Volumul de versuri ,,SPUNE CEVA, PASĂRE”
Lavinia Bud
Editura Singur 2018
Și litera este creație. Ea vine să formeze cuvântul pe care tremurul mâinilor îl caută în sufletul nostru plin de întrebări. Fiecare cuvânt format nu vine să dea răspunsuri, ci creează mai departe alte întrebări care ne fac să explorăm mai mult drumurile deschise prin tot ce înseamnă viață.
Noi, oamenii, nu suntem decât o reprezentare a puterii divine universale care ne-a creat, întru lumină și adevăr, mai înzestrați și mai perfecți, din El și mai aproape de El și poate mai iubiți…
Suntem copii ai unui univers care se rotește, aruncându-ne pe câte un țărm după ce sufletul nostru, însămânțat cu lumină, își primește forma sa viitoare. Și forma noastră, completă odată cu trezirea conștiinței, întinde între pământ și cer un cântec de aripi nesfârșit ce-și caută nesingurătatea.
Se vor recunoaște, știu, cei care au sus inimile, se vor recunoaște într-o zi…
Dedic acest volum de poezie copiilor mei, Lucian și Simona, ca să mă vadă și să audă glasul de dincolo…(Lavinia BUD)
***
NU SUNTEM PĂSĂRI
Nu suntem păsări
să fâlfâim din aripi spre înalturi.
Toate dorurile se prind
de sufletul nostru
și rămânem legați
de pământ și de ape,
iar fruntea noastră,
doar ea, crede că a cuprins
măreția stelelor.
Tu, ia-mă de mână!
Lângă tine voi crede
că sunt pasăre
și dorul meu va deveni
zbor si iubire…
SPUNE CEVA, PASĂRE
Spune ceva, pasăre,
despre bucurie,
o porți pe aripi
când te înalți,
apropii nemărginirea
de malurile strâmte
și aduci speranță.
Mă zbat în râul ce curge
și mă prind de aripa ta.
Vreau să învăț drumul
ca să mă pot întoarce
ancorată de curcubeul
legământului cu veșnicia.
Spune -mi ceva, pasăre,
despre nemurire…
POATE CĂ TREBUIA
Da,poate că trebuia să rămân
aproape de rădăcini,
acoperind cerul
cu aripile mele verzi,
împăcată cu trecerea anotimpurilor,
visând o altă lume a veșniciei.
Da,poate că trebuia să rămân
aproape de stele,
mângâind cerul
cu aripile mele albe,
ca îngerii din somnul copiilor,
împăcați cu apariția lor trecătoare.
Da…poate că trebuia să rămân
între cer si pământ,
răspântia unui zbor neîmpăcat
cu condiția mea
de stea căzătoare…
MUGURI
Mă apropii încet
cu obrazul de muguri
ce se deschid ca niște aripi
la chemarea cântecului
adus pe valul depărtărilor.
Primul zâmbet al florii
înfioară căușul
din palmele însingurate
pe țărmul cu întrebări și vise.
Aș poposi în miezul roadelor,
dezlegate de taina
înălțării în lumină,
trăită prin jertfa din miresme.
Și eu, sămânță venită din muguri,
voi coborî în ceasul învierii
rostuind un alt început.
DEFININD IUBIREA
Fiind lacrimi de inimă albastră,
curgând la margine de lume,
cântând mereu iubirea noastră,
lucind în stea fără de nume,
nu căutând, nu întrebând
de ce iubind e dureros,
răspuns nu vom găsi nicicând
decât țipând în alb de albatros.
Când înălțând aripi ce se ating,
duios foșnind a primăvară,
lăsând sălbatic să te strâng
învăluind o lacrimă de seară,
atunci vom defini
prin noi, iubirea…
—————————-
Lavinia BUD
Timișoara
3 ianuarie 2019