nedescris, spectatorii râdeau și plângeau. Seara, guvernatorul Basarabiei, generalul Olimpiu Stavrat, ne-a oferit un banchet cum numai în basme și-n Basarabia se putea oferi. Până aproape de ziuă n-au mai contenit cântecele, epigramele, vorbele de duh și versurile recitate cu paharul în mână.” [9]
După trei săptămâni, din cauza frontului care se apropia amenințător și crezând că astfel se va salva de ororile staliniste, urca, împreună cu mama și bunica sa, în trenul care îl ducea în România. „M-am născut la 28 octombrie 1920 în orașul Cahul și am murit la 20 martie 1944 la Ungheni, când am părăsit Basarabia, refugiindu-mă din calea războiului.” [10]
Cei trei se stabilesc la o mătușă de la Brăila, oraș în care se născuse și bunica sa, dar pe care tânărul poet îl vedea pentru prima oară. Încă din primele zile se interesează de viața literară și gazetărească a urbei, descoperind sediul publicației „Expresul”, cunoscută încă de la Chișinău, al cărui editor, Sotir Constantinescu, îi încredințează pagina literară. Aici publică o serie de versuri, note sau articole de mici dimensiuni, dar atrage și o serie de tineri condeieri brăileni (Mihail Crama, Mihu Dragomir, Valeriu Gorunescu, Daniel Constantinescu ș.a.), pe care îi face colaboratori ai „Expresului”.
La începutul lunii noiembrie a anului 1945 publică articolul „cu caracter net anticomunist, intitulat „Sunt prezent aici”, adică la „Expresul” – am omis să vă spun că ziarul avea o tentă pronunțat liberală – și nu „dincolo”, adică la ziarul „Înainte”, organ al Județenei Partidului Comunist.” [11] Peste câteva zile, la 8 noiembrie 1945, în centrul Brăilei are loc un miting spontan, la care au luat parte mii de brăileni din aproape toate categoriile sociale. „Indignați de faptul că în ajunul Sfântului Mihail oficialitățile comuniste organizaseră, la 7 noiembrie, un miting muncitoresc întru slava lui Stalin și a Marei Revoluții din Octombrie 1917, câteva mii de cetățeni ai Brăilei s-au adunat în piața orașului pentru a-i aduce un omagiu Regelui nostru, de a cărui zi onomastică oficialitățele se făcuseră a uita.” [12]
Cum către sfârșit mitingul a degenerat prin câteva acte de violență (escaladarea gardurilor poliției sau deshămarea cailor de la trăsura chestorului), a doua zi au început să se facă arestări în rândul turbulenților. Nu mică i-a fost mirarea lui Andrei Ciurunga când, la 14 noiembrie, s-a pomenit și el invitat la poliție , „acuzat de incitare la dezordine prin articolul publicat în „Expresul”, ba chiar eram socotit „autorul moral” al întregii manifestații.” [13]
După o anchetă sumară este închis în penitenciarul Brăila, împreună cu alți 30-40 de participanți la manifestație, și eliberat după 29 de zile de detenție, printr-o sentință a Curții Marțiale Galați. Autoritățile nu reușiseră să găsească vreun paragraf în codul penal care să încrimineze scrierea unui articol și omagierea Regelui său!
În cele 29 de zile reușise să scrie 29 de poezii, deoarece colegii de suferință îi cereau „noutăți” pentru șezătorile pe care le organiza seară de seară în camera de detenție, în văzul și auzul paznicilor debusolați. Din păcate, dintre acestea s-a păstrat numai una, „Poem de închisoare”, pe care a reușit să o publice mai târziu în ziarul local „Facla”. [14] Abia peste aproape cincizeci de ani, poezia va fi inclusă și în volumul autobiografic „Memorii optimiste”.
După eliberarea din penitenciar, Andrei Ciurunga este angajat de S. Păstorescu în redacția ziarului său de informații, „Ancheta”, reușind ca astfel prin salariul pe care îl câștiga să-și asigure „costul țigărilor și-mi mai rămânea pentru câteva kilograme de mălai pe care le duceam acasă bunicii și mamei”. [15] Avea, în schimb, câteva avantaje pentru care nu îl costa niciun leu: permis gratuit pe tramvai, intrare liberă la cele trei cinematografe ale orașului, plus bilete la matineele date de trupele teatrale bucureștene venite în turneu la Brăila!
Tot în această perioadă îl cunoaște pe scriitorul Radu Tudoran, care, inspirat de acțiunea temerară a navigatorului francez Alain Gerbault, venise la Brăila pentru a construi o corabie cu care intenționa să facă înconjurul lumii. Cum cheltuielile aferente construcției erau mari, dar și aflând că regimul comunist nu i-ar fi aprobat plecarea pe mare, după câteva luni Radu Tudoran și-a lichidat șantierul și s-a întors la București. A rămas însă o frumoasă prietenie, cei doi reîntâlnindu-se după două decenii, „când l-am vizitat la locuința sa pentru a-i solicita o recomandare, aveam toate șansele să fiu reprimit în Uniunea Scriitorilor, de unde fusesem radiat la scurt timp după condamnare. Mi-a dat-o cu bucurie, era convins că locul meu nu putea fi decât printre scriitori”. [16]
La Brăila, poetul va fi obligat să renunțe la pseudonimul Robert Cahuleanu, cu care semnase până atunci, inclusiv plachetele de versuri publicate. „Mă cheamă Robert Eisenbraun, dar pentru că toată instrucția și simțirea mea erau românești, mi s-a părut firesc să adopt pseudonimul „Robert Cahuleanu”, de la orașul meu natal, Cahul. acesta ar fi fost numele meu de-o viață, dacă în 1946, la Brăila, pe când lucram la „Ancheta”, n-aș fi fost pfotit urgent până la județeana de partid (comunist, se înțelege). Aici mi s-a spus: Vezi, dumneata, Cahulul nu mai este la noi, numele dumitale se poate interpreta, așa că fă bine și caută-ți altul. M-am înfuriat, replicând: Dar Chișinevschi? Că nici Chișinăul nu mai e la noi. Atunci s-a oțărit activistul: Lasă-l tu pe tovarășul Chișinevschi, nu-i purta tu de grijă, și ia aminte la ce ți-am spus. M-am dus la Poștă, am pus mâna pe o carte de telefon – era a Brșovului – am deschis-o la întâmplare și am citit primul nume care mi-a căzut sub privire: Andrei Ciuruga. L-am scris pe o bucată de hârtie și l-am dat administratorului să-mi facă altă legitimație. Acesta, nevinovat, preia un „n” la Ciuruga. Și așa am rămas, Andrei Ciurunga.” [17]
Cum, în aceeași vreme, Jaques Davidescu tipărea la Brăila a doua serie a ziarului „Facla”, Andrei Ciurunga, considerat „de-al casei”, publica și aici versuri număr de număr, ba figura chiar și în juriile care acordau premii la concursurile de poezie organizate de ziar. Așa că nu i-a fost peste mână atunci când, după ce îl rugase pe unul dintre culegătorii de la „Facla” să-i păstreze zațul poeziilor sale după tipărire, l-a rugat iarăși să-i mai culeagă câteva poezii „de sertar” [18], cu gând de a le tipări într-o plachetă de vreo 30-40 de exemplare. Pentru copertă a apelat la fostul său coleg de închisoare, Boris Petrovici, care i-a tăiat în relief, pe o bucată de linoleum, o linie șerpuită închipuind Prutul, linie care brăzda în diagonală coperta. Pe la finele lunii aprilie 1947, broșurica, sugestiv intitulată „Poeme de dincoace”, conținând 15 poezii, tipărite numai pe o singură parte pentru a părea mai groasă, apare în 32 de exemplare.
Bucuria îi este mare, împarte câteva exemplare prietenilor și colegilor, dar i le arată și mamei sale, care, îngrozită de versurile citite, îl sfătuiește să le arunce pe foc. Cum însă demonul aventurii îl poseda, așa cum avea să mărturisească mai târziu, nu-i dă ascultare, dar face și greșeala de a arăta un exemplar poetului Mihu Dragomir, colaborator și el al ziarului „Facla”, gest care îl va costa scump mai târziu.
„Ancheta” fiind suprimată în februarie 1948, Andrei Ciurunga este numit responsabil cu presa și propaganda la organizația Județeană a Tineretului Muncitoresc, apoi, de la 1 iunie 1948, este transferat în redacția ziarului „Înainte”. Aici va redacta câte două pagini pe săptămână, a tineretului și a femeii, dar mai târziu, când conducerea ziarului a observat că „huzurește” (deh, era ziarul partidului!), i s-a repartizat și pagina culturală.
În toamna anului 1949, la sugestia poetului Mihai Beniuc, la acea vreme secretar al Uniunii Scriitorilor, este adus la București și angajat în redacția revistei „Flacăra”, revistă a Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști (USASZ). Aici i s-au încredințat rubricile „Antologia provinciei” și „De la stânga la dreapta”, dar mai răspundea și la „Poșta redacției” unor eventuali colaboratori, dintre care câțiva au ajuns nume de rezonanță în literatură. Se înțelegea foarte bine cu colegii de redacție (Geo Dumitrescu, Vladimir Colin, secretarul general de redacție, J. Popper, Vera Hudici, Pompiliu Andronescu-Caraioan, George Dan, Geo Șerban, Nicolae Mărgeanu), își îndeplinea sarcinile cu plăcere și toată lumea părea mulțumită. Dar, la sfârșitul lunii ianuarie 1950, a fost chemat la conducerea revistei și i s-a pus în vedere că de la 1 februarie va fi concediat, motivul invocat fiind restructurarea determinată de noul format al revistei. Era începutul unui calvar care avea să dureze ani de zile…
În după-amiaza zilei de 2 februarie 1950, casa din strada Caragea, unde locuia de câteva luni, îi este scotocită de trei indivizi, aceștia zvârlind la întâmplare obiecte și haine, în căutarea plachetei „Poeme de dincoace”, „aia împotriva regimului democrat, unde ne înjuri pe noi, comuniștii”. Plachetă despre care aceștia aflaseră că fusese tipărită ilegal la Brăila. „Maestrul Delator”, Mihu Dragomirescu, își făcuse „datoria”!
Cum cei trei nu au găsit niciun exemplar, Andrei Ciurunga este arestat pe loc, deși a doua zi, sâmbăta, era așteptat la Brăila pentru ceremonia cununiei sale religioase. Vestea arestării sale ajunge și la mama sa, care, înștiințată la timp de familia unui fost coleg de liceu martoră la percheziție și arestare, a pus pe foc ultimele exemplare ale primejdiosului corp delict.
Închis la penitenciarul din strada Uranus, anchetat de nenumărate ori, dar fără a se putea da de urmele cărții incriminate („Poeme de dincoace”), la una dintre anchete i se prezintă volumul „Cîntece de dor și de război”, apărut în februarie 1944 la Chișinău. Cum primele două cicluri ale cărții cuprindeau versuri net antistaliniste, unuia dintre anchetatori i-a venit ideea de a-l trimite acasă, în Basarabia, pentru a fi judecat. În așteptarea extrădării este trimis întâi la Brăila, pentru un supliment de anchetă, unde a stat câteva luni în penitenciar, iar mai apoi a fost transferat în arestul militar din Galați. De aici, într-una din zilele lunii septembrie, a fost readus la București, acuzat de „crimă împotriva păcii”, potrivit unei legi împotriva criminalilor de război, care prevedea pedepse cu munca silnică începând de la trei ani în sus.
La București a fost închis la Văcărești, alături de așa-zișii „criminali de război”, „ofițeri care și-au făcut datoria pe frontul de Răsărit, magistrați, scriitori și ziariști al căror condei susținuse campania pentru eliberrarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, ca să nu mai zic de preoți, medici sau avocați, oameni tot unul și unul.” [19] Printre „colegii” săi de închisoare se numărau scriitorii Isac Peltz, cu care a dormit un timp în același pat, și Ștefan Ionescu, ziaristul Benone Negrețu de la „Universul”, prozatorul Dumitru Atanasiu[20], generalul David Popescu, ultimul ministru de interne al regelui Carol al II-lea, maiorul Mustislav Vasilievski[21], colonelul Octav Vorobchievici[22], avocații Aurel Teodorescu și Nicu Ghibaldan ș.a.
În iunie 1951 este transferat la „Fortul 13” Jilava, cunoscută ca cea mai temută închisoare, unde, printre colegii de suferință i-a reîntâlnit pe confrații de redacție de la Chișinău, poetul Sergiu Matei Nica și gazetarul preot Sergiu Roșca. Judecat în luna septembrie, la începutul lui octombrie i se comunică sentința definitivă: patru ani muncă silnică, așa cum prevedea „Legea criminalilor de război” la capitolul „Crimă împotriva păcii”.
Vor urma, așadar, patru ani de detenție, petrecuți în gulagul românesc, începând de la Poarta Albă și continuând cu șantierele Peninsula, Mamaia[23], Mustață[24], Tașaul, Coasta Galeșu. Readus, după moartea lui Stalin, la Poarta Albă, este mutat apoi disciplinar, împreună cu alți deținuți, la Peninsula, până la 2 decembrie 1953, unde, cu două luni înainte de expirarea pedepsei, este transferat la izolare. Va fi însă eliberat abia la 13 mai 1954, cu o întârzâiere de fix o sută de zile…
În toți acești ani de detenție, Andrei Ciurunga nu va înceta să scrie poezii, pe care începuseră să le învețe chiar și colegii deținuți. „Scrisesem cele mai bune poezii, dar nu mă temeam că se va pierde vreuna. Le știam pe de rost, atât eu, cât și alte zeci, poate sute de deținuți, depășiseră sârmele coloniei și circulau de-a lungul Canalului și prin închisori, ba chiar – așa cum am aflat, după eliberarea mea, de la cunoscuți de-afară – unele dintre ele fuseseră citite la emisiunile transmise în limba română ale posturilor străine de radio – Europa liberă, BBC, Vocea Americii – iar altele apăruseră în publicațiile de peste hotare.” [25]
O parte din poeziile scrise pe sacii de ciment, transcrise pe o hârtie subțire procurată de colegul-deținut, avocatul Alexandru Roland, au fost scoase cu lădița de companie confecționată la sugestia acestuia, lădiță ce avea patru orificii într-unul din pereții verticali. În două orificii fuseseră ascunse hârtiile cu poeziile sale, iar în celelalte două o scrisoare a avocatului către consoarta sa și un model de memoriu pe care aceasta să îl depună pentru a i se ierta soțului restul pedepsei. „Am ieșit pe poartă împreună cu alți 85 de deținți ai căror termen de punere în libertate expirase și el la diverse date, și nu ne-am mai uitat înapoi până la gara Ovidiu. A doua zi, 14 mai, băteam la ușa casei noastre de la Brăila, în care mama avusese tăria să mă aștepte mai bine de patru ani. Lădița avocatului Alexandru Roland, cu cele câteva mii de versuri, mă însoțea credincioasă…” [26].
La Brăila nu a rămas decât puțin timp, atât cât să-i povestească mamei prin ce a trecut în cei patru ani de detenție și să-și transcrie versurile de la Canal. Apoi a luat drumul Bucureștiului, unde a locuit, pentru început, la familia bunilor prieteni cahuleni, Mariana și Andrei Cembrigi. Tot Mariana a fost cea care l-a angajat la creșa „Viitorul”, a cărei directoare era, în calitate de om de serviciu. După câteva luni se mută într-o cămăruță pe strada Avrig, demisionează de la creșă și își găsește un post de portar la Trustul pentru industrializarea lemnului.
Nu este mulțumit nici aici, încearcă să fie reprimit în Uniunea Scriitorilor, care i-ar fi asigurat un venit cât de cât rezonabil, însă încercările sale sunt sortite eșecului. Atât Aurel Mihale, secretarul Uniunii, cât și Mihai Beniuc, cel care îl adusese la București în urmă cu patru ani, rămân insensibili la doleanța poetului… Nici criticul Ovid S. Crohmălniceanu, care îl publica prin anii 1949-1950 în „Contemporanul”, acum ajuns director-șef adjunct la „Viața Românească”, nu-i dădea prea mari șanse. Decât doar dacă ar „scrie ceva extraordinar, care să facă gaură-n cer, un lucru fără de care să nu se mai poată concepe poezia de azi, pe care să nu-l poată nimeni nici contesta, nici ascunde, nici ignora. Dar e greu, nu-i așa?” [27]
Nereușind să publice pe undeva, Andrei Ciurunga se angajează, cu ajutorul unui prieten (doctorul Fai Petreanu), ca instalator în echipa lui Adrian Poenaru, angajat la rândul său al Trustului de construcții și instalații București. Astfel ajunge să lucreze la Fabrica de țigări, apoi la Fabrica de ciorapi, de unde se aproviziona gratuit cu produsele aferente. Unde mai pui că primea și câte 500 de lei, din cele câteva mii cu care figura pe statul de salariu. Dar, adevărul era că nici nu făcea mare lucru, trebuind doar să fie mereu prezent pe șantier cu o sculă oarecare în mână, de ochii eventualelor inspecții inopinate…
Tot în casa doctorului Petreanu participă la mai multe serate literare, unde se citeau versuri sau fragmente de proză scrise pentru sertar, se comentau evenimentele zilei sau se spuneau ultimele bancuri politice. La una dintre ședințe prinde curaj și își aduce carnețelele cu versuri din închisoare, citește câteva care plac audienței, iar la urmă, familia Elvira și Nelu Manolescu îl roagă să le lase câteva zile, pentru a transcrie câteva dintre poezii. Nu bănuia că, astfel, rugămintea celor doi îi va salva poemele de la pieire. Era în luna noiembrie a anului 1957…
Cu câteva luni în urmă, în iulie, la București apăruse primul număr din revista lunară „Rebus”, în care publica câte două careuri de cuvinte încrucișate. Dar nu sub numele de Andrei Ciurunga, care i-ar fi fost imposibil, ci sub pseudonimele Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu E. Grădinaru și altele. Sub pseudonimul Radu Calomfir publică și niște versuri în „Urzica”, dar fără a-i deconspira redactorului-șef Mircea Pavelescu adevărata sa identitate.
La cumpăna anilor 1957-1958, în seara de revelion, se căsătorește cu Ina, nepoata fostului prefect al Cahulului, Haralambie Vizanti. Originară de la Odessa, Ina era mai mare cu un an decât el, dar asta nu conta pentru cei doi. Anul nou părea că începe sub cele mai favorabile auspicii.
Numai că, în noaptea de 28 noiembrie 1958, la nici un an de la căsătorie, s-au pomenit cu bătăi puternice în ușă, care a cedat loviturilor aplicate cu bocancii. Câțiva indivizi au răsturnat casa pe dos, răsfoind fiecare carte din bibliotecă și golind cuferele și sertarele, căutând, sub privirile îngrozite ale soției și soacrei, ceva anume. Ce însemna acel ceva avea să se lămurească curând, când, văzând că nu găsesc ce căutau, indivizii l-au întrebat unde a ascuns poeziile din închisoare. Refuzând să recunoască faptul că le-ar fi scris cândva, este încătușat și dus la închisoarea Văcărești: „Mi-au pus cătușe la mâini și m-au luat. Ina abia a avut timp să-mi așeze câteva schimburi într-o valiză, și dus am fost șase ani. Rămâneau în urma mea două femei îngrozite- ca să nu mai vorbesc de disperarea mamei de la Brăila – o casă răvășită până-n tavan și-o ușă făcută zob de zelul revoluționar al exponenților clasei muncitorești”. [28]
Ce se întâmplase oare? Cu prilejul unei descinderii în casa fostului său coleg de detenție, Nicolae Mărășescu, securitatea a găsit un caiet în care acesta, mare iubitor de versuri, trecuse câteva zeci de poezii, cu numele autorilor dedesubt. Pe lângă poemele de la Aiud ale lui Radu Gyr și Nichifor Crainic figurau și cele de la Canal, învățate direct de la Andrei Ciurunga, autorul acestora. Cum în acea vreme se pornise o vânătoare de vrăjitoare împotriva deținuților politici, până la a ajunge la Andrei Ciurunga nu a fost decât un pas.
La ancheta ce a urmat după arestare, Andrei Ciurunga nu avea cum să nege paternitatea versurilor (în toamna anului 1952, la Peninsula îi fusese confiscat un carnețel din hârtie de saci de ciment, pe care își trecuse versurile, carnețel care acum se afla pe masa anchetatorului), dar trebuia să explice cui le-a dat în grijă, nefiind găsite la percheziția care i se făcuse. Inspirat, acesta a susținut că le-a distrus în timpul evenimentelor din 1956 de la Budapesta, de teama unei descinderi la domiciliu, astfel că l-a mai domolit puțin pe anchetator.
La finalul anchetei a fost transferat la închisoarea militară Malmaison, unde, singur într-o celulă cu două paturi, a trebuit să aștepte vreo trei săptămâni data procesului. La proces, desfășurat la tribunalul militar București, s-a întâlnit, în boxă, cu coinculpații săi, Nicolae Mărășescu, sora acestuia și un tânăr necunoscut, iar într-un colț al sălii le-a zărit pe Ina și Mariana Cembirgi. Poetul fusese acuzat de „crimă de uneltire contra ordinei sociale” și urma să-și primească pedeapsa.
La puține zile de la proces a fost transferat la Jilava, în așteptarea sentinței. Teribila temniță nu se schimbase cu nimic în cei șapte ani, din 1953, când mai fusese închis aici. Ba chiar i-a regăsit pe unii dintre gardienii de atunci, care l-au recunoscut imediat. În așteptarea sentinței a făcut noi cunoștințe, s-a legat de alți tovarăși de suferință sau scria versuri, pe care le spunea și colegilor de celulă. Printre primele s-a aflat poezia „Nu-s vinovat față de țara mea”, învățată imediat de colegii de celulă. Mai târziu a auzit-o recitată și în alte închisori sau colonii de muncă, evident cu denaturări și știrbiri nedorite, ba chiar atribuită unui alt poet.
Despre cum scria în acea vreme, își va aminti peste ani colegul său de suferință, Florin Pavlovici: „Robert Cahuleanu îşi punea pătura în cap, se băga sub movila de paturi, se ghemuia pe cimentul celulei ca fătul în pântecele mamei, rămânea nemişcat acolo ceasuri întregi. Când ieşea de la şerpărie – aşa se numea locul de sub pat -, poemul era gata. Îl recita prietenilor, aceştia îl memorau, ca în scurtă vreme, datorită pritocelilor din celule, să facă înconjurul închisorii.” [29]
Pe la începutul lui mai 1959 i-a fost comunicată sentința tribunalului militar: 18 ani de muncă silnică. Nu a făcut recurs, astfel că în scurt timp a și fost trimis din nou la Canal, unde să-și execute sentința. Prima etapă a constituit-o colonia Salcia, cea mai întinsă dintre toate cele în care deținuții politici își executau munca silnică.
Colonia „cuprindea câteva zeci de barăci, destul de nenorocite. Dormeam pe priciuri de lemn, paturi nu existau, cu saltele și fețe de pernă umplute cu niște paie putregăite, mirosind a urină și transpirație, ce se tocaseră de prea multele trupuri ce-și odihniseră truda pe ele. Mâncarea slabă și efortul imens depus în înălțarea digurilor de pământ cărat cu roabele grele i-au făcut pe mulți dintre noi să ajungă la capătul puterilor, aducându-i în stara de inapți pentru muncă. Unii dintre ei s-au îmbolnăvit de maladii grave, câțiva au murit, dar aceasta nu i-a cnvins pe ofițerii de la conducerea coloniilor să ne ofere condiții mai bune.” [30]
Aici îi are ca și colegi de suferință pe Alexandru Ivasiuc, Ion Omescu, Florin Pavlovici, Alexandru Zub, Mihai Rădulescu și alții, cu care, în după-amiezile în care erau scoși la curățatul sorgului sau duminicile când nu erau scoși la lucru, depănau numeroase povești, întâmplări de viață, istorii, declamau piese de teatru, iar el recita versuri mai vechi sau mai noi. Alteori juca câte cinci-șase partide de șah cu Alexandru Ivasiuc, care, câștigând de cele mai multe ori, îl tachina, recomandându-i să doarmă „cu șahul sub pernă”, poate-poate îl va învăța peste noapte.
La Salcia, unde hârtia se găsea cu multă greutate, iar procurarea ei implica riscuri mari, Andrei Ciurunga și-a pus problema memorării poeziilor compuse, născocind o formă fixă, decastihul. „Peste câteva luni, aveam să îl întâlnesc pe Robert Cahuleanu într-un lagăr de muncă şi să constat că miracolul poeziei nu avea neapărat nevoie de şerpăria de la Jilava. Poetul izbutea să facă versuri în marş, în pas alergător sau în poziţie de drepţi, la cărat cărămizi, la curăţatul seminţelor de sorg, în timp ce mânca, în timp ce dormea. Ca să salveze opera de la uitare, inventase o formă fixă de poezie, decastihul, cu numai două rime; ajungea să-şi amintească un singur vers pentru a reconstitui întregul. Aşa se face că îşi cususe pe pânză, în căptuşeala unui pieptar, primul vers – versul cheie – al câtorva sute de decastihuri, din care, peste ani, va şi publica un volum, sub pseudonimul Andrei Ciurunga. De pieptarul-bibliotecă nu se despărţea nici ziua, nici noaptea.” [31]
În a doua jumătate a verii anului 1960, colonia Salcia a fost dispersată în două direcții, Andrei Ciurunga fiind trimis la Luciu-Giurgeni, un lagăr cu doar câteva barăci pentru deținuții de drept comun. Poetul, alături de ceilalți deținuți politici, a fost cazat pe un bac ce se legăna zi și noapte pe valuri, la câțiva metri de țărm. Toată ziua și-o petreceau pe șantier și se întorceau la dormitor abia seara, după ce luau cina pe platoul din fața bacului plutitor.
Munca la Luciu-Giurgeni era total diferită de ceea ce făcuse până atunci. „Lucram la orezării, pe parcele cu apă adâncă de vreo 30 de centimetri, care ne venea până aproape de genunchi. Stăteam aplecați opt ore pe zi și pliveam buruienile din orez, desculți și cu pantalonii suflecați până sus, ca să nu ni se ude. Soarele puternic făcea ca apa să frigă, iar oglinzile ei incandescente ne ardeau ca o flacără fluierele picioarelor. Toți aveam pielea iritată, crăpată, și ea ne ustura mai ales noaptea, prin somn. Ba chiar mai veneau și zecile de lipitori să ne sugă tocmai pe noi, cei care nu aveam nici așa destul sânge în trupurile stoarse de vlagă.” [32]
Spre sfârșitul lunii octombrie este transferat cu bacul pe Dunăre, împreună cu alți deținuți, la colonia Grădina. A nimerit într-o brigadă destinată muncilor agricole întârzâiate din Balta Brăilei. „Venise luna noiembrie, ningea bogat de câteva zile, iar noi rupeam de zor, cu mâinile goale, știuleții înghețați de porumb. Zăpada de pe tulpine ne cădea pe cap și pe umeri, ne intra pe sub guler, luneca pe gât spre șira spinării. Câțiva dintre noi s-au îmbolnăvit grav, au răcit, au fost internați în infirmeria coloniei.” [33]
La rândul său, Andrei Ciurunga se îmbolnăvește de febră tifoidă, molimă care începuse să bântuie colonia, este izolat la infirmerie și trimis, la începutul lunii decembrie, la spitalul civil din Constanța. Aici se bucură de o bună atenție și îngrijire din partea personalului medical (șefa secției de boli contagioase, surorile medicale), astfel că după numai 3 săptămâni s-a făcut bine și a primit dispoziția să fie externat. Printre colegii de spital se afla și Doru Novacovici, care, la fel ca toți deținuții politici, era internat sub nume fals (Lamă).
Ca urmare, la 31 decembrie 1960 era îmbarcat, împreună cu alți 30 de deținuți, într-un camion cu prelată și duși la Piatra Frecăței, unde se afla comandamentul tuturor coloniilor din Balta Brăilei. „În ziua plecării, am fost conduși cu privirile de aproape întregul personal al secției de boli contagioase, ce ieșise la ferestre sau în curte. În ochii lor vedeam neputința de a ne ajuta și durerea ce o încercau că nu pot să împiedice plecarea noastră.” [34]
Vor face revelionul la Piatra Frecăței, „urându-ne cele de cuviință și dormind ca vai de lume, într-o cameră în care abia respiram” [35], apoi, a doua zi dimineața, pornesc pe jos spre Stoienești, colonia în care foștilor bolnavi de tifos li se rezervase o baracă anume.
La Stoienești va petrece cea mai mare parte a anului 1961, alături de ceilalți deținuți, încuiați în baracă, lungiți pe paturi sau adunați în grupuri, după simpatii și afinități, jucând șah sau table, povestind, citind sau scriind versuri. Acolo îl va „prinde” lansarea în spațiu a primului cosmonaut (12 aprilie 1961), dar și eclipsa totală de soare din vara aceluiași an.
Cât privește condițiile de trai, acestea nu erau dintre cele mai bune, dar nici nu aveau de ce să se plângă în comparație cu cele prin care trecuseră înainte. „Aveam mari probleme cu frigul, în baracă nu se făcea focul, sobă nu exista, acoperișul, cu spărturile apreciabile, ne aducea deasupra așternuturilor stelele la fel de înghețate ca noi. Cei ce dormeau în paturile de sus, de la rândul al treilea, aproape de tavan, se culcau îmbrăcați, își puneau mantale peste pături și tot tremurau zdravăn de frig până reușeau să adoarmă.” [36]
Printre colegii de baracă se numărau Aurelian Popescu, Doru Novacovici, Ion Omescu, Dorin Palade, Ionel Diaconu, Iancu Saul și alții, care îl ascultau nemișcați când își recita propriile creații. Mulți îi cereau chiar să le repete de mai multe ori pentru a le învăța pe de rost. Deveniseră un fel de hrană spirituală pentru toți, „calitate pe care numai versul lui Robert (Andrei Ciurunga) – o avea cu simplitate şi cu fineţe, uneori chiar cu umor. Încercam – şi nu eram singurul – să învăţ creaţiile sale, dar Ionel Diaconu mă întrecea în această privinţă. Le învăţam fără nici o intenţie de viitor, numai aşa, pentru frumuseţea versurilor şi a sclipirii acelei minţi care lumina până şi în bezna de la Stoeneşti. Zgomotul nu-l deranja. Noi jucam bridge jos, chiar sub patul lui Robert, discutam aprins, ne certam. În acest timp, sus, cu pleoapele semi-închise, iar uneori cu pătura trasă peste cap, privind tavanul şi nevăzându-l, Robert dădea formă gândurilor şi sentimentelor sale. Când totul era gata, până şi el fiind mulţumit, ne împărtăşea şi nouă, cu prima ocazie, proaspăta sa creaţie, totul făcut şi reţinut de memoria aceea fenomenală.” [37]
Ionel Diaconu este cel care îl ajută în păstrarea poeziilor, salvându-le de la inerenta uitare. Neavând decât foarte puțină hârtie la îndemână, Andrei Ciurunga se hotărăște să scrie numai titlurile poeziilor, să nu uite de existența vreuneia, iar hârtiuțele astfel scrise le-a cusut în cureaua pantalonilor, pe care o purta permanent asupra sa. Operațiunea scrierii, cât și ascunsul fițuicilor în curea, au fost opera lui Ionel Diaconu…
Spre sfârșitul anului, boala dând semne de vindecare, este trimis la temnița Mariei Tereza, faimoasa Gherla, unde ajunge la 21 noiembrie 1961. Bolnavii de la Stoienești nimeresc laolaltă, în câteva camere cu paturi, saltele, perne și pături ceva mai bune decât cele din colonie. Aici vine în contact cu aproape toți prietenii de la spitalul din Constanța și cei de la Stoinești (Doru Novacovici, Aurelian Petrescu, Tudor Greceanu, Lulu Zambrino, Doru Dumitrescu, Constantin Meiu, Dorin Palade, Ion Tobă șa), iar cu Sergiu Al-George și Nicu Steinhardt a stat o perioadă în aceeași celulă. Cu toată strictețea supraveghetorilor, deținuții reușesc să reia activitățile de la Stoienești, povestindu-și lucruri interesante, ținând conferințe, prelegeri de medicină, lecții de inginerie, scriind, jucând șah șa.
De același mare ajutor îi va fi și aici Ionel Diaconu, cu care a pus la punct un alt sistem de înregistrare a poeziilor: „Le „scriam” titlurile cu acul și ața, pe bucăți de cămașă ascunse în căptușeala unui cojocel fără mâneci de care nu mă despărțeam niciodată. Ionel mi-a „scris” astfel patru bucăți de cârpă de mărimea unei batiste. Când una era completată, mi-o cosea ca pe-o căptușeală înăuntrul cojocelului, în așa fel ca să nu se simtă la percheziție. Cum bucățile de pânză nu foșneau în interior ca hârtia, nu exista niciun pericol să fie descoperite, hainele nu se descoseau niciodată de către gardienii temători de microbi.” [38]
Cam la doi ani după venirea la Gherla a început un fel de „reeducare”, dar nu ca aceea sângeroasă de la Pitești. Deținuții erau scoși la filme, li se dădeau ziare să citească, care li se luau după câteva ore. Astfel Andrei Ciurunga află și de moartea detractorului său, Mihu Dragomir, citind un ferpar al Uniunii Scriitorilor apărut în „Scânteia” din 10 sau 11 aprilie 1964.
Tot mai mult, printre deținuți circula zvonul apariției unui decret de amnistie a celor condamnați pentru motive de ordin politic. Vestea le-a fost adusă de bucătarii de la dreptul comun, pe la mijlocul lunii iulie, o dată cu gamelele de mâncare pe care le dădeau deținuților prin vizetele celulelor. Aceasta a fost confirmată foarte curând, când au fost adunați cu toții în cea mai încăpătoare celulă și li s-a comunicat oficial[39] evenimentul așteptat de mai bine de 20 de ani de deținuții politici din România.
A părăsit Gherla în aceeași seară, cu trenul, îndreptându-se spre București. Unde a ajuns a doua zi, dimineața. „Era 1 august 1964, când am coborât liberi pe peronul Gării de Nord. Cu zdrențele și traistele noastre murdare și ponosite, se cunoștea de la o poștă de unde veneam. Femei îngrijorate, nerăbdătoare să-și întâmpine bărbații duși cu anii prin închisori, ne întrebau de câte cineva pe care nu-l cunoșteam. Le-am asigurat că vor veni toți, că niciun deținut politic nu va mai rămâne în cumplitele temnițe comuniste.” [40]
De la gară, Andrei Ciurunga s-a dus direct la prietenii săi, Mariana și Andrei Cembirgi, care l-au primit cu mare bucurie. Aflaseră de existența decretului și îl așteptau de la o zi la alta. Tot de la ei află cu durere despre moartea mamei sale, cu o săptămână mai devreme. Închisese ochii pe 27 iulie, cu patru zile înaintea sosirii fiului său…
Pleacă imediat la Brăila, ajunge și la mormântul mamei, pe care îl acoperă cu un braț de flori cumpărate din vânzarea pianului cu care aceasta își câștigase bruma de existență în ultimii ani, dând lecții copiilor. Revenit la București, și-a reluat existența alături de soția Ina și de coana Virginica, care acum îi era mai mult decât o mamă. Statutul de fost deținut politic atârnă încă greu, astfel că abia, prin cunoștințele Marianei Cembirgi, este angajat ca și contabil la întreprinderea „Acumulatorul”.
În paralel, își transcrie poeziile create în anii de detenție și scrie noi și noi poezii. În 1966, după 16 ani de tăcere sau de apariții sub diverse pseudonime, revista „Familia” de la Oradea, sub conducerea poetului Alexandru Andrițoiu, îi publică prima poezie cu semnătură proprie, decastihul „România”. Anul următor, în iulie 1967, este reprimit în Uniunea Scriitorilor, la recomandarea poetei Agatha Grigorescu-Bacovia[41] și a vechiului său prieten, scriitorul Radu Tudoran[42].
În aprilie 1968, la Editura pentru Literatură îi este publicat volumul de poezii „Decastihuri”, după 24 de ani distanță de la cel publicat la Chișinău, în 1944. Vor urma apoi alte volume, Andrei Ciurunga vrând parcă să recupereze timpul pierdut în închisorile comuniste: „Nunta cu cimilituri” (1967, colecția „Povestiri științifico-fantastice”, nr. 297, volum colectiv), „Vinovat pentru aceste cuvinte” (1972), „Argumente împotriva nopții” (1976), „Micul meu atlas” (1976), „Echivalențe” (1978), „Imn pentru flacăra fără sfârșit” (1982), „Gestul împăcării” (1983).
În octombrie 1985, la împlinirea vârstei de 65 de ani, cenzura comunistă îi interzice publicarea poeziei festive „Autoportret cu mască”, întrucât conținea aluzii la „hotarele de la Răsărit, sfărâmate sub cizmele hoardelor staliniste. A fost într-un fel un omagiu adus Basarabiei, al cărei nume zăcea sub pecetea tăcerii, pentru a nu supăra urechile susceptibile ale mai marilor de la Moscova. De pământul meu era vorba în această poezie, pământ pe care-l luasem pe tălpi în refugiu și l-am purtat prin toate închisorile românești, împreună cu vina de a-l fi iubit și cântat.” [43]
Tot în această perioadă, Andrei Ciurunga începe o bogată corespondență atât cu vechiul său coleg și prieten din copilărie, profesorul și pedagogul cahulean Constantin Reabțov, cât și cu alți confrați de peste Prut (Gheorghe Gheorghiu, Chiril Aldea-Cuțarov, Mihai Cimpoi, Ion Osadcenco, Alexandru Tecuci șa), corespondență care nu va înceta decât odată cu dispariția protagoniștilor.
În 1989 îi va apare o nouă carte pentru copii, „Toată țara-i școala mea”, iar după căderea comunismului va publica, de cele mai multe ori pe cheltuială proprie, „Memorii optimiste” (1992), dar și volumele scrise în perioada detenției în închisorile comuniste, „Poemele cumplitului Canal” (1992) și „Lacrimi pentru Basarabia” (1995), precum și volumul scris în colaborare cu Stepan Tcaciuc, „Arborele vieții” (1991). Din acestea va trimite de fiecare dată câte 2-300 de exemplare fraților și prietenilor de peste Prut, în special pentru cei de la Cahul și Chișinău.
La 28 martie 1992[44] avea să i se împlinească una dintre cele mai dragi visuri: revederea prietenului său de-o viață, Constantin Reabțov. Acesta, însoțit de doamna Daria Reabțov, de Doina și Nicu Focșa, ultimul pe post de șofer, i-au făcut o minunată surpriză, vizitându-l la domiciliul său din București. O zi și o noapte au stat de vorbă, rememorând cu nostalgie anii copilăriei, colegii de școală, prietenii dragi trecuți în lumea amintirilor, momentele tragice prin care trecuse Robică[45] și multe, multe alte amintiri. [46]
În 1995 va publica volumul „Lacrimi pentru Basarabia”. Tot în 1995, pentru activitatea literară desfășurată până la acel moment, i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Anul 1996 este mult mai prolific, Andrei Ciurunga reușind să publice nu mai puțin de cinci volume: „Poeme din iad pentru îngeri”, „Ceasuri fără minutare”, „Versuri pentru Ina”, „Poeme cu umbre de gratii” și „N-aveți un surâs în plus?”.
În anii următori mai publică doar câteva volume: „Versuri cu cimilituri” (1997), „Împreună” (1998, volum în colaborare cu Doina Florin) și antologia „Poeme” (2001). Din păcate, deși i s-au adresat mai multe invitații de a revedea Basarabia, în special locurile dragi cahulene, ale copilăriei, problemele de sănătate acutizate în ultimii ani de viață îl vor împiedica să o facă. Se stinge din viață la 6 august 2004, fiind înmormântat la Cimitirul Belu catolic din București.
Cahulul, orașul natal al poetului, îi păstrează prea puțin memoria. Doar biblioteca municipală îi poartă numele, în rest Andrei Ciurunga mai „trăiește” în amintirile foștilor săi cunoscuți. Astăzi, din ce în ce mai puțini și aceștia…
–––––––––––-
[1] Vlad Chiriac, „Rostogolite pietre de hotare”, în „Literatura și arta”, nr. 36 din 4 septembrie 1992
[2] Idem
[3] Ibid
[4] Andre Ciurunga, Debuturi în „literatură”, în „Patria tânără”, nr. 13 din 12 aprilie 1997
[5] Vlad Chiriac, „Rostogolite pietre de hotare”, în „Literatura și arta”, nr. 36 din 4 septembrie 1992
[6] Gheorghe Gheorghiu, „Pe drumurile lumii…”, în „Moldova”, nr. 5/1991
[7] Ionel Novac, „Cahulul literar”, în https://luceafarul.net/cahulul-literar
[8] Anatol Ciocanu, „Andrei Ciurunga: ˂Nu-s vinovat față de țara mea˃”, în „Glasul Națiunii”
[9] Vlad Chiriac, „Rostogolite pietre de hotare”, în „Literatura și arta”, nr. 36 din 4 septembrie 1992
[10] Andrei Ciurunga, „Poeme pentru Basarabia”, în „Moldova”, 1991
[11] Andrei Ciurunga, „Memorii optimiste”, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1992.
[12] Idem
[13] Ibid.
[14] 10 februarie 1942.
[15] Andrei Ciurunga, „Memorii optimiste”
[16] Idem
[17] Ion Andreiță, „Embleme ale durerii românești”, în „România Liberă”, 3 decembrie 1991
[18] „… versuri pe care, în mod normal, nu le-aș fi putut publica nicăieri. Unele dintre ele făceau aluzii vădite la Basarabia, aflată de câțiva ani sub călcâiul rusesc și socotită tabu în vorbirea curentă. Altele aveau un caracter net anticomunist și nicio cenzură din țară nu le-ar fi acceptat.” („Memorii optimiste”).
[19] Andrei Ciurunga, „Memorii optimiste”
[20] Dumitru I. Atanasiu, autorul romanului „Nyusu”, apărut la Editura Cugetarea, roman celebru între cele două războaie mondiale.
[21] Ofițerul care a comandat unitatea de pază a mareșalului Ion Antonescu din momentul revenirii sale din URSS până în ziua executării sentinței capitale.
[22] Octav Vorobchievici (1896-1987), ofițer de carieră, diplomat, scriitor.
[23] „La Mamaia trebuiau excavați trei metri cubi de pământ pe zi, numai cu cazmaua, loptata și târnăcopul, dintr-un sol foarte dur de culoare roșcată, aproape pietros, în care loveai o jumătate de oră cu târnăcopul ca să scoți un buzunar de pământ. Și norma era de trei vagoneți de căciulă!”.
[24] Aici, fiind de planton în noaptea Învierii anului 1952, i-a dat astfel „raportul” ofițerului de serviciu care își făcea rodul: „În timpul schimbului meu a înviat Hristos!”. Urmarea: trei zile de carceră, în care a primit doar un sfert de pâine pe zi și o cană cu apă, iar de dormit a dormit rezemat de pereții carcerei sau ghemuit pe jos.
[25] Andrei Ciurunga, „Memorii optimiste”
[26] Idem
[27] Ibid.
[28] Ibid.
[29] Florin Constantin Pavlovici, „Tortura pe înțelesul tuturor. Memorii”, Editura Contemporary Literature Press, București, 2014
[30] Andrei Ciurunga, „Memorii optimiste”
[31] Florin Constantin Pavlovici, „Tortura pe înțelesul tuturor. Memorii”
[32] Andrei Ciurunga, „Memorii optimiste”
[33] Idem.
[34] Doru Novacovici, „În România după gratii”, Editura Fundația pentru Tineret Buzău, Buzău, 1994.
[35] Andrei Ciurunga, „Memorii optimiste”
[36] Idem.
[37] Iancu Saul, „Manual pentru victime”, Editura Cucuteni, București, 1996
[38] Andrei Ciurunga, „Memorii optimiste”
[39] Decretul nr. 310 din 16 iunie 1964, prin care 3467 de deținuți politici au fost grațiați de restul pedepsei pe care o mai aveau de executat.
[40] Andrei Ciurunga, „Memorii optimiste”
[41] „Cunosc pe tovarășul Andrei Ciurunga din publicațiile sale și, mai ales, din acivitatea poetică desfășurată în cadrul Cenaclului „George Bacovia”, pe care-l conduc ca președintă. Frumosul său talent s-a manifestat fecund în poezii de calitate artistică remarcabilă. Vol. (umul) care îl are în curs de apariție la Editura pentru Literatură este o dovadă concludentă că tov. Ciurunga e în plină maturitate a unui talent notoriu.”
[42] „Subsemnatul, Radu Tudoran, îl cunosc pe Andrei Ciurunga de aproape douăzeci de ani și îl apreciez ca pe un om plin de discreție și demnitate, iar ca poet asemeni – pentru care socotesc oportună și justificată primirea sa ca membru al Uniunii Scriitorilor.” (16 oct. ΄966).
[43] Andrei Ciurunga, „Memorii optimiste”
[44] Maxim Papană, „Destinul poetului Andrei Ciurunga”, în „Revista română”, nr. 2 (76) din 2014 afirmă, eronat, că Andrei Ciurunga a fost vizitat de Constantin Reabțov (decedat la 29 martie 1997) și Valeriu Vdovicenco, primarul orașului Cahul. Informația, neverificată, este preluată de Mihai și Teodor Papuc (Andrei Ciurunga – Scrieri. Poezie. Memorialistică, Î.E.P. Știința, 2018), care, mai mult, precizează ca dată a vizitei anul… 2000.
[45] Apelativul cu care Andrei Ciurunga era numit de către cei apropiați.
[46] Ionel Novac, „Andrei Ciurunga – Constantin Reabțov: reîntâlnire după o… viață”, în https://luceafarul.net/andrei-ciurunga-constantin-reabtov-reintalnire-dupa-o-viata