Ar fi nespus de greu să identific momentul când literele pe care le caligrafiam pe hârtie sub îndrumarea învățătorului meu au însemnat și altceva decât să-mi isprăvesc temele pentru orele zilei următoare de școală. Poate că pe felicitările dedicate mamei de Ziua Femeii au apărut primele licăriri de simțire curată, dar mă tem că și formulările dintâi se conformau unor adresări împământenite, mai ales că în asemenea situații acasă mai aveam doi frați mai mici și ceea ce formulam de sfinte sărbători trebuia să consune în mănunchiul acela de suflețele, care deosebea greu îndemnurile dascălilor care ni-l arătau sus, deasupra catedrei din clasă pe Tătuțul Stalin, de preotul Mihăilescu de la Biserica cea Mare din Ocna Sibiului, unde mi-am petrecut la bunicii din partea mamei cele mai multe dintre vacanțele de vară și sărbătorile sacre ale anului, fără grija că organizația mea de pionieri sau, mai apoi, cea de uteciști mă va sancționa.
Da, acum bănuiesc că prima desprindere de o simțire colectivă mi-a provocat-o o îndrăgostire secretă, când în taină absolută scriam versuri, unele ce trebuie că aminteau pe poeții tocmai studiați în primele clase de liceu. Adresantul era același băiat blond cu ochi albaștri și nas cârn, de la care primeam printr-o vecină scrisori cu niște cuvinte aprinse, despre niște întâlniri proiectate cu ardoare, însă niciodată întâmplate. Era un vis în doi. Poate tocmai de aceea, simțirile ne erau fierbinți, traduse în cuvinte înflăcărate. Cum vor fi ținut slovele acelea avântate locul trecerii la fapte mi-este dificil să-mi imaginez acum. De unde atâta platonism? Dar știu foarte exact că pachetul cu scrisorile mele tainice, atent numerotate, a încăput pe mâna mamei și nicio nenorocire nu putea să egaleze în viața mea de adolescentă devoalarea acelei trăiri cu un unic suport, cel al cuvintelor puse pe hârtie. Ce n-aș da să mai pot citi acum acele scrisorele! Erau prima modelare în cuvânt a unui vis de dragoste. Inevitabila decizie a mamei de a-mi arunca teancul de scrisorele a echivalat cu o imensă pierdere. Simțisem că mama mi-a aruncat la gunoi sufletul cel tainic, ce se proiectase pe hârtie, fără vreo îmbrățișare, fără săruturi, doar visuri așternute pe câte o coală albă, visuri intrate în dialog cu un celălalt.
Pe atunci, doctorul Gheorghe Preda, fost director al Spitalului de Neuropsihiatrie din Sibiu și inspector pe raionul Sibiu de atunci, a împărțit cu familia mea spațiul aceluiași apartament. Tata ca manager al instituției nu a putut să-l refuze. Ce șansă a fost învecinarea cu un asemenea om instruit, care văzuse patru din cele cinci continente ale lumii? Una imensă, pentru noi care prin anii ’55-‘60 nici în vis nu speram să vizităm fie și doar litoralul Mării Negre din țara noastră. Sâmbăta la ora 17:00 eu și frățiorii mei eram invitații Inspectorului, care ne vorbea despre câte o țară îndepărtată, ilustrându-și zicerea cu ilustrate, păstrate cu sfințenie într-o cutie mai mare ca cele de pantofi. Aceasta se întâmpla numai dacă noi, copiii gălăgioși, înțelegeam să păstrăm liniște între anumite ore, ca el să poată să citească în voie. Liceană și apoi studentă, eu am văzut în Domnul Inspector un model de personalitate intelectuală, altul decât mama mea care vorbea patru limbi străine și mă ducea la concerte simfonice. Domnul Preda pregătea sub ochii mei conferințe publice, rostindu-le cu glas tare câteva zile înainte de eveniment. Ca și mama mea, cu care uneori vorbea franțuzește, Domnul Inspector era un împătimit al lecturii unor cărți beletristice fundamentale, așa că modelul lui merita urmat. Simțeam în el o nouă autoritate, una care mă stimula să gândesc. Dialogul nostru s-a constituit drept una dintre primele tipare ale formulării unor opinii despre personaje, structuri narative și metafore lirice, cum cu mama nu aveam timp să discut, pentru că în centrul atenției erau cel mai ades lecțiile de școală.
Cuvintele făuritoare creșteau odată cu mine, lector împătimit, dar sunetele pianului, prieten credincios, îmi ostoiau zi de zi orice năduf sentimental. În clasele de liceu la Sibiu, o profesoară cu suflet mare, Elena Cosma, avea să facă din fiecare lecție de literatură o adevărată sărbătoare. Atunci au prins rădăcină în conștiința mea versurile lui Mihai Eminescu. Va mai trece timpul, cu anii de studenție la Cluj, până să înțeleg cu adevărat că nimeni nu a perceput mai adânc ca Eminescu sacralitatea gestului creator prin slova așternută pe hârtie. „Poet înseamnă -afirma Eminescu- să ai nevoie de poezie ca de aer. Ea să fie răsuflarea ta. Înseamnă ca tot ce se frământă în tine, tot ce arde în tine, cugetare, visare, dureri și bucurii, îndoieli și aflări, să fie mânat ca de o poruncă, a le exprima în poezie. Să fii prieten bun al cuvintelor. Acesta este simplu zis, talentul… Împărăția cuvintelor este cel mai frumos tărâm. Nu poți fi scriitor și mai cu seamă poet, dacă nu ești prieten aproape al cuvintelor. Ele au viața lor. Sunt ca niște ființe noi, cu chip, au înțeles riguros al lor, au fiecare un glas, un timbru. Și o anume întindere. Poetul trebuie să le cunoască foarte bine, pe fiecare. Să le iubească, să le poată chema pe nume… Atunci, cuvintele îl vor iubi și ele și vor veni la chemarea lui, să-i tălmăcească limpede, bogat, frumos, sunător gândul, simțământul. Să-i zidească poezia.” Iubeam versurile, dar nu visam să devin poetă.
Era perioada literaturii proletcultiste, când profesoara de literatură din ultimul an de liceu, Maria Fanache, riguroasă până la rigiditate, ne preda scriitorii români contemporani într-o manieră în care noi nu aveam cum să luăm notițe. Orele ei de literatură erau o frecție continuă a minții, una cu momente coșmarești, care ne produceau chiar și dureri viscerale. Nu ne lăsa să notăm mai nimic, ca și când formulările noastre nu erau suficiente, deloc acceptabile. De cele din manuale nici nu putea fi vorbă, căci erau eliminate de la bun început. Mai târziu m-am gândit că, probabil îi era rușine să se păstreze drept etalon de valoare literară poemul „Lazăr de la Rusca” sau romanul „Bărăgan”, din care noi eram nevoiți să dăm nu doar bacalaureatul ci și examenul de admitere la Filologie, examen greu, cu concurență serioasă. Niște muguri de judecată literară se formaseră de pe atunci, dincolo de textele impuse de programă din literatura socialistă contemporană.
În anii studenției clujene, niște profesori doldora de carte și având rigoarea în sânge (dar nu voi numi pe unii, ca să nu-i nedreptățesc pe ceilalți) ne-au înlocuit pas cu pas tiparele proletcultiste, cu dreapta valoare a integralei versurilor antume ale lui Eminescu, cu Goga și Blaga cei interziși până atunci, cu scriitorii mari ai literaturii universale. Simțeam că de acum cultura mea literară are alte temelii. Pentru aceasta le sunt recunoscătoare tuturor, chiar dacă fiecăruia într-un alt fel.
Din primii ani de profesorat până în prezent, condeiul a alunecat harnic și în pagini de reviste literare am semnat recenzii de carte, eseuri și studii de istorie literară, cronici de spectacole, fie de teatru, fie muzicale, dar și reportaje pe marginea unor evenimente culturale importante. N-am refuzat din principiu nicio formulă, pentru că nu am acceptat că vreuna dintre ele ar coborî ștacheta valorii. Doream să le comunic celorlalți, dar mai presus de orice simțeam că eu mă comunic pe mine, dintr-o nevoie de mărturisire, fie ca participare la miracolul ivirii unei cărți deosebite, fie ca emoție provocată de un spectacol remarcabil. Cuvântul îmi venea în ajutor. Cele mai multe pagini le-am dedicat unor autori ca Eminescu, Coșbuc, Goga, Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran și Radu Stanca. Acestuia din urmă șantierul pornit cu o teză de doctorat, unul terminat în 1981, nu i l-am închis nici acum când al cincilea titlu de volum publicat stă gata să apară.
Chiar dacă niște onorante premieri din tinerețe ar fi trebuit să mă încurajeze să scriu poezie, bucuria cea mai mare mi-a produs-o semnalarea altor condeie. Explicația stă în exercițiul didactic, pe care l-am continuat fără întrerupere 51 de ani, cu o pasiune pe care o remarcau studenții mei din anii târzii. Vorbind de la catedră simțeam că din privirile lor iau tinerețe, dar le dau prin glasul zicerii ceva din forța experienței mele de cunoaștere. Deci, m-am consacrat cercetării literare. M-a pasionat lucrul cu documentul original, autentic. Pe negândite s-au adunat peste 500 de articole și vreo 30 de titluri de carte. Unele erau cărți de autor, altele erau îngrijiri de ediții, prefețe și postfețe ori chiar restituiri, așa ca în cazul publicistului memorandist sibian Nicolae Cristea. Lui i-am dedicat cinci cărți cu titluri distincte, prin care el poate fi smuls din uitare.
De ce am scris de mai bine de o jumătate de secol? Nu pentru câștig material. Nici la gloria postumă nu mă gândeam scriind zile, dar mai ales nopți. Înainte de orice, era plăcerea așternerii pe hârtie a cuvântului mărturisitor de adevăr. Aceasta este bucuria bucuriilor, ca nicio alta pe lumea noastră trecătoare. De aceea, am revenit cu aceeași neobosită pasiune în fața foii albe, pe care acum o înlocuiește ecranul computerului. Ce mistică taină este plăcerea de a te juca cu slovele, ca într-un puzzle, care îți va înfățișa la capătul unui travaliu ostenitor chipul cel drept al realității, una pe care dorești să o cuprinzi în cuvânt și care te reprezintă.
Emil Cioran prinsese misterul confesiunii prin cuvânt, care atinge o culminație sacră, definită de el ca „taină dumnezeiască: sunt unele afirmații pe care le faci în singurătate, ca și cum ai fi Dumnezeu. Scrisul este un act de megalomanie. Îl faci ca și cum ți-ai scrie testamentul. Și atunci, evident că într-un sens absolut, a scrie este tot atât de absurd ca și a respira. Când scrii te afli singur cu tine însuți, nu gândești la consecințe, nici la ceilalți. Ca și cum ai sta singur în fața Neantului. Astfel că afirmațiile pe care le face cineva pot părea absurde celorlalți, dar sunt adevărate pentru sine, mai ales în momentul când le scrie. Când cineva este singur, este un Dumnezeu. Și de aceea, scrisul este ceva extraordinar, pentru că te întreci cu Dumnezeu”. Nu, eu nu am ajuns niciodată la conștiința dumnezeiască a plămadei de slove, ca Luț, rășinăreanul desțărat. Este drept că despre el vorbeam prin anii 1980-1987 adesea cu filosoful Constantin Noica, modelul pe care l-am avut la maturitate, ca pertinență a ideilor țintite în cuvânt. În cei șapte ani de prietenie intelectuală, aprecierile superlative ale Domniei Sale m-au îndemnat la un spor de exigență. Cred că „Domnul Noica”, cum obișnuiam să-l numesc, pentru că exista în el o elevație a spiritului cum nu mai întâlnisem la altcineva, m-a ajutat scriind „Sentimentul românesc al ființei” să simt capcana și prăpăstiile de care se cerea ferită delicata frumusețe a cuvântului pur, cel care cu clinchet de clopoțel aduce adevărul ce se vrea exprimat. Să găsești măsura dreaptă pentru a defini sensul unor ziceri așezate în propoziții și fraze este o taină și presupune o imensă răspundere, atât față de autorul la care te referi, cât și față de tine, care scriind crezi că faci lumea mai dreaptă și, poate, chiar mai bună.
Cum poți să crezi că slova ta îndreaptă lumea? Oricât de modest este aportul tău, el contează, mai ales că astăzi circulația ideilor este susținută tehnic cum niciodată nu a mai fost. Consider că merită să investești toată energia ta bună în cuvânt, mai ales când moștenești de la Pliniu credința că „nulla dies sine linea”. Oricât de simbolică valoare are astăzi o asemenea zicere antică, eu simt că aceasta poate înregimenta nu doar artiștii de diferite expresii, ci oamenii în genere care merită să-și rânduiască existența răspunzând unor targeturi majore, care să le busoleze eforturile. Zi de zi. Atunci când simți că nimic nu-ți dă sentimentul împlinirii decât un text îndelung plămădit și care a pornit spre lume, fără îndoială că ești un scriitor, adică un făuritor de slove. În fiecare scriitor stă ascuns un Sisif. Fără el, ocnașul mitic, cuvintele scapă ca niște herghelii îndrăcite, ce năpădesc pământul, amenințând să-l inunde…
În mod surprinzător, nu am defel sentimentul că odată cu pensionarea este timpul să mă opresc și din scris. Cel puțin șapte cărți stau pe șantierul meu, așteptând să vadă lumina slovei. Oare voi mai izbuti să le aduc în fața lumii?
–––––––
Anca SÎRGHIE
Sibiu, 27 noiembrie 2021