Percepem universul așa cum orbii percep lumina,
încă din faza intrauterină precum înecații
ne prindem de primul fir anemic de dragoste.
Înotând încercăm să ieșim la liman,
ne încurcă pumnii strânși
nu vom învăța niciodată să ne înfigem disperarea în pereții infinitului,
evantaile degetelor răsfirate știu să facă doar semnul încrucișat al lui „adio”.
Nici nu ne-am apucat bine de firul orizontului că ne-am și pomenit
târâți afară din bârlog,
ieșire înecată de fumul unor buze umede.
Viața ne pândește după colț,
mă și mir cum de am curajul să scriu cuvântul ”viață”,
e demodat, așa cum demodat e zborul, iubirea, sufletul, lumina.
Chiar așa demodată ca șoșonii bunicii,viața ne pândește după colț,
cu prima dezamăgire noduroasă ne lovește în moalele capului,
vrem înapoi în bârlog,
nu mai încăpem din cauza mândriei,
a egoului nostru care a luat prea mult în greutate,
căutăm ca inculții colțurile unui cerc,
pereții…
pereții de aer nu pot sprijini decât aer.
—————————-
Camelia BUZATU
19 iulie 2019