Ca radio jurnalist am pregătit mii de reportaje. Ca cercetător am scris sute de articole. Ca scriitor am publicat 12 cărţi, din care şapte sunt în limba engleză şi cinci în limba romană. Şi totuşi, nu mă încumet să mă consider scriitor. Eu am rămas cu percepţia copilăriei şi a tinereţii când citeam basme la început, doxuri în adolescenţă, jurnale de călătorii şi cărţi de aventuri în tinereţe şi romane clasice înainte de a pleca din ţară la vârsta de 32 de ani. Pentru mine, un adevărat scriitor trebuie să fie consacrat, ceace se întâmplă de multe ori post-mortem, şi astfel devine un scriitor clasic. Dar, şi scriitorii trebuie să înceapă de undeva.

Ce este însă un scriitor? Un om care trăieşte din profesia scrisului? Un om care a trăit modest şi a trecut neobservat prin viaţă, dar care ne tulbura cu opera postumă? Ori un membru al vreunei academii care după ce i-a trecut faima nu a lăsat nimic important în urma lui?

Se spune că în America cel mai prolific scriitor este o chinezoaică a cărei profesie e să scrie răvaşe. Şi cum în America există mii de restaurante chinezeşti şi la sfârşitul fiecărei mese consumatorii primesc câte un răvaş, vă imaginaţi ce chin pe biata femeie să scrie fără oprire milioane de răvaşe. Câtă imaginaţie trebuie să aibă să nu se repete. Şi totuşi, multe răvaşe se repetă şi pe unele le-am învăţat pe dinafară. De exemplu: „Învăţaţi chinezeşte!” Mă gândeam să-i ofer şi eu câteva sugestii. De ce nu „Învăţaţi româneşte!” Diferenţa între români şi chinezi e doar cantitativă. Când a venit Ciu En Lai în România, prin anii 60, eu eram student. Chinezii erau 760 de milioane la acea vreme şi noi eram doar vreo 20 de milioane.  De atunci chinezii au crescut la un miliard şi 400 de milioane şi noi am bătut pasul pe loc. De fapt am scăzut. Nu poţi să te baţi cu chinezii la numere şi numerologie şi cu evreii la experienţa şi afaceri. Şi cred că în curând aceştia se vor ciocni unii de alţii la nivel planetar. Mă întreb unde şi cum va avea loc ciocnirea? Oricum, noi cu cine votăm? Avem de ales: învăţăm chinezeşte ori ne tăiem împrejur. Deci, stimaţi cititori, să ne întoarcem la subiect şi să punem la vot. Cine e scriitor? Să începem cu mine.

În primii ani ai adolescenţei, ca orice tânăr, am scris şi eu câteva poezii, sau mai bine zis am încercat să versific, dar nu mi-am găsit chemarea. Apoi, am tatonat desenul peisagistic, dar nici acolo nu mi-am găsit menirea. Îmi amintesc că aveam chiar un leit- motiv: o barcă pe marginea unui lac, lângă o salcie care mângâia apă; totul pe un fundal cu păpuriş. Simplu şi frumos, dar nu atât de simbolic şi ilustrativ ca o poezioară compusă de un necunoscut în închisoare: „Casă mică, mititică/ Care tremura de frică/ Să nu cadă pe trotuar/ Lângă ea un felinar/ Lângă felinar un pom/ Şi pe strada nici un om…”

Să devin serios că nu mai am 15 ani; am împlinit 85 şi a început numărătoarea inversă, motiv pentru care m-am certat cu doctorul de familie. Acesta m-a asigurat că în Statele Unite un om ca mine trăieşte în medie 90 de ani şi chiar mai mult. I-am răspuns înţepat că eu vreau doar 87 cât a trăit tata; nu mi-am făcut planuri pe mai mult. Mi-a răspuns calm că dacă vreau să mă opresc la 87, trebuie să mă mut în alt stat pentru că în Arizona e ilegal ca medicul să-ţi încheie viaţa la cerere. Între timp, doctorul Page mi-a devenit prieten. Mi-a spus pe un ton amical că semăn cu tatăl lui şi că mă simpatizează. De fapt, mi-a citit una din cărţi şi pare că mă admiră. Singura dispută cu el e dată la care plănuiesc să părăsesc Terra şi să pătrund în mare viteză într-un sorb negru ca să văd cu ochii mei ce e dincolo. Altfel, la ultima convorbire deja trimisesem la tipar cartea „Romanii şi România” şi îi spuneam că de acuma nu mai am ce face. El m-a trimis acasă şi mi-a spus să nu-mi fac griji pentru că o să încep să scriu o nouă carte. E şi ăsta un blestem!? Când începi să scrii nu te mai poţi opri! Şi totuşi, cum a început acest blestem?

Pe la 17 ani ţineam deja un jurnal personal. Era însă ceva naiv pentru că securitatea nu a găsit nimic incriminatoriu în el. Menţionasem doar, fără comentarii dar cu data precisă, că fusesem făcut utemist, ceace mi-a pricinuit anumite necazuri… Când am încercat să fug din ţară la 19 ani am rupt carnetul de UTM şi l-am aruncat în soba. Cum era însă primăvara târziu, nu s-a mai făcut foc în soba şi după ce am fost prins pe frontiera iugoslavă securitatea a făcut percheziţie acasă şi a descoperit carnetul rupt în bucăţi, dar nears. Ce mai conta însă, condamnarea era oricum asigurată. Aşa am intrat cu adevărat în viaţă: închisorile din Timişoara, Jilava, Aiud, Gherla, şi unităţile de muncă DGSM Ocna Mureş, Olteniţa, Zimnicea şi Budeşti; în total trei ani şi jumătate. Ani fără griji pentru că eram în grija statului. Au urmat însă alţi ani şi mai grei pentru că de data aceasta trebuia să am grijă singur de mine. Când am vrut să mă reînscriu la Politehnică am primit o scrisoare în care eram anunţat că fusesem exmatriculat din toate instituţiile de învăţământ superior din ţară. Ce păcat că nu am păstrat nici acea scrisoare şi nici biletul de eliberare din închisoare. Dar din nou, ce mai contează. Azi nu mai interesează pe nimeni ce a fost. Toată lumea priveşte înainte. Cu toată neîncrederea!

După detenţie m-am strecurat totuşi printre ani şi printre oameni mai puţin stigmatizaţi şi până la urmă am reuşit să fiu admis din nou mai întâi la o şcoală tehnica şi apoi la o nouă facultate. Treptat, am prins curaj şi am început să ţin un nou jurnal personal care cu timpul a ajuns la vreo 20 de caiete pe care le-am păstrat până în ziua de azi. Cred că prin acest jurnal am ajuns la concluzia că mi-ar plăcea să devin scriitor şi jurnalist. Acolo am schiţat de fapt primele mele încercări literare. Erau mici povestiri, jocuri de cuvinte şi diverse observaţii şi gânduri filozofice. Spre sfârşitul facultăţii începusem chiar să mă aventurez… pentru că recitind jurnalul mă cuprinde teama la gândul că ar fi putut să cadă în mâinile securităţii. Dar de data aceasta Dumnezeu m-a păsuit. Ştia el ceva! Nu sunt supărat pe Bătrânul, dar după o judecată profundă şi la rece cred că el m-a băgat în puşcărie. Ştiind încă dinainte de geneză că sunt nesupus şi neascultător, mi-a dat o bine-meritată lecţie de trei ani şi jumătate. Şi bine mi-a făcut! M-a adus la realitate. De atunci sunt cu un pas înaintea majorităţii muritorilor de rând. De altminteri, am ajuns la concluzia că ceia ce e rău cu oamenii de azi e faptul că nu au experienţa câtorva ani de închisoare comunistă. Le-ar fi prins bine. A fost bun şi comunismul la ceva. De fapt, pe mine comunismul m-a făcut să scriu prima carte numită simplu „Amintiri din închisoare”. Cartea a fost publicată de confraţii de la Câmpul Românesc din Hamilton, Canada.

Altfel, în România nu am publicat nici odată nimic înainte de 1989. Redactorul  paginii ştiinţifice al ziarului „Scânteia Tineretului”, George Cuibus, pe care îl cunoscusem printr-un prieten comun şi cu care avusesem câteva discuţii, mi-a cerut odată recenzia a unei cărţi pe care o citisem amândoi. Am pregătit-o şi tocmai mă pregăteam să i-o dau personal, dar m-am răzgândit. Nu am vrut să-mi apară numele într-un ziar comunist. Cuibus se plângea de atmosfera din presă şi mi-a spus că avea de gând să-i aducă la cunoştinţă acest lucru direct lui Ceauşescu. La scurt timp după ce am plecat din ţară am aflat că a murit subit la o baie de aburi din Bucureşti. Cred că a fost asasinat. Avea în jur de 40 de ani.

În Octombrie 1968 am scăpat ca prin minune din penitenciarul numit RSR parcurgând plin de îndoieli şi frământări traseul Timişoara, Belgrad, Liubliana, Viena şi lagărul de refugiaţi din Traiskirchen. Şi la Traiskirchen mi-am descoperit vocaţia. Am început prin a aşterne pe hârtie poeziile învăţate pe de rost în închisoare şi pe care i le-am trimis profesorului Vasile Posteucă din Minnesota. Acesta le-a pregătit pentru tipar şi mi-a cerut câteva mărturii din închisoare. Profesorul, el însuşi poet şi scriitor, publica revista „Drum” şi mi-a scris de la început că am un stil „plivit de mâna lui Dumnezeu” şi m-a îndemnat să scriu. În cele câteva luni petrecute la Traiskirchen am scris primele mele articole publicate de revista „Stindardul”, care apărea la München. Când am ajuns la New York, în martie 1969, şi am făcut prima vizită la sediul Comitetului Naţional Român, Constantin Vișoianu, preşedintele comitetului, avea pe birou revista „Stindardul” cu articolul meu intitulat „Refugiații Români din Traiskirchen”. Semnasem articolul cu pseudonimul Nicolae Dunăreanu. Cei de la Comitetul Naţional considerau că autorul trebuie să fie un ziarist de profesie. Am zâmbit şi le-am spus că nu sunt profesionist. Era primul meu articol.

Începutul nu a fost deloc uşor în Lumea Nouă, dar acum îmi făcusem planuri concrete, aveam speranţe, fusesem călit în închisoare şi eram optimist. Fără o profesie concretă, am plecat de la muncă de jos şi cu salariu minim. M-am aventurat însă din nou şi timp de câteva luni am călătorit cu un mic grup de prieteni prin toată America şi am muncit pe unde am putut. Am spălat vase şi debarasat mese prin Miami şi Las Vegas; ne-am oprit la New Orleans; am ajuns în California, şi m-am întors singur la New York unde fusesem admis să-mi fac doctoratul. Alt început şi altă limbă!

Când luam cursuri de limba engleză la Universitatea Columbia, unde fusesem admis, scriam mici eseuri despre peripeţiile mele prin America. Profesorii le corectau şi se minunau pentru că nici ei, americani sadea, nu avusese asemenea experienţe. În acei ani de la Columbia University am scris şi prima lucrare ştiinţifică în limba engleza, o lucrare despre românii din Basarabia, care a fost publicată de editura Prager într-un volum de studii sovietice. Tot atunci am ţinut şi primele prelegeri publice, care cu timpul au devenit zeci de conferinţe. Au urmat sute de articole, reportaje, chemări, interviuri, recenzii, analize şi cărţi. În toţi acei ani de început, la New York ori la Washington, am luat multe cursuri, dar nici unul nu a fost de literatură ori despre arta scrisului. Am scris pentru că a trebuit să scriu. Conştiinţa vroia să se exprime iar eu i-am dat curs liber. Din conştiinţa s-au născut scrierile memorialistice; din ocupaţie s-au născut reportajele, recenziile şi interviurile; şi din pasiune s-au născut analizele geopolitice.  Pe plan politic şi geopolitic am luat parte însă la mai multe cursuri de specialitate în asemenea domenii precum: „Relaţii internaţionale”, „Politica externă”, „Studii tematice sovietice”, „Comunicare interculturala” şi altele.

Scrisul şi comunicarea orală mi-au devenit profesie că redactor la postul de radio „Vocea Americii”, obligaţie profesională ca analist politic, şi pasiune personală în timpul liber. A fost o conjunctură favorabilă faptul că am reuşit să combin toate aceste preocupări şi pasiuni la Washington. Iar când am fost detaşat ca profesor la o importantă şcoala militară americană din Carolina de Nord, unde am rămas aproape patru ani, în loc de reportaje jurnalistice pentru radio am început să scriu articole ştiinţifice şi cărţi. Apoi, în calitate de profesor, Armata Americană m-a trimis în fiecare an în călătorii de studii şi observaţii care m-au purtat prin multe ţări din America de Sud, Africa şi Asia, ceace mi-a lărgit orizontul şi tolba cu cunoştinţe. Un coleg geograf îmi sugera în acei ani: „Scrie dragă ND… pentru că ai ce scrie şi ai şi condei!”.

Şi totuşi cum au fost primite activităţile, scrierile şi realizările mele? Unii români m-au atacat şi m-au insultat verbal şi în scris, aş spune în mod degradant pentru ei. Oamenii securităţii  m-au denunţat la Washington că sabotez relaţiile dintre SUA şi România (lui Ceauşescu). Evreii m-au făcut dosar la Anti-Defamation League şi m-au încondeiat ca antisemit. Apropo! Un prieten American cu relaţii la conducerea organizaţiei cu pricină a insistat să mergem împreună la sediul ei şi să spun că nu sunt antisemit. Ce aberaţie! Mă voi mărturisi într-o zi, dar numai în faţa lui Dumnezeu. Cum se vor mărturisi evreii care au adus comunismul în lume?

Au fost însă şi mulţi cititori care m-au apreciat. La „Vocea Americii” primeam scrisori de apreciere şi unii ascultători mă comparau cu o enciclopedie. La rândul său, cunoscutul istoric şi profesor Dinu Giurăscu şi-a exprimat personal admiraţia pentru lucrările mele. La o conferinţă academică organizată la Bucureşti la care am participat şi eu, el a afirmat public că de acum înainte nimeni nu mai poate studia Basarabia fără să mă citeze pe mine. Şi ca o surpriză complet neaşteptată, profesorul Abedin Ghasemian din Iran, de care nici nu auzisem, a tradus şi publicat din proprie iniţiative cartea mea „Culture, Religion and Politics” şi mi-a trimis două exemplare în limba farsi. Nu m-a consultat pentru că Iranul nu a semnat convenţia drepturilor intelectuale, dar pe mine faptul în sine m-a flatat. Adevărul e că intelectualii nu ajung oameni bogaţi, dar ei îmbogăţesc avuţia unei limbi şi a unui întreg popor. Această recunoştinţă vine însă de multe ori cam târziu. Nu degeaba apreciez eu poeţii şi scriitorii clasici.

Au trecut anii, a trecut tinereţea, am ajuns la pensie şi am primit un contract de profesor universitar în Africa. Altă experienţă, alte relaţii, alte călătorii, ultimele aventuri şi o nouă dragoste. La Addis Abeba s-a născut cartea „Jurnal Etiopian”.  Apoi, am fost transferat la universitatea din Djibouti, unde am avut un grav accident care putea să fie şi mai rău. Am suferit în tăcere timp de 37 de zile prin spitale din Djibouti, Paris şi Statele Unite, dar m-am refăcut. Am revenit în America însoţit de Miriam care mă aştepta să mă întorc în Arizona unde ne cumpărasem o casă pentru retragere la pensie. Între timp, am fost solicitat să scriu analize pentru o publicaţie americană din Washington la care am contribuit cu peste 50 de articole şi analize. Anul trecut, editura „Academica Press” cu sedii la Washington şi Londra a cules majoritatea articolelor şi le-a publicat în volumul „The United States vs. Russia: 2009-2019”.

După ce m-am refăcut în urma accidentului din 2007, am plecat la URA (Universitatea Româno-Americană) din Bucureşti, unde am predat intermitent timp de vreo zece ani diferite cursuri internaţionale. În martie 2017 am avut însă neşansa şi am suferit şi la Bucureşti un accident grav. S-a întâmplat în parlamentul ţării unde lansăm cartea „Mărturii dedicate Eroilor şi Martirilor Noştri” şi participam la aniversarea unirii Basarabiei cu România. Am ajuns din nou la spital. M-am refăcut ceva mai greu şi m-am înapoiat în Arizona. Nu m-am speriat şi nici nu simt că se apropie sfârşitul, dar nu vreau să mă prindă nepregătit. Odată revenit acasă, m-am apucat din nou de scris. La îndemnul unor cititori ai cărţilor mele mi-am revizuit vechiul jurnal şi pe baza lui am scris cartea „Maratonul Vieţii”.  Apoi, câţiva prieteni, şi în mod special geograful Silviu Costachie, conferenţiar la universitatea din Bucureşti, m-au îndemnat să scriu o carte gen mărturie cu concluziile mele la sfârşitul carierei. Aşa s-a născut a 12-a mea carte intitulată simplu ca formă, dar complex ca idei, „Românii şi România”.

Nu am ajuns o somitate, dar eforturile şi realizările mele au devenit cunoscute şi unele au fost chiar recunoscute. O parte din cărţile mele au devenit manuale universitare în America, fiind cerute şi recomandate de mulţi profesori. Unele din din cărţi şi lucrări au fost menţionate în mai multe ziare şi reviste de prestigiu. La cele mai înalte cote, de exemplu, „The New York Times” a menţionat cartea „Journey to Freedom” (Călătorie spre libertate) la data de 3  ianuarie 1990, la scurt timp după ce a apărut. Şi cunoscutul specialist britanic în studii româneşti, Dennis Deletant, a recenzat cartea „Bessarabia şi Bukovina”  la 13 iulie 1984 şi  cartea „Journey to Freedom” la data de 19 ianuarie 1990. Ambele recenzii au apărut în prestigioasa revista londoneză„Times Literary Supplement”. Pe de altă parte, în calitate de profesor civil, armata Americană mi-a decernat o decoraţie pentru „Merite extraordinare”.  Şi pe deasupra, preşedinţii Ronald Reagan şi George Bush Sr. mi-au mulţumit personal şi călduros pentru cărţile oferite lor cu dedicaţie. În ţară m-au apreciat însă numai prietenii. Autorităţile postdecembriste de la Bucureşti au pus securitatea (fosta şi nouă) să mă urmărească. E trist! E foarte trist..!

Şi acum, pentru că oricum mă apropii de încheierea eseului şi a carierei, mă simt obligat să-mi pun aceiaşi întrebare. Sunt oare scriitor? Nu ştiu! Ce ştiu este că sunt un suflet zbuciumat aflat în trecere prin cosmos, rătăcit pe Terra, şi venit pe lume în România. M-am născut român şi trăiesc şi slujesc soarta neamului nostru. Vreau să mor cu conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria. Regret doar că nu am putut face mai mult. Cu stimă!

***

PS: Lumea de azi e o lume pierdută. E sfârşitul lumii europeano-creștine. Numai Dumnezeu ne mai poate salva. Şi cred şi sper din adâncul sufletului că o va face indiferent de cât va fi de dureros. Să nu ne pierdem deci credinţă. Redau mai jos două adnotări din jurnalul pe care de fapt nu-l mai ţin la zi. În ce priveşte planurile de viitor, recomand eseul „Dincolo de Cer” cu care se încheie cartea mea „Romanii şi România”.

Tristețe! Mare tristețe!

Strămoşii noştri au fugit din calea barbarilor asiatici şi au supravieţuit, dar au rămas să trăiască pe fugă. Mulţi dintre ei şi-au aplecat capul şi multă vreme au rămas iobagi cu capul în pământ.

Au venit slavii şi s-au pretins fraţi ortodocşi cu noi. Am învăţat de la ei să spunem bogdaproste. O spuneam pentru ce ne dădeau de pomană din ceace furase de la noi. Cuvântul „bogdaproste” ar trebui scos prin lege din limba romană!

Au venit turcii şi  ne-au cerut bir, şi un timp am rămas biruiţi. De la ei am învăţat să dăm şi să pretindem bacşiş.

Au urmat grecii fanarioţii care ne salutau cu „ticalos”, ceia ce înseamnă „ce mai faci” pe limba lor. Şi ca să supravieţuiască, unii din romani s-au ticăloşit.

S-au ridicat eroi ca Horia, Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu, dar nu le-a plăcut lichelelor. I-au tras mişeleşte pe roata, i-au înjunghiat pe la spate, i-au ucis. Au supravieţuit şi prosperat tâlharii şi făţarnicii.

Au venit comuniştii şi le-au luat ţăranilor pământul. Ca să supravieţuiască ţăranii şi-au trimis copiii să fure de pe propriile lor ogoare. Şi unii din copii s-au deprins cu furtul. Cei colectivizaţi s-au prefăcut că muncesc şi mulţi au rămas prefăcuţi.

Intelectualii mai deştepţi s-au orientat şi au intrat în partid ca să-l schimbe pe dinăuntru, şi au rămas ei preschimbaţi şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Dar, Doamne fereşte, ei nu erau comunişti! Culturnicii făceau rezistenta prin cultură!

După 89 tot oportuniştii s-au declarat revoluţionari cu dreptul legitim de a jefui ţara. Şi am rămas jefuiţi. Şi tot ei ne conduc şi ne jefuiesc şi azi. Poporul a supravieţuit, dar supravieţuirea e doar un somn veşnic! Treziţi-vă oameni buni!

***

Zilele acestea am fost foarte deprimat. Am citit pe internet că un polonez care după revoluţie a trăit mai mulţi ani în ţara noastră a făcut următoarea declaraţie: „Ca să-i îndrepţi pe Romanii de azi ar trebui împuşcaţi toţi cei în vârstă de peste şapte ani şi după 20 de ani ar trebui repetată operaţia… M-a întristat adânc afirmaţia pentru că mi-am adus aminte ce le spuneam eu studenţilor mei ofiţeri americani. Dacă vrei să te cunoşti pe tine însuţi nu ascultă numai laudele prietenilor; ascultă şi părerile duşmanilor. Te vor ajuta mai mult decât laudele false.

Sunt plecat de peste 50 de ani şi la întoarcere nu mi-am mai găsit nici familia, nici locul, nici prietenii, şi nici neamul. Oamenii cu frică de Dumnezeu şi cu sufletul curat au fost  ucişi ori marginalizaţi şi dacă mai trăiesc se zbat între viaţă şi moarte. Şi dacă mor nu mor de bătrâneţe. Sunt omorâţi sufleteşte.

Târâturile au ajuns în fruntea ţării şi netrebnicii s-au văzut împăraţi. Şi împreună se grăbesc şi jefuiesc ţara pentru că simt că nu mai au mult timp la dispoziţie. În orice moment poate să revină stăpânul casei; marele stăpân. Acum însă spoliatorii şi parveniţii se întrec în a-şi etala spoiala. Şi cu cât se umflă mai mult în pene şi se etalează pe dinafară, cu atât sunt mai goi pe dinăuntru. S-au gândit ei vreo clipă că nu vor viermui la nesfârşit pe acest pământ şi că la un moment vor trece pragul şi vor ajunge… dincolo? Se apropie sorocul. Cu ce se vor prezenta în fata marei judecaţi stârpiturile care au condus tara în ultimii 30 de ani?

–––––––––––––––

Prof. Dr. Nicolae Nicholas DIMA

Tucson, Arizona, SUA

14 decembrie 2021

Este o după-amiază înnegurată din iarna anului 1989 la Timișoara, frumosul oraș capturat de peste treizeci de ani de un regim comunist. Falnicele clădiri din centrul orașului își întind privirea înspre cerul rece, acoperit de norii denși, brumării. Clădirile sunt umbrite de cenușiul cerului, ce se lasă peste chipurile lor mândre, făurite de culturile străine care și-au pus amprenta de-a lungul timpului peste inima orașului.

Lena se îndreaptă spre centru, absorbind din aerul încețoșat, înfiripată de gânduri tinerești, de vise calde, pure, frumoase. Se gândește la Dan, prietenul ei. Uneori are impresia că îl iubește prea mult. Mult prea mult. Se întreabă cum poate să încapă o iubire atât de puternică, de vie și de nestăvilită în inima ei sensibilă și fragilă… Nerăbdarea să-l întâlnească îi sfredelește pieptul. Se vor întâlni la locul obișnuit, în față la Modex. Apoi se vor plimba prin centru, își vor spune glume, se vor amuza, își vor depăna visele prin ghemotocuri de momente prețioase.

Opera și grandioasa Catedrală i se arată din depărtare ca doi uriași, un tenor și un înger care păzesc acele locuri străbune. Uneori, are impresia că cei doi protectori par să ascundă o legătură tainică, o legătură ce unește în armonie energii enigmatice. În timp ce traversează parcul din spatele Continentalului, de lângă un arbore masiv cu scoarța cenușie, o voce aspră rupe tăcerea:

– Hei, tu!

Lena își înalță privirea. În fața ei apare un bărbat înalt în uniformă verde.

– Stop! Nici un pas înainte! Du-te înapoi acasă!

– Nu vă supărați.. Vă rog să mă lăsați să trec… Trebuie să mă întâlnesc cu prietenul meu în oraș…

Soldatul îndreaptă arma spre ea. Lena începe să tremure. Era obișnuită să vadă soldați pe stradă, dar niciodată, niciunul nu îndreptase arma înspre ea.

-Du-te înapoi acasă!!! răcnește soldatul.

Lena tace. Tremură. Se întoarce și se îndreaptă în altă direcție. „Ce bărbat furios…”, murmură printre gânduri. În timp ce se îndepărtează, îi simte privirea aspră ce o urmărește, îi străpunge spatele. O ia la goană… După câteva minute găsește o străduță care duce spre centru. Nimeni și nimic nu o pot opri să-l întâlnească pe Dan!

Centrul orașului e plin, neobișnuit de plin și viu în o după-amiază rece de iarnă. Sunete de voci foșnitoare, de cuvinte nedeslușite, sunt azvârlite într-o parte și alta de vântul umed, tăios. Lumina cenușie, se perindă neliniștită de-a lungul clădirilor, se lasă peste inima vie a orașului. Oamenii sunt agitați. Unii sunt furioși. Alții par animați. Iar alții stau în grupuri, tăcuți, îngândurați, cu chipuri palide, nefericite. Un copil fuge în jurul Fântânii cu Pești… Lena îl zărește pe Dan în față la Modex. Aleargă înspre el. I se aruncă în brațe. Dan o strânge puternic. Astăzi, parcă mai puternic ca niciodată.

– Daaan! Doamne Dumnezeule… Ce se întâmplă? Ce e cu mulțimea asta?

Dan o privește cu căldură. Încearcă să rămână calm.

– Nu știu, Lena, răspunde tânărul cu un zâmbet carismatic.

– Hai liniștește-te. Sunt lângă tine…

Apoi îi sărută buzele calde, obrajii roșii, reci…

Dan are un chip frumos, liniștit, cu o privire albastru-verzuie, cu buzele calde, pe care se odihnesc adeseori cuvinte frumoase. Câteva fire din părul auriu se arată de sub căciula albastră, croșetată de Lena în toamnă. E și el agitat, dar își suprimă cu măiestrie tulburarea.

– Lena, sunt lângă tine. Sunt aici, frumoasa mea.

Lena devine moale, pentru câteva momente. Își înfundă bărbia în fularul alb, pufos și își înghesuie mâinile în buzunarele paltonului roșu. Ezită să vorbească. Ar vrea să rămână acolo, în privirea lui caldă, ocrotitoare.

 – Hai să mergem la Catedrală, îi spune Dan, luând-o cu blândețe de mână.

Între timp, mulțimea crește, devine din ce în ce mai agitată. Din ea bat noiane de inimi, nestăvilite, visătoare, răzvrătite. Inimi înflăcărate de speranța unui trai mai bun, de un dram de libertate. Lena și Dan se strecoară printre ei, se pierd într-un val zbuciumat de tensiune.

Deodată, un tânăr strigă cu putere: „Liiiiibeeeertaaaate! Liiiiibeeeerteeeate! Liiiiiibeeeeertaaaate!”

Alte voci i se alătură, devenind din ce în ce mai clare, mai puternice. Scandează. Scandează cuvinte născute din gânduri demult visate. Un grup de oameni ridică o placardă, pe care e scris: „Noi suntem poporul!”

Lena tremură. Atmosfera o înfricoșează, o emoționează, o animează…

„Liiiiibeeeertaaaate! Liiiiibeeeerteeeate! Liiiiiibeeeeertaaaate!…”

Vocile cuceresc văzduhul, emană o energie vie, dinamică, izbucnită dintr-un spirit comun, trezit. Lena și Dan înaintează cu greu prin masa deasă de suflete adunate. Simt că ceva ieșit din comun se va întâmpla. Însuflețiți de evenimente, încep să scandeze:

„Liiiiibeeeertaaaate! Liiiiibeeeerteeeate! Liiiiiibeeeeertaaaate!…”

Sub norii de bumbac, un grup de copii aleargă chicotind pe scările gălbui de la Catedrală. Lena își șterge o lacrimă ce se i rostogolea pe fața rece și îmbujorată. Emoții. Frică. Speranță. Nici ea nu mai știe ce simte acum. Un stol de porumbei se rotesc agitați în aer… De la balconul Operei, un grup de persoane încing atmosfera cu cuvinte rupte din vise seculare. Cuvintele țâșnesc din difuzor, se împrăștie în aer. Par scântei de foc ce se unifică acolo, cu tensiunea generală. O tensiune încărcată, înflăcărată, înăbușitoare. Din mulțime se scurg priviri încurajatoare, spre cei din jur, spre Operă, spre Catedrală, spre cer. Fapte, dureri, dorințe răstignite izbucnesc din piepturile celor din mulțime, umple golul dintre ei. Îi unește. Glasurile străpung cenușiul cerului. Îl luminează cu speranțe.

Strigătul unui bărbat săgetează aerul: „Atenție! Ne-au înconjurat! Atenție!!! Ne-au înconjurat!”. O voce de femeie țipă îngrozită de la un colț de stradă: „Atenție! Au început arestările!”. Speriați, câțiva se retrag, își caută protecție în poalele clădirilor. Dar majoritatea rămân pe loc. Rămân și continuă să scandeze: „Libertate! Libertate! Libertate!…”.

După scurt timp, centrul e înconjurat de soldați și miliție. „Părăsiți locul! Acesta este un ordin!” răsună o voce puternică printr-un difuzor. „Părăsiți locul!…”. În mulțime e forfotă. O forfotă amestecată cu țipete și fluierături dezaprobatoare. Unii sunt furioși, alții speriați, unii își îmbrățișează copii, alții se roagă. Dar nimeni nu părăsește locul. Toți sunt conștienți că nu există o altă cale.  

Lena tremură din tot corpul. E cutremurată de mii de fiori, de frică, de frig, de neliniște.

– Lena, vrei să mergi acasă? Dan o strânge în brațe, încercând să o calmeze.

– Nuuuu… Sunt bine, îi răspunde, lăsând de pe buze să zboare o adiere de surâs chinuit.

Dan nu insistă. O cunoaște prea bine. Știe că nu o va putea convinge să cedeze. Lena e curajoasă. Nu l-ar fi lăsat singur în acele clipe tulburi, cutremurătoare.

Momentele ce urmează sunt umplute cu tensiune. O tensiune presantă, năvalnică, clocotitoare. „Mamă, hai să mergem acasă…” suspină vocea plângăcioasa a unui copil din mulțime. Aerul rece și dens e încălzit de respirații calde, de neliniște, de speranțe erupte din inimi vii, neînfricate. După un timp, noi strigăte răbufnesc din ambele părți ale centrului. Oamenii sunt loviți cu bastoane. Femeile încep să țipe. Copii plâng. Bărbații urlă furioși. Unii rămân, determinați să înfrunte tot ce le ieșea în cale. Alții fug, își caută adăpost și protecție.

– Lena!!! Haaaaii!

Într-o mișcare rapidă, Dan o ia de mână și fugind, o trage după el spre Catedrală. Cu orice preț, trebuie să o scoată din pericol. În timp ce se izbește involuntar de cei din față, simte brusc o durere adâncă între umărul drept și gât. Un bărbat îl lovise năprasnic cu un baston. Îl cuprinde amețeala, durerea, furia. Se împiedică și cade în genunchi pe trotuar. 

-Daaaaaaannnn! Lena începe să urle. Își adună toate puterile, îl trage să meargă mai departe.

Dan se ridică, cu greutate. O forță necunoscută îi dă putere: „Trebuie să o salvez!  Trebuie!…” Amândoi fug spre intrarea în Catedrală. Strigătele continuă să umple văzduhul. Strigăte de frică, de furie, de dor de libertate. După câteva minute, ajung la intrarea în sfântul edificiu. Dar porțile sunt închise. Lena se uită în jur, zguduită de scene violente. Un grup de oameni rămân pe trepte, scandând: „Dreptate! Libertate! Dreptate! Libertate!”. 

Apar tunuri cu apă. De data aceasta, tunurile nu sunt menite să rămână pașnice, ca în fiecare an, la defilarea de 23 august. De data aceasta sunt îndreptate înspre popor. Dar poporul rămâne. Rămâne pe loc, cântând într-un cor larg, încurajator: „Deșteaptă-re române, din somnul cel de moarte/ În care te adânciră, barbarii de tirani/ Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă/ La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani…”. Gaze lacrimogene țâșnesc simultan din mai multe locuri, se împrăștie în mulțime, lăsând dâre otrăvitoare în aerul cenușiu…         

Lena și Dan fug de la Catedrală, și se ascund în scara unei clădiri din apropiere. Rămân acolo, ghemuiți lângă un zid albastru, plângăreț. Se face noapte. Sunt amorțiți de frig. Dan simte o durere cumplită în umărul drept. Dar privirile lui emană iubire. Iubire pentru Lena. Visele i se scurg din inimă, grăiesc în cuvinte ce încălzesc momentele reci, plumburii. Lena își lasă fruntea pe umărul lui. Frica îi dispare. Și durerea lui dispare, se alină acum în poalele inimii ei. Ca să o liniștească, îi povestește despre iubire, despre visele făurite, despre viața lor împreună, într-un mic colț de rai. Și Lena se regăsește în toate acele vise, în negura trecutului, în neantul viitor. Îl ascultă cu nesaț. Zgomotele și strigătele de afară îi devin din ce în ce mai vagi. Nu o mai înfricoșează nimic. După un timp, adorm surmenați, ghemuiți unul lângă altul. Înspre dimineață, aud focuri de arme ce străpung cerul rece, fumuriu…

Zilele următoare aduc cu ele lupte, suferințe și sacrificii. Destinul unei țări, destinul românilor ia o altă înfățișare. Dar acele zile rămân sculptate pe ziduri de inimi, inimi de români. Mulți dintre ei își vor aminti pe viață, de oameni și fapte. 

––––––––––
Notă: În amintirea lui Dan, un prieten drag care și-a pierdut viața pe 17 Decembrie 1989 în centrul Timișoarei. 

Anișoara Laura MUSTEȚIU

Sydney, 14 decembrie 2021

Motto:

„În zilele prea înălţatului domn George Dimitrie Bibescul,

 s-a zidit cazarma Sf. Gheorghe şi s-a pus peatra de temelie

în al doilea an al domnii sale şi mântuiri: 1844 septembrie 22…”

(“Curierul românesc”)

Sfârșitul primei jumătăți a veacului al XIX-lea, Calea Podului, București… Domnitorul Țării Românești, Gheorghe Dimitrie Bibescu, ales la data de 20 decembrie 1842, începe o serie de transformări capitale la nivelul principatului, inclusiv, al Bucureștiului, continuând transformările de ordin urbanistic și edilitar de la începutul perioadei regulamentare, unde nume ca generalul reformator Pavel Kiseleff și mari boieri precum Barbu Știrbei, Alexandru Filipescu, Costache Cantacuzino au început, prin “Regulamentul pentru starea sănătății, înfrumusețarea și paza bunei orânduieli în Politia Bucureștilor” (adoptat de Adunarea Obștească de revizie, la data de 14 aprilie 1831), o serie de proiecte având ca scop modernizarea structurii orașului feudal de pe Dâmbovița.

Cu alte cuvinte, plecând de la Revoluția lui Tudor Vladimirescu, din 1821, și ajungând în timpul domniei colonelului Alexandru Ioan Cuza, ritmul dezvoltării Capitalei României a fost unul deosebit de accelerat. În 1842, de exmplu, populația Bucureștiului număra 80 000 de locuitori, după datele cuprinse în “Almanahuil Statului”, de aceea, o sistematizare riguroasă, care să înlăture discrepanțele evidente dintre periferie și zona centrală, se impunea de la sine. Pe deasupra, necesitatea de a avea un plan de detaliu, în deplin acord cu principiile de organizare științifică teritorială adoptate, a condus la trasarea unei asemenea hărți, în perioada 1844-1846, pe timpul domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu. La solicitarea Sfatului Orășenesc al Politii Bucureștiului, lucrarea, de o neprețuită valoare informațional-documentară, a fost executată de către maiorul-inginer topograf Rudolf Artur Borroczyn, împreună cu un colectiv de opt tehnicieni aparținând Secției inginerești a “Departamentului Trebilor din Năuntru” (Ministerul de Interne).

Dacă privim din punct de vedere cronologic firul reprezentărilor cartografice ale Bucureștilor, putem observa faptul că una dintre ctitoriile lui Gheorghe Dimitrie Bibescu – domnitor al Țării Românești (1842-1848) și primul reformator luminat al armatei noastre -, anume, Cazarma de cavalerie „Sf. Gheorghe” sau Cazarma călărașilor, apare, pentru prima dată pe un plan topografic, între anii 1844-1846, alcătuit de maiorul Borroczyn, așa cum menționam anterior, plan compus dintr-o sută de planșe colorate, la scara 1:1000 stânjeni, plan cunoscut prin intermediul litografiei din 1852. Același Rudolf Artur baron von Borroczyn, fost ofițer rus de etnie germană, care, anterior, în 1832, în calitate de inginer topograf al miliției pământene din Țara Românească, a întocmit planul moșiei Băneasa, pentru ca, doi ani mai târziu, la ordinul generalului Pavel Kiseleff, să execute și planul orașului Brăila. Domnitorul Gheorghe Dimitrie Bibescu îl numește pe maiorul Borroczyn, pe 30 iunie 1846, șef al Secției inginerești a Departamentului Treburilor din Lăuntru, în locul polcovnicului (colonelului) Vladimir de Blaremberg, încredințându-i, de asemeni, și proiectul de amenajare complexă a viitoarei grădini publice Cișmigiu.

Cazarmei călăreților „Sf. Gheorghe”, așa cum este ea denumită pe hartă (cu caractere chirilice), i s-a zidit piatra de temelie pe data de 22 septembrie 1844, de către domnitorul Bibescu, împreună cu Statul major, așa cum consemnează “Curierul românesc” (primul ziar în limba română din Țara Românească, condus de Ion Heliade Rădulescu), nr. 76 din  25 septembrie 1844. Astfel, memoria secolelor următoare va păstra ceea ce a învelit, într-un sul de plumb, Gheorghe Dimitrie Bibescu, anume: planul clădirii, o medalie creată special pentru acest eveniment de seamă al Capitalei, precum și o declarație scrisă: „În zilele prea înălţatului domn George Dimitrie Bibescul, s-a zidit cazarma Sf. Gheorghe şi s-a pus peatra de temelie în al doilea an al domnii sale şi mântuiri: 1844 septembrie 22…” Sulul a fost așezat de către domnitor în piatra unghiulară a edificiului.  

Planşa nr. 13 din Planul maiorului Borroczyn „înfăţişează bariera Podului de Pămînt, cu o parte a traseului acestei căi de comunicaţie aflată în stânga Dâmboviţei, în apropierea locului Cazărmii de la Malmaison, a cărei clădire prezintă o formă de poligon neregulat cu un mic adaos semi-circular situat pe latura de nord a edificiului”, ne spun istoricii. De asemeni, planşa nr. 25 “urmăreşte meandrele Dâmboviţei, la sud de Cazarma călăreţilor “Sf. Gheorghe”, ridicată în 1844, din iniţiativa domnitorului Gheorghe Dimitrie Bibescu, cu clădirea în formă pătrată, şi arată în continuare traseul Podului de Pămînt, cu proprietăţile Urlăţeanului şi biserica Farmazonului, clădită în formă de navă, fără abside”.

Alte instrumente cartografice relevante în privința Bucureștilor de secol XIX sunt reprezentate de harta din anul 1871, întocmită de maiorul Dimitrie Pappasoglu, de planul de la 1890 al inginerului Gr. Cerkez, de cel din 1893, realizat de arhitectul Orăscu, ori de harta din anul 1896 a inginerului J. Don.

Perioada de reforme și de înflorire a Bucureștiului din timpul domniei lui Gheorghe Dimitrie Bibescu, premergătoare Revoluției de la 1848, coincide cu nașterea Teatrului Național din București, a Cazărmii cavaleriei „Sf. Gheorghe”, a grădinii publice Cișmigiu, cu desființarea robiei, cu reforma armatei și a învățământului militar național, construcția de șosele pe tot cuprinsul Țării Românești ș.a.

În clădirea Cazărmii călărașilor a funcționat, începând cu anul 1847, prin Porunca Domnească nr. 36 a Dejurstvei, emisă în data de 13 iunie, prima Școală Ostășească de ofițeri, care și-a început cursurile, cu un efectiv de 22 de tineri, la cele trei arme ale vremii: cavalerie, infanterie și artilerie, în același an, pe 9 septembrie, director al instituției fiind numit locotenentul Ioan Greceanu. Acesta a fost cei dintâi reper definitoriu pentru învățământul superior militar românesc. Iată conținutul Decretului de fondare a Școlii Ostășești:

„DECRET DIN 13 1UNIE 1847, No. 36

Către Seful armatei

Domnul înfiintează o școală militară în București.

(Bal. of., 24 Iunie No. 16)

Luînd în băgare de seamă temeiurile coprinse în anexurile subt litera A si B, alăturate pe lîngă raportul comisiei întocmite pentru alcătuirea proectului școalei ostășești, am gasit acele temeiuri asemănate cu dorința și cugetul Nostru. Rămîne dar ca anexul subt litera A, să-și  ia a lui săvîrșire, cu desvoltările ce experiența și trebuința va cere, cînd se va deschide școla ostășască, în urma clădirei încăperilor trebuincioase; pentru care Dumneata vei îngriji a Ne supune planul fără zăbavă; iar pînă atunci vremelnicește se va întocmi școală de iuncări în cazarma cavaleriei, potrivit cu temeiurile coprinse în anexul subt litera B, și spre acest sfîrșit poruncim :

1. Cheltuiala de lei zece mii, ce se cere pentru pregătirea odăilor trebuincioase spre locuință și învățătură școlarilor, se va lua din economiile oștirei.

2. Suma de lei sai-spre-zece mii, ce se vede trebuincioasă pe fie-care an pentru ținerea acelor școlari cu îmbunătățirea îndestulării, cumpărătoare de cărți și alte asemenea, se va acoperi cu plata de doi galbeni pe lună, care se va plăti de familia fie-căruia din acei iuncări.

3. Suma de lei trei -zeci de mii ce se cere pentru plata profesorilor, se va slobozi din suma hotărîtă prin legiuirea anului 1847 pentru înființarea unei școli ostășești. Iuncării cari la sfîrșitul cursului de doi ani se vor cunoaște mai destoinici la învățăturile și științele ce li se cer prin paragraful 2 din anexa de subt litera B, spre a trece la partea practică, și în cursul acelui an vor da iarăși dovezl de bună purtare și destoinicie, vor dobîndi drept de înălțare la rang de praporcic.

(Urmează iscălitura M. Sale). “

„Toate amănuntele militare îi erau cunoscute și cu căldura cercetate. Un ochiu pătrunzator străbătea și cele mai mici trebuințe ale ostașilor. Intrebările Sale erau de un oștean cu experientă, pline de activitate însuflătoare de curagiul slujbei și destoiniciei, precum și de îngrijirea și temerea neîmplinirei datoriilor.” – Gazeta Transilvaniei, nr. 14, din 18 februarie 1844, “BIBESCU. OMUL. CURTEA SA. ACTELE SALE”

Actualmente, Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, își aniversează, anual, existența, în funcție de data înființării Școlii Ostășești din incinta fostei Cazărmi “Sf. Gheorghe”. De asemeni, în legătură cu acest moment de prim ordin din istoria Armatei Române, pe 26 octombrie 2021, în prezența Dlui General-maior de aviație Radu Theodoru, veteran de război, și a Prorectorului pe probleme de învățământ al Academiei Forțelor Terestre “Nicolae Bălcescu” din Sibiu, a fost dezvelită, la Malmaison, o placă omagială, care atestă acest fapt deosebit de relevant legat de domnia primului reformator luminat al Arrmatei Române –  Gheorghe Dimitrie Bibescu – și de istoria militară însăși.

Revoluția de la 1848, însă, aduce cu sine un rol de scurtă durată a Cazărmii călărașilor de la Podul de Pământ, premergător a ceea ce avea să devină clădirea o sută de ani mai târziu: închisoare, ea fiind, pentru scurt timp, în luna iunie a aceluiași an, locul de detenție al pașoptiștilor, în frunte cu C.A. Rosetti (fondator al ziarului “Românul”), așa după cum reiese din litografii ale vremii.

Roluri deosebit de semnificative, pe care Cazarma de cavalerie „Sf. Gheorghe” (denumită, ulterior, Malmaison, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în virtutea relațiilor sale cordiale de prietenie cu Napoleon al III-lea, sprijinul, sub raport militar, oferit de împărat Principatelor Române, prin sosirea Misiunii franceze pe tărâm românesc, fiind unul deosebit de relevant) le-a avut de-a lungul existenței sale de aproape două secole, atât în istoria militară, cât și în sistemul penitenciar ori, mai târziu, în domeniul chimiei și petrochimiei românești și globale…

Un rol împortant în arhitectura Cazarmei Malmaison l-a avut și un reprezentant de seamă al comunității armenilor din România, fruntaș al Revoluției de la 1848, arhitectul Iacob Melik, autor al lucrării “L’Orient devant L’Occident”, a cărui casă, unde aveau loc întâlniri ale pașoptiștilor, a devenit, azi, muzeu (Casa Melik sau Muzeul Theodor Pallady).

„Marele Dicționar Geografic al României “ apărut în anul 1899, la București, avându-i drept autori pe George Iona Lahovari, General C.I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, ne indică faptul că edificiul Malmaison-ului, situat în partea vestică a orașului, a costat 1.120.000lei și reprezintă cea mai vastă cazarmă a Capitalei, construită în sistem Vauban, care dispune de un număr de 483 de camere.

Istoria de un secol a Armatei Române în clădirea-monument din Calea Plevnei 137C, ctitorită de către domnitorul Gheorghe Dimitrie Bibescu, a presupus mai multe roluri de prim rang, de-a lungul timpului. În afară de activitățile inițiale desfășurate de cavalerie și de cele specifice învățământului militar superior, Malmaison-ul este deschizător de drum și în ceea ce privește începutul serviciului gazelor de luptă în Armata Română, astfel că, prin Decizia Ministerială nr. 297 din 8 mai 1923, ia fiinţă, în cadrul Ministerului de Război al țării noastre, Comitetul Consultativ pentru chestiunile tehnice privitoare la războiul chimic, toate problemele de pregătire ostășească fiind rezolvate, în acest sens, de către Direcţia a XI-a Tehnică, împreună cu Marele Stat Major. La scurt timp, în luna septembrie 1923, apare, în cadrul Direcţiei a XI-a Tehnică, la propunerea Comitetului Consultativ, SECŢIA a IV-a a GAZELOR DE LUPTĂ, cu sediul, pe toată perioada interbelică, în Cazarma Malmaison.

Prin Înalt Decret Regal, se înființează, pe 1 ianuarie 1925, un organ special şi permanent denumit SERVICIUL APĂRĂRII CONTRA GAZELOR (S.A.C.G.), Generalul de divizie GEORGE E. POPESCU fiind fondatorul acestuia. Câțiva ani mai târziu, pe data de 24 iunie 1931, S.A.C.G. devine DIRECŢIA SERVICIULUI CHIMIC MILITAR, denumire care, în perioada interbelică, va suferi unele modificări, precum DIRECŢIA CHIMICĂ MILITARĂ, respectiv DIRECŢIA APĂRĂRII ANTICHIMICE.

Din perspectivă structurală, în perioada interbelică, DIRECŢIA CHIMICĂ MILITARĂ din Malmaison a avut următoarea alcătuire caracteristică: – un organ central cu birourile adjutantură, registratură şi instrucţie, serviciul tehnic, serviciul materialelor chimice; Laboratorul de Studii şi Experienţe Chimice; Atelierul Central de Măşti; Institutul Chimic Militar; Centrul de Instrucţie A.C.G. cu un batalion A.C.G.; Fabrica de Materiale de Protecţie – Bucureşti; Fabricile de cărbune activ : CARBONIT-SINAIA; ANTICARBON-VULCAN şi cea de la TIMIŞUL de SUS.

Toate elementele subordonate DIRECŢIEI CHIMICE erau dislocate în Cazarma Malmaison, excepţie făcând, desigur, fabricile de cărbune activ. La 22 ianuarie 1945, DIRECŢIA CHIMICĂ MILITARĂ şi unele din structurile subordonate acesteia se desfiinţează însă, pe baza dispoziţiilor impuse de Comisia Aliată de Control, rămânând doar un singur birou în cadrul Inspectoratului Tehnic al M.Ap.N. cu denumirea de SERVICIUL CHIMIC.

La Malmaison, în februarie 1925, din punctul de vedere a structurilor operaționale, a unităților și subunităților chimice, a fost constituită compania de gaze (A.C.G.), alcătuită din 104 oameni-trupă (4 plutoane), iar, în anul 1932, Legea cadrelor și efectivelor Armatei permite înființarea, în garnizoana Bucureștiului (Malmaison), în cadrul C.I.A.C.G., a Batalionului A.C.G., care, începând cu data de 24 februarie 1941, îndeplinește misiuni specifice de război.

În vățământul chimic militar apare tot în Cazarma Malmaison, astfel că de pe 20 noiembrie 1924, încep cursurile Școlii de apărare contra gazelor pentru pregătirea ofițerilor și subofițerilor necesari a fi încadrați  în  S.A.C.G., cursuri care s-au desfășurat pe întreaga perioadă interbelică.

De asemeni, 7 mai 1931 reprezintă data de înființare, în Malmaison, a Centrului de Instrucție A.C.G, în cadrul acestuia, în intervalul 1936-1940, funcționând Școala de Aplicație a Armei Chimice pentru formarea absolvenților Institutului Chimic Militar. Prin dispoziția Comisiei Aliate de Control, Centrul de Instrucție este desființat pe 22.01.1945.

Activitatea de cercetare științifică a Armatei Române începe, efectiv, pe 31 octombrie 1924, în Malmasion, când e pus în funcțiune Laboratorul de Cercetări Chimice, dotat cu aparatură adusă din Franța, de la Paris. Cel dintâi director al laboratorului a fost numit lt.col.farm.dr.ing. ALEXANDRU IONESCU-MATIU, cu specializare efectuată la Institutul Pasteur. Printre persoanele angajate în cadrul acestei structuri s-a numărat și viitorul acad. Costin D. Nenițescu, maior farm. dr. Constantin Harsovescu, general de brigadă dr. Dumitru Bardan ș.a. În anul 1934, denumirea instituției militare de cercetări chimice se schimbă, devenind Laboratorul de Studii și Experiențe al Armatei.

Paranteza istoriei marcante de un secol a Armatei Române, în fosta Cazarmă de cavalerie “Sf. Gheorghe”, se închide brusc o dată cu sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când, după ce jucase, printre atâtea roluri, și pe cel de Secție de poliție judiciară militară din cadrul Direcției Justiției militare a MApN, devine, brusc, Serviciu al închisorilor preventive, mai precis, centru de anchete al Direcției de anchete penale a MAI. Astfel, vreme de aproape trei decenii, Malmaison-ul devine un loc al terorii carcerale, al celor mai dure forme de tortură la care au fost aduse, una după alta, de către călăii regimului instaurat la putere, personalități ale elitei României, dinre care amintim pe câțiva: monseniorul Vladimir Ghika, Iuliu Maniu, Corneliu Coposu, Ion Mihalache, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Dinu Pillat, Adriana Georgescu-Cosmovici, Lena Constante, Harry Brauner, Nicole Valéry-Grosu, Arșavir Acterian, Nicolae Penescu, Eroul-aviator Tudor Greceanu, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu (mama Monicăi Lovinescu), generalul Radu R. Rosetti ș.a., dar și dr. Petru Groza, Vasile Luca, Ana Pauker, Nicolae Penescu, Lucrețiu Pătrășcanu. Unii au supraviețuit, alții, din păcate, nu.

În anul 1977, după cutremurul din data de 4 martie, închisoarea de tranzit a Bucureștiului Malmaison este predată de către Ministerul Afacerilor Interne Ministerului Chimiei de la acea vreme.

Cu toate etapele de metamorfozare a menirii sale în timp, fosta Cazarmă de cavalerie „Sf. Gheorghe”- Malmaison reprezintă unul dintre reperele istorice vii ale Bucureștilor, care ascunde, între zidurile sale, multă suferință și, deopotrivă, informație de ordin antropologic, militar, cultural etc.., având în vedere personalitățile care au fost anchetate, cândva, aici.

Pe 26 octombrie 2021, a răsunat prima slujbă ortodoxă rostită de un preot militar, lângă zidurile durerii Malmaison, în memoria Eroului-aviator și deținut politic Tudor Greceanu, în prezența fostului său elev de zbor – General-maior de aviație, veteran de război și scriitor Radu Theodoru, și a fost dezvelită o placă omagială referitoare la prima Școală Ostășească de ofițeri, înființată de domnitorul Gheorghe Dimitrie Bibescu, în această clădire a cărui ctitor a fost.

Malmaison-ul, un loc plin de istorie în stare pură, care-și așteaptă recunoașterea în mod oficial, așa precum merită din plin, după aproape două secole de existență complexă….

***

PS

Vestea cea bună este că, după evenimentul, pe care l-am realizat în data de 26 octombrie 2021, și depunerea documentelor aferente către autoritățile îndrituite, a fost declanșată procedura de clasare ca monument istoric pentru clădirea Malmaison – o victorie uriașă în fața  istoriei trecute, prezente și viitoare, după atâția zeci de ani de nerecunoaștere a importanței sale majore.

–––––––––––

Dr.ing. Magdalena ALBU

octombrie 2021

București

În organizarea Filialei Iași a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cu sprijinul Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iaşi – Nord-Est, Cercului Militar Iași și al Redacțiilor publicaţiilor ,,Rezervistul”, ,,Eroii Neamului” și ,,Vocea”, parteneri media fiind Radio România Iași, Televiziunea „TeleMoldova Plus” şi revista „Nord-Est Cultural”, în ziua de 11 decembrie 2021, la Iași, în Capitala Moldovei, s-a împlinit Memorialul „Doru Dinu Glăvan în Panteonul Presei Române”, care a cuprins: Oficierea Sfintei Liturghii a Sf. Evanghelist Ioan Gură de Aur”, Panihida în memoria răposatului Doru Dinu Glăvan, Parastasul cu colivă, pâine și vin, Alocuțiunile președinților LSR – Filiala Iaşi – Nord Est (Dan Teodorescu) și Filialei Iași a UZPR (Grigore Radoslavescu), Conferirea post-mortem celui omagiat a Emblemei rezerviștilor și veteranilor din Moldova lui Ștefan cel Mare și Sfânt și Manifestarea artistică de muzică cultică și poezie închinată distinsului ziarist trecut la cele veșnice.

Pomenirea fostului nostru președinte a pornit din grija pe care o are creștinul față de cei răposați prin săvârșirea rugăciunilor și slujbelor orânduite de Biserică pentru pomenirea lor. De aceea creștinii ortodocși pomenesc pururea pe răposați și se roagă pentru dânșii, atât în rugăciunile personale, de fiecare zi, cât și prin slujbele și rânduielile așezate de Biserică pentru aceasta, la soroacele cuvenite.

Pentru buna organizare și desfășurarea a Memorialului, care a avut loc la Biserica Banu – monument istoric al Ortodoxiei, culturii și presei moldave situat în centrul Iașilor – au lucrat în duh și cu mult folos filantropic, alături de președintele Filialei, următorii ostenitori: scriitorul Dan Teodorescu și ziarista Petronela Cotea Mihai – vicepreședinți ai Filialei Iași a UZPR,   Benone Tiron – secretar al Filialei, Ionel Pintilii și Jică Aionoaie – membrii ai Colegiului Director.

Pentru organizarea Memorialului a fost aleasă Biserica Banu cu Hramurile Adormirea Maicii Domnului și Duminica Tuturor Sfinților  dată fiind importanța excepțională  a acestui lăcaș de cult  de care se leagă oficierea primelor slujbe în limba română, editarea ziarelor ,,Neamul Românesc” și „România” în timpul Primului Război Mondial, unicitatea bisericii în spațiul cultural, istoric, publicistic, literar și artistic, slujirea bisericească și filantropică deosebită a acesteia pentru comunitatea ieșeană – fapt cunoscut și apreciat de Doru Dinu Glăvan cu prilejul vizitelor și întâlnirilor din ultimii ani cu breasla jurnaliștilor moldoveni.

Biserica Banu, cunoscută în vechime ca „A Mitropolitului” și „Biserica Limbii române” iar azi ca „Poarta Ortodoxiei ieșene spre Europa creștină – a fost rectitorită între anii 2010-2012 (complet renovată și pictată în stil neoclasic) sub păstorirea părintelui Dumitru Merticariu (care își doarme somnul de veci în curtea lăcașului), om de aleasă cultură și spiritualitate, prieten bun al ziariștilor ieșeni, luptător neobosit pentru triumful presei libere și al spiritualității moldave și basarabene. Opera sa liturgică, filantropică și culturală este astăzi continuată  de tânărul preot paroh Bogdan Țifrea, ziarist al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, redactor-șef al Studioului de radio „Trinitas”. 

În cadrul Memorialului, după Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, oficiată de preotul paroh, a urmat Panihida (Slujba de Pomenire) la șase săptămâni a jurnalistului Doru Dinu Glăvan, în amintirea Înălțării la cer a Domnului Hristos la 40 de zile după Înviere, având ca folos înalțarea  la cer și  a sufletului răposatului Doru Dinu. Din aceeași dorință, în cadrul Memorialului, a avut loc și Parastasul cu colivă, colaci și vin pentru cinstirea și pomenirea sa, așa cum pomenesc vechile rânduieli bisericești cuprinse în Așezămintele Sfinților Apostoli (Cartea VIII, cap.44) și în alte scrieri vechi creștine: «Noi îi poftim pe săraci și nevoiași la ospăț, pentru ca astfel serbarea noastră să devină pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bine plăcută lui Dumnezeu».

Aceasta întrucât pomenile (praznicele) sunt mesele care se fac în cinstea și pomenirea morților datând ca rămășițe ale vechilor agape sau mese frățești, cu care era împreunată, în vechime, slujba în amintirea celui trecut la Domnul. Astfel, Coliva, care a închipuit însuși trupul lui Doru Dinu Glăvan, a mărturisit,  totodată, pentru jurnaliștii ieșeni, un semn văzut al credinței acestora în înviere și nemurire, ea fiind făcută din boabe de grâu, pe care Însuși Domnul le-a înfățișat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor. După cum bobul de grâu, ca să încolțească și să aducă roada trebuie să se îngroape mai întâi în pământ și apoi să putrezească, tot așa și trupul omenesc mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24; I Cor. 15, 36 ș.u.). De aceea, la binecuvântarea colivei de către preot, și anume, când s-a cântat «Veșnica pomenire», ziariștii, scriitorii ieșeni, rezerviștii și veteranii militari prieteni  ai lui Doru Dinu Glăvan au ridicat tava cu colivă  legănând-o pe mâini, în semn de comuniune și legătură cu răposatul. Același lucru a închipuit și gustarea din colivă de către cei prezenți, după binecuvântarea ei.

Panihida (panahida) oficiată în biserica Banu, în memoria  președintelui Doru Dinu Glăvan (pomenire care, în popor, poartă de obicei numirea de parastas, de la cuvântul grecesc care înseamnă a se „înfățișa înaintea cuiva”, „a mijloci”)  a arătat rugăciunea de mijlocire a  celor prezenți pentru răposat, parastasul  – prescurtare a slujbei înmormântării – având ca parte de căpetenie rugăciunile de dezlegare și iertare, rostite de preot la sfârșitul slujbei, urmate, ca și la înmormântare, de «Veșnica pomenire»  împrejurul mesei cu  colivă, pâine și vin.

Următorul moment semnificativ în cadrul ceremonialului religios l-au constituit evocarea personalității jurnalistului Doru Dinu Glăvan  prin alocuțiunile cuvântate de scriitorul Dan Teodorescu – Președintele Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iaşi-Nord-Est și de col.(r) Grigore Radoslavescu – Președintele Filialei Iași a UZPR. Puternic emoționat, Dan Teodorescu, scriitorul și jurnalistul premiat în vară de către însuși Doru Dinu Glăvan la Gala Premiilor UZPR de la TVR Bucureşti, a spus: „Cinstim astăzi, în biserica copilăriei mele, eu locuind mulţi ani pe strada Lăpuşneanu, exact lângă Biserica Banu, memoria celui care a fost un mare om, jurnalist şi patriot, Doru Dinu Glăvan. Ultima mea carte editată în urmă cu puţine zile «Iaşi – Cultură, Spirit şi Credinţă» îi este dedicată, în amintirea clipelor petrecute împreună la Iaşi şi Bucureşti, unde am discutat mereu de breasla noastră, cea a jurnaliştilor români de pretutindeni. Pentru mine, Doru Dinu Glăvan rămâne un nume sfânt!”.

În continuare, prin binecuvântarea  jurnaliștilor și scriitorilor ieșeni, col.(r) Grigore Radoslavescu, președintele Filialei Iași a UZPR, a evocat personalitatea celui care a fost Doru Dinu Glăvan: „Am savârşit slujba de pomenire a celui care a fost considerat  printre cei mai reprezentativi oameni ai presei noastre din perioada postdecembristă. Şi Sfântul Pavel, graţie scrisorilor semnate, care erau de altfel şi singurele surse de comuni­care între comunităţi, poate fi numărat — alături de ceilalţi Apostoli, Profeţi, Părinţi şi Scriitori bi­sericeşti — printre marii jurnalişti ai lumii. Pornind de la această învățătură apostolică, un om cu o astfel de vocaţie este acela care vede şi înţelege mai mult decât văd şi înţeleg alţii şi, cu atât mai mult, ştie cum să spună şi altora ceea ce trebuie să fie ştiut. Cititorul sau telespectatorul vede, aude şi simte ceea ce jurnalistul a văzut, a auzit şi a simţit; din această cauză, aceste apre­cieri trebuie făcute în duhul adevărului.    

Jurnalistul Doru Dinu Glăvan a fost, din această perspectivă,  un profesionist prin exce­lenţă, un om imparţial, obiectiv şi respectuos, un om care a onorat cu demnitate profesia sa. Trata cu decenţă, discernământ şi bun simţ episoadele pe care intenţiona să le aducă în atenţia opiniei publi­ce, respectând cu sfinţenie deontologia comunicării informaţiei. Nu distorsiona informaţiile şi nici nu acuza tendenţios. Munca sa, desfăşurată fie prin relatările și comentariile de la evenimente la Radio Reșița, fie în birourile redacţiilor unde a muncit, a fost făcută cu dăruire, entuziasm, pasiune şi profesionalism.

A fost un om de bună credinţă, având în vedere faptul că, prin  informarea ce o oferea pu­blicului, cu risipă de talent, nu a lezat personali­tatea nimănui. Sigur, ca jurnalist critica, însă ar­gumentat şi nepătimaş, astfel încât reportajele și scrisul său îndeplineau o misiune cu rol instructiv şi formativ. Era un profesionist, cu o vastă cultură, pasionat şi răbdător într-ale realizării reportajului audio-video și ale redactării articolelor scrise pentru diferite publicații.

Nu a fost numai un gazetar de un profesiona­lism pilduitor, ci şi un director de opinie în sensul adevărat al cuvântului, un formator de conştiințe, un lider al presei române preocupat de susţinerea unor valori şi principii, nu numai în interiorul ci şi în spaţiul larg al comunităţii, al societăţii româneşti în ansamblul ei, al Uniunii Ziariștilor în special, pe colegii de breaslă considerându-i adevărați frați. Am putea spune că a fost un apostol al comunicării, căruia nu i-au fost străine cuvintele Mântuitorului: «Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (Matei 5, 22).

Jurnalistul  Doru Dinu Glăvan a fost un om care a ştiut să evite falimentul spiritual al vieţii sale. Era con­ştient de faptul că nici o libertate nu se poate exercita făcând abstracţie de libertatea celuilalt. De aceea, şi-a raportat activitatea sa la principii şi nu la sentimente. Întotdeauna a pus veridicita­tea faptelor la baza culegerii şi expunerii informa­ţiilor, respectând libertatea de opinie şi de expri­mare a celorlalţi şi respingând cu tărie orice înclinaţie spre discriminare. Prin conduita sa, a pro­movat cu precădere respectarea codului deontolo­gic în cadrul sistemului jurnalistic ca mijloc de so­luţionare a eventualelor litigii, ridicând prestigiul presei românești  și al asociației   profesionale a  ziariștilor – UZPR. A fost un campion comunicării în mase, bun jurnalist şi reporter  de radio. Echilibrat, onest şi loial principiilor presei, a reuşit să impună un stil de jurnalism în care investigaţiile, comentariile şi ştirile acopereau nu numai domeniile vieţii sportive ci și pe cele ale vieții politice, economice, sociale şi culturale contemporane, dovedind marea sa capacitate de sinteză şi intuiţie.

   Memorabil ca editorialist, fin detector de nuanţe şi sensuri în complicaţia spectrală a evenimentului extern, a fost un om de a cărui vocaţie nu te puteai îndoi. Și aceasta pentru că harul lui Dumnezeu i-a transfigurat talentul încât și-a dobândit prestigiul prin calităţile sale profesionale şi nu prin abuz de drept. Doru Dinu Glăvan vizualiza informaţia, o autentifica şi îi con­ferea credibilitate. De multe ori s-a pronunţat ca imaginea și mesajul comunicat  în eter să nu detroneze cuvântul, ceea ce ar fi dus la o atrofiere culturală prin sărăcirea limbajului şi scăderea capacităţii de cunoaştere. Opoziţia în acest sens i-a fost îndreptăţită, deoarece în excesul de imagi­ne ori de audiție  privirea și auzul  devin pasive, autiste şi neputincioa­se. Iar prin aplatizarea culturii, educaţia este înlo­cuită cu abundenţa informaţiei, ceea ce diminuea­ză aptitudinea de discernământ dintre bine şi rău, mai ales la tineri. Mai mult, excesul de mesaje prin ima­gine, scris ori transmisii radio produce o laxitate a moravurilor, iar sacra­lizarea consumului prin publicitate ia locul trans­cendenţei.

Plecând de la aceste riscuri ale excesului de comunicare, cel a cărui viaţă o omagiem astăzi prin ritualul Panihidei, al slujbei de Pomenire,  a pledat în mod persuasiv pentru reluarea caracterului sacru, dis­tinct şi benefic al educaţiei prin presă, mai ales a tinerei generații. A pledat pentru a contrapune hipermediatizării experienţa personală, construirea opiniilor şi conceptelor proprii.

Prezenți la Pomenire  în această biserică unică în spațiul moldav prin educația religioasă și culturală, ,,poartă a Ortodoxiei ieșene spre Europa creștină”, unde s-a săvârșit prima slujbă în Limba română, se cuvine să evocăm faptul că Doru Dinu Glăvan vorbea şi scria într-o limbă curat românească, limbă ce curgea prin harul să de bănățean «,de frunce» și de fiu al  Banatului de Munte. Era purtătorul unei culturi universale, profund asimilate. De aici şi profesionalismul, echilibrul, calitatea de a se concentra asupra lucrurilor cu adevărat importante, toate însoţite de o modestie şi un spirit de sacrificiu exemplare.

Era împotriva unei culturi sterpe, lipsită de prezenţa lui Dumnezeu. Avea capacitatea de a sesiza intuitiv şi instantaneu semnificaţiile, pre­cum şi abilitatea de a le regrupa, pentru a oferi ci­titorului ansambluri sintetice, ce pot fi descifrate imediat. Refuza orice ingerinţă care i-ar fi putut influenţa şi, de ce nu, compromite relatarea radiofonică  și scrisul, dar și calitățile de lider al UZPR. Cu fiecare ocazie, el a scos în evidenţă, în reportaj şi scrierile sale, în conducerea UZPR, faptul că doar cultura poate lărgi perspectivele vieţii, fiind cel mai eficient antidot împotriva necunoaşterii, nepăsării şi infantilismului şi, nu în ultimul rând, singura capabilă să dea sens veridic vieţii şi morţii.

Astăzi, pacea — pe care el a promovat-o în gândurile şi sentimentele noastre — arată că nu determinismele bilogice dictează soarta omului, ci deschiderile sale spirituale, inteligența emoțională, astfel ca moartea sa nu se plătească cu vina proprie, ci prin conştiinţa ei să avem un reper ce ne maturizează gândi­rea şi sensibilitatea faţă de ceilalţi. Iată de ce, cel pe care îl pomenim astăzi în Capitala Moldovei, la aproape 1000 de kilometri de locul natal și de Capitala Banatului, unde își doarme somnul de veci, s-a păzit  ca munca sa de redactor și reporter de radio, dar și scrisul său să nu fie dominat doar de sfaturi, aceasta pentru reușita deschiderilor spirituale de folos breslei jurnaliștilor.

A iubit şi promovat adevărul, conştient fiind că «pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății» (Matei 12, 36). Pasiunea sa pentru adevăr i-a îmbogăţit viaţa, mai ales în condiţiile creşterii bunei sale informări pe care i-a adus-o profesiunea de jurnalist și de lider al UZPR. Cuvântul său avea o mare putere, aducea cu el ceva din fiinţa lui. Şi aşa, pre­cum Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. Aşa se face că, dacă vrei să ştii ce este în inima omului, ia aminte la cele ce spun buzele lui. La cuvintele şi la înţelesul vorbelor lui.

Jurnalistul Doru dinu Glăvan va rămâne fără îndoială în istoria presei un nume care şi peste ani se va impune a fi observat, conspectat şi înţeles; într-un cuvânt, el va rămâne o pildă şi o ştachetă de referinţă. Presa română a pierdut un gazetar de ţinută, care a contribuit mult la formarea noilor generaţii de jurnalişti. Un om care şi-a dedicat întreaga existenţă promovării comunităţii în care a trăit, un profesionist care şi-a subordonat în­treaga viaţă crezului său de journalist.   

Acesta va fi portretul ce va rămâne în memoria tutror ziariștilor. Fie ca pilda vieţii lui şi pasiunea pentru ade­văr pe care a difuzat-prin emisiunile și prin scrierile sale, precum și prin profesionalismul cu care a condus UZPR, să fie pre­luate, de către discipolii pe care i-a format, drept un mo­del de abnegaţie pentru un autentic şi echilibrat journalist, pentru un lider cu inteligență emoțională şi să stimuleze dorinţa permanentă de adevăr celor ce i-au primit informaţia!

Acum 40 de zile vocea jurnalistului  Doru Dinu Drăgan a tăcut pentru noi spre a se alătura cetei  îngerilor, purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu! ”

Referitor la Manifestarea religioasă din finalul Memorialului, aceasta a cuprins: evocări artistice susţinute de Silvia Aboaice, Valeriu Rudolf, Tudor Andrei Ostafie, Adi Gegiuc,  Emil Coșeru – maestrul scenei ieșene de teatru și recitalul poetic din propria creație literară, adecvat Ceremonialului, susținut de   Dan Teodorescu.

 Memorialul s-a încheiat cu angajamentele celor prezenți de a păstra vie amintirea lui Doru Dinu Glăvan, atât prin cultul particular cât și prin cel obșesc, la împlinirea soroacelor la 3, 6, 9 luni și un an și apoi, în fiecare an, până la șapte ani.

––––––––––

Colegiul  Director al Filialei Iaşi a UZPR

Pentru conformitate:

Dan TEODORESCU

Iași, în Capitala Moldovei

11 decembrie 2021