Ieri am terminat un text de evaluare a cărții lui Ben Todică. Cu brațele aripi. Nici nu a fost prea greu să-l scriu. Citisem cu mare atenție și cu real interes acele pagini de publicistică adunate de prin revistele românești de pretutindeni și mi-am spus părerea despre mesaje, mai degrabă despre nivelul stilistic, despre realizarea artistică de fapt. La drept vorbind, după ce ai citit cu atenția cuvenită o carte, nici nu e mare lucru să emiți judecăți de valoare: ele ajung să facă parte din metabolismul scribului. E atât de simplu încât mulți dintre noi nu ne mai mobilizăm să notăm impresiile la cald.
Să se bucure autorul. Muzica! Numai că, foarte repede după ce am trimis recenzia, mi-am dat seama că despre un anumit aspect, chiar important, nu scrisesem nimic–nimicuța. Mi-am dat deci repede seama că nu spusesem ceva foarte important și necesar despre scrisul lui Ben Todică. Această latură cu deosebire pregnantă a textelor sale este deschiderea spre vis. Intrarea intempestivă/năvalnică în vis.
Ce vreau să spun? Todică se apucă să-și lanseze sloganurile despre limbă, neam și țară, nu mult diferite de vociferările „politicianiste” cu care suntem suprasaturați/ asaltați din toate părțile deodată; dar omul nostru își ia seama, simte nevoia unor ancorări în realitatea zilei sau în realitatea amintirilor sale – ceea ce e cam același lucru. Abia aici tresari, frisonat și te lași fascinat de pregnanța scenelor, trăirilor, spunerilor etc. Ca, nu mult după această plonjare în propria poveste, autorul să noteze, simplu: „M-am sculat din pat și am băut apă.” În acest moment, efectul este electrizant: realizezi faptul simplu că în tot acest timp fusese vorba nu de o amintiri, nu de reluări ale unor povești spuse cândva amicilor, ci este vorba despre un vis, despe un extaz, un coșmar care l-a copleșit în somn și i-a redeșteptat vechi trăiri esențiale. L-a făcut să trăiască în vis ceva care transscende realul, îl potențează, îl transformă în act artistic. Nici mai mult, nici mai puțin.
Acum pot să afirm că anume aceste deschideri spre vis îl singularizează pe autor. Ți-a căzut fisa, înțelegi pe dată ce e cu acest personaj român/australian. L-ai dibăcit fără greș! Un om care face minuni în trezie, oricare ar fi lucrul de care se ocupă: manual, tehnic, artistic etc.; însă deosebit în mod esențial de toți ceilalți din jurul său prin teroarea viselor care îi devastează somnul. Ai înțeles: acesta e în fapt omul nostru: mai expresiv în vis decât în trezie!.
Ar fi să mă opresc aici, rugându-l pe Benoni să adauge aceste rânduri la cele deja trimise. „Dar vezi, e felul meu”, vorba marelui Coșbuc. Dacă tot m-am gândit ani și ani la diverse aspecte ale scrisului românesc, am să spun că m-a intrigat foarte tare faptul că visul ca mijloc de exprimare artistică aproape că lipsește din literatura română. Să nu-mi spuneți de Galaction, de Agârbiceanu, de Delavrancea… nu mai avem de vreo sută de ani autori la nivelul acestora. Dați-mi un singur exemplu din Moromeții, I, II, etc., din vreun alt scriitor contemporan. Vă chinuiți zadarnic, dragii moșului! Or, Ben Todică, dând curs unei porniri din adâncurile firii sale, care s-a dovedit salutară, a intuit că partea cea mai vădit artistică a trăirilor sale sunt visele/ obsesile/coșmarurile. Își va fi zis, dumirit: Dacă nici astea nu sunt literatură, cu metafore, cu mesaje la vedere și cu tot dichisul, atunci literatura nu mai este.
Sau să fiu eu însumi cu deosebire sensibil la astfel de abordări scripturale?. Prea posibil. Aproape nu e titlu în proza mea unde să lipsească transcenderea faptelor / răzbubuirea în vis a realului. De multe ori m-am gândit care să fie scena-cheie din Veneticii – și am găsit destule scene care au o încărcătură de mesaj aparte, privind desigur dramatica soartă a refugiatului. Ca până la urmă să-mi dau seama că scena-cheie este visul/coșmar al Verei din prima noapte de după refugiu, la niște gazde ostile, care deja îi spuseseră că trebuie să-și caute altă adresă. În acel vis-coșmar, Vera are imaginea sintetică a întregii vieți viitoare a clanului basarabean; dintr-dată bătrână, își dă seama cine dintre ai ei îi mai sunt în preajmă, și câți nu mai sunt…tot viitorul într-o împletire semnificativă de revelații, destinul care își dă cărțile pe față. Tot așa și cu ciudanovițeanul nostru, răzlețit de-o viață prin străini, la antipod… A înțeles că abia visele spun cu tărie și fără greș care sunt lucrurile cele mai importante din viața dumisale.
Tot înainte!
––––––––
Ion LAZU