Dar sufletul e-n frunte
Cu ger, cu nea, cu gheaţă,
iarna îmi stă-nainte
şi îmi aduce-aminte
că mai e-un rest de viaţă,
de care se agaţă
penultimele-mi ţinte,
elanul din cuvinte
ce să reziste-nvaţă.
Stau clipele la pândă
uitându-se speriate
cum ritmul morţii bate
în ornic de osândă,
şi sper într-o dobândă
de generozitate
de la eternitate,
spre-a ţese o izbândă.
În iureş de frământuri
privesc cu jind spre piscuri
şi urc chiar de sunt riscuri
şi suflă aspre vânturi.
Prefac geamătu-n cânturi
când hrăpăreţe pliscuri
îmi sfarmă obeliscuri
nălţate în avânturi.
Mai sunt cărări spinoase
de străbătut pe munte.
Din când în când o punte
arunc peste crevase.
Potecile rămase
încearcă să mă-nfrunte,
dar sufletul e-n frunte
şi nu o să mă lase.
————————————–
Anatol COVALI
București
13 martie 2019