E toamnă în gara pustie. Ce ironie!
Frunza abia răsuflă pe șina-n agonie.
E toamnă, se aude o voce ruginie,
E-a timpului ce a uitat iubirea să învie.
E toamnă, se îmbracă versul în haină aurie
Și pleacă, pe furiș, cu trenul vieții în călătorie.
E toamnă, cuvântul tacticos descrie
Parcursul tainic al omului ce va să fie.
E toamnă, înserarea e-n armonie
Cu cerul și pământul, cu viața-n sine.
E toamnă, omul culege dintre secunde
Stropul dulce de trăire și-l înghite lacom.
E toamnă, e-o întreagă nebunie
De simțiri efemere mustind a furie.
E toamnă, particule de visuri mii
Se lăsă cuprinse de pâmântul părinte.
E toamnă, tăceri înfrigurate de dor
Aleargă să prindă trenul călător.
E toamnă, existenței îi e foame,
Îi e sete, eu aș vrea să stea timpul pe loc.
E toamnă, mă caut printre culori ruginii,
Mă găsesc într-o zbatere de clipă incertă.
E toamnă, m-amăgesc cu efemerul zbucium al inimii
Gara e pustie, trenul a plecat, altul de curând n-o să vie.
———————————
Irina-Cristina ŢENU
21 noiembrie 2019