**

Pe măsură ce zilele treceau descopeream o profundă încredere în sentimentele mele şi ale lui. Eram atât de fericită! Odată cu iubirea găsisem comoara liniştii adânci, a armoniei, a bucuriei, a împlinirii. După două zile am plecat la Păltiniş. Era o zi de iulie cu pământ uscat, cer arzător, fierbinte, încât nicio vietate nu mai era la vedere.Toate se ascunseseră prin frunzişul copacilor,  sub boscheţi la umbră. Pe vârful munţilor zăpada scânteia în lumina lină a soarelui. Era o panoramă încântătoare. Ne-am oprit să facem poze. Măreţia muntelui mă făcea să mă simt mică, insigfiantă, o biată fiinţă care calcă alături de omul iubit pe potecile bătătorite de munte. Un vânt adia şi se juca prin părul nostru. Am luat-o printre stânci, urmând o potecuţă care mergea  pe creasta muntelui, mărginită pe o parte de un povârniş abrupt. Îmi era teamă să privesc. Simţeam că mă ia cu ameţeli când priveam acele adâncimi prăpăstioase care se desfăşurau sub noi.Tot urcând printre brazi şi stânci am dat de un izvor cu unda limpede ca cristalul, care sălta vesel şi uşor printre pietre şi stânci. Ne-am răcorit spălându-ne şi jucându-ne cu stropii de apă.

Am trecut de cealaltă parte a apei şi am ajuns într-o poieniţă cu un covor de iarbă verde crud, presărat cu flori mici albe, care  ne îmbia să ne aşezăm. Spre sud se zărea o frumoasă pădure de stejari seculari, cu trunchiuri foarte groase. Prin poieniţă se vedeau ici -colea câte o stâncă de o formă ciudată care-mi amintea de trovanţii de la Costeşti. Unele erau negre, altele verzi, gri, iar câteva atât de  albicioase  de parcă erau din zăpadă. Am stat jos şi ne-am contemplat unul pe altul minute în şir.  Trecuseră  7 zile de când dormeam împreună, îmbrăţişaţi, cuminţi, iar atunci nu ştiu cum s-a întâmplat de ne-am pierdut minţile amândoi.

Îmi doream să mă pierd, să mă contopesc, să mă topesc, să fim doar o singură fiinţă. Ce mult îl iubeam! El era dragostea,iubirea, viaţa şi fericirea mea. Eram fericiţi, doar noi doi, muntele, cerul, iarba , copacii, izvorul. Ce puteam să-mi doresc mai mult?

După 5 zile ne-am întors la Sibiu şi ne-am dus la o terasă. El îmi spunea:

’’Trăim într-o lume duplicitară, cu oameni care duc o viaţă trândavă, destrăbălată, care-mi provoacă un profund dezgust şi cu alţii care muncesc din greu, care de abia îşi pot duce viaţa de azi  pe mâine.

Câtă discrepanţă! Diferenţa dintre ei este năucitoare. Unii traiesc în lux şi desfrîu iar alţii în sărăcie şi mizerie. E dreptate în lumea asta? Uneori, cred că nu.

Lumea, viaţa asta este o junglă, în care hoţul, parvenitul o duc bine, iar omul cinstit, curat, se zbate în nevoi. Cu cât eşti mai hoţ, mai mincinos, cu atât urci pe scara socială şi  poţi ajunge chiar un mare politician. Uitându-te în jur vezi oameni cum aleargă înebuniti după bani, neştiind că banul nu aduce nici fericirea, nici iubirea, nici armonia, nici liniștea, ci doar o zbatere şi o alergare zadarnică.

Dacă ai bani poţi cumpăra orice.

Mă  uitam la el cum vorbea cu patos şi-l admiram tăcută. Un bărbat îl roagă să se ridice pentru a-i  spune ceva confidenţial. S-au îndepărtat  şi am simţit că sunt privită cu insistenţă de o femeie tânără, foarte elegantă. A venit la masa mea şi mi-a zis:

–Sunt Smaranda Dumitrescu, de profesie psiholog şi vreau să ştii că-l iubesc pe Ioan. O să fac tot ce-mi stă în putere pentru a fi al meu. O să lupt pentru el.

Eu am făcut ochii mari  şi intrigată i-am spus:

–Mă numesc Esthera, dar nu înţeleg ce vreţi de la mine?

–Ce vreau? Tu eşti proastă?  Ioan te-a scos dintr-o mânăstire şi rău a făcut. Probabil i-a fost milă de  tine. Cel mai bine e să te întorci de unde ai venit, fetiţo. Ce-i poţi oferi tu lui Ioan?

–?!

–Îţi spun eu: nimic. Eşti o piatră de moară pentru el. Nu ai studii, nu eşti educată. Eşti un nimeni, o nulitate. Uite-te la tine cum arăţi! O ţărancă de la coada vacii! Asta eşti. Tu crezi că Ioan o să se căsătorească cu tine? Mută-ţi gândul, prostuţo! Eşti o analfabetă care-l trage în jos. De l-ai iubi cu adevărat l-ai lăsa liber. Eu pot să-l ajut în carieră. Cunosc mulţi oameni importanţi. Mă învârt în cercuri elitiste, am bani mulţi. Pe când, tu..? Priveşte-te în oglindă! Ai fost vreodată în vreun salon de înfrumuseţare ?

–Nu am nevoie, arăt bine şi fără….

–Ha,ha,ha!

–De ce mă urăşti?

–Îmi provoci silă.

–Şi totuşi, ţi-e frică de mine.  Ţăranca  analfabetă  e conştientă  că Ioan  o iubeşte  şi o preferă chiar dacă vine de la coada vacii, în locul domnişoarei psiholog foarte bogată şi sofisticată.

Aud vocea lui Ioan în spatele meu:

–Bună, Smaranda! Ce mai faci? Ce-ţi face fetiţa?

–Nu ştiam că ai o fetiţă? Cine-i tatăl? Întreb.

–Un foarte bogat om de afaceri din oraş, zice Ioan.

–Iartă-mă, dragul meu, credeam că eşti tu. Smaranda a venit foarte pornită pe mine şi am crezut că are vreun drept asupra ta.

 Smaranda, cred că tu ai nevoie urgent de un psihiatru, mai ales că ai o fetiţă şi eşti căsătorită.

–Cum îţi permiţi, ţăranco?

–Doamnelor! Vă rog! Nu vreau circ, calmaţi-vă!

Smaranda, te- am rugat să încetezi  cu urmăririle astea penibile şi să încerci să te vindeci de obsesia  bolnăvicioasă pe care ai făcut-o pentru mine. Înţelege! Eşti o femeie măritată, ai un copil, un soţ care te iubeşte. Ce vrei de la mine? Ţi-am mai spus: Nu sunt de vânzare.  Nu mă poţi cumpăra cu banii şi relaţiile tale. Lucrurile astea îmi repugnă. Eşti o femeie foarte frumoasă , dar eu nu te pot iubi. Nu-i pot porunci inimii. Inima mea e dăruită Estherei.

– Acum eşti orb, nu vezi adevărul. Când te saturi de ea să mă cauţi. Ai să vii în genunchi la mine.

Ioan dă din mână a lehamite şi îmi spune:

–Priveşte la tinerele de aici! Ce observi?

–Sunt foarte elegante şi foarte frumoase.

–Partenerii lor cum ţi se par?

–Cam bătrâni pentru ele. Ţoţi au peste 45 ani.

–Aceşti bărbaţi au familii acasă,  dar nu le pasă. Toţi sunt oameni cu bani, care-şi permit amante tinere, studente, care se vând pentru bani, haine, maşini. Nici ei nici ele nu-şi fac procese de conştiinţă. Neruşinarea şi nesimţirea crasă de care dau dovadă întrece orice închipuire. Mentalitatea bărbaţilor şi femeilor din aşa zisa lume bună este că pot cumpăra  orice îşi doresc. La ei totul este  de vânzare, totul are un prêţ. Uneori, lumea asta îmi face greaţă. Neruşinarea şi materialismul tinerelor din ziua de azi întrece orice închipuire.

 Iubirea a dispărut şi a fost înlocuită cu sexul, plăceri de o clipă. Mă întreb spre ce se îndreaptă omenirea? Unde va duce desfrâul, destrăbalarea, neruşinarea şi imoralitatea asta?

–Nu toţi sunt aşa.

–Slavă Domnului! Mai sunt şi oameni serioşi, cuminţi. Ştii ce mi-a placut la tine?

–Nu!

–M-a atras tristeţea din ochii tăi, surâsul melancolic, puritatea şi naivitatea ta. Aveai o nuanţă de mister, de adâncime  pe care doream să o explorez. Cineva mi-a zis că am o fire complicată, filozofez prea mult, uitând să mai  trăiesc.

–Am observat că uneori te pierzi în discuţii, uitând definitiv de mine, de noi. Ce fel de om eşti, Ioane?Ai năvălit în viaţa mea ca o furtună şi m-ai abordat direct cu o nonşalanţă dezarmantă.

–Știi, atunci cand te-am văzut mi-am zis:”Ea va fi a ta, Ioane”.  Te-am simţit că eşti altfel, că eşti pe placul sufletului meu. În preajma ta mă simt împlinit, fericit, liniştit. Esti ca un balsam pentru sufletul meu.

–Eu,balsam? Dar cine ţi-a rănit sufletul, dragul meu?

–Viaţa cu urcuşurile şi coborâşurile ei.

–Ai avut deziluzii multe?

–Nu pot să spun că am avut, fiindcă nu m-am implicat, dar observând, analizând ceea ce se întâmplă în jurul meu deveneam pesimist. Totul îmi provoca un profund dezgust. Nu mi-a plăcut să joc rolul de bufon pentru a intra în graţiile vreunei domnişoare. Îmi plac femeile demne,  semeţe, luptătoare, modeste,  graţioase, pline de candoare, dar cu un comportament sobru, chiar arid.

Ascultam imperturbabilă tot ce spunea, sorbindu-l drăgăstos cu privirea. Îl iubeam cu toată fiinţa mea şi nu aş fi conceput existenţa mea fără el.

–Niciodată nu am fost robul sau câinele credincios al vreunei femei cum fac mulţi. Nu m-am lăsat ameţit de vreo pasiune trecătoare. Până acum mereu am fost cu picioarele pe pământ, raţiunea a avut mereu întâietate.

După şase luni m-a învăţat să lucrez pe calculator şi fără să vreau am dat de nişte mesaje. Unele erau neinteresate, dar unul mi-a atras atenţia.

Dragul meu Ioan,

M-a bucurat tare mult mesajul tău, dar m-ar fi bucurat şi mai mult de ţi-aş fi auzit glasul tău domol de ardelean, care sună ca o baladă. Oricât aş vrea să uit, nu pot să-mi scot  cu niciun chip din minte clipele petrecute împreună în India. Acum fac munca de misionariat. Am plecat din Piteşti şi  am închiriat o garsonieră în Focşani. Pe Vasile îl văd foarte rar şi atunci când ne întâlnim ne certăm. O perioadă, după accidentul lui ne-am înţeles foarte bine, dar de un an de zile am hotărât să trăim fiecare cum ne place, doar suntem oameni liberi. Ca întotdeauna el este foarte pornit împotriva credinţei mele. Nu ştiu ce aş mai putea să-ţi scriu?  Probabil crezi despre mine că sunt o fiinţă comună, ştearsă, cu preocupări insignifiante, de nu ai mai dat nici un semn de viaţă  timp de trei ani de zile. Chiar mă întreb ce te-a apucat să-mi scrii după atâta timp? Ori eşti fericit, ori ai necazuri, ori ţi-ai adus aminte de noi. Să  ştii că eu nu te-am uitat şi-n fiece zi mă rog pentru tine. Îţi aminteşti ce fericiţi eram în oraşul iubirii? 

                                                                             Cu dor,

                                                                                     Mariana Cernat

Am citit şi recitit acel mesaj de nenumărate ori. Când a venit Marina acasă am întrebat-o dacă Ioan a fost plecat din ţară.

–Da, a fost în patria vedelor, în India. Nu ţi-a povestit? Probabil a crezut că nu are importanţă sau poate a uitat. Şi-a dorit tare mult să uite acel episod dureros din viaţa lui.

–Dureros?

–Soţul tău şi fratele meu a fost foarte îndrăgostit de soţia  lui Vasile Cernat, un  fost coleg din şcoala generală. Pentru ea s-a dus în India, dar întâmplarea a făcut ca soţul ei să aiba un accident şi Ioan a renunţat la ea pentru el. A considerat că e inuman să-i ia omului nevasta când era pe ducă. Se interesase de viaţa acestuia, care nu ducea o viaţă de sfânt, ci din contră. De aceea a şi îndrăznit s-o caute în India acum trei ani. A suferit mult, tare mult. De când s-a despărţit de Mariana nu a mai vorbit cu nimeni, până când te-a găsit pe tine în mânăstire. Îţi mulţumesc, Esthera.

–Pentru ce?

–Tu l-ai ajutat pe fratele meu să se vindece de acea dragoste, de acea obsesie, de acea fixaţie pe care o făcuse pentru femeia lui Vasile.

Nu am vrut să mai ştiu nimic. Mi-am dat seama  că Ioan nu era în totalitate sincer cu mine.

 Îmi ascunsese acea iubire. Cu câteva luni în urmă îmi spusese că el nu a fost robul niciunei femei, că nu s-a ameţit cu pasiuni trecătoare. Însă  acum descopeream că iubise cu o foarte mare pasiune nevasta altuia, iar fantoma trecutului bântuia printre noi şi cei doi foşti amorezi comunicau şi acum.

Am simţit o durere acută în inimă,  am devenit palidă şi parcă toată fiinţa mi se dezagrega în neant. Dacă episodului cu Smaranda nu i-am dat nici o importanţă, acum totul pentru mine lua proporţii apocaliptice. Ştiam că nu pot să lupt cu o femeie ca Mariana Cernat, şi mai ştiam că acesta e sfârşitul iubirii mele cu Ioan. Înţelegeam că el se legase de mine în speranţa că are s-o uite, dar totul a fost în zadar. Într-un final  nu a mai rezistat şi i-a scris. Încă o mai iubeşte.

 O, Doamne! Rău mă pedepseşti. A avut dreptate Smaranda? Locul meu era la mânăstire? Nu, nu pot să mai mă întorc acolo. Simţeam că înnebunesc. Lacrimile-mi curgeau iar capul mă durea îngrozitor. După câteva ore de plâns şi chin îmi spun: Asta e! Trebuie să trec şi peste acest moment. Doar nu o să mă sinucid ca Mihai. O să încerc să mă prefac că nu ştiu nimic, să văd cum evoluează lucrurile.

Seara  a stat ca de obicei pe calculator. Ştiam că o să-i răspundă şi toată noaptea nu am putut să dorm de curiozitate, dar nu am îndrăznit să mă uit decât atunci când a plecat de acasă. Îi scrisese:

Iubita mea,

 Nu a fost zi în aceşti ani să nu mă gândesc la tine, să nu-mi amintesc de noi, de frumoasele clipe petrecute în oraşul iubirii. Am crezut că mor fără tine. Nu ştii prin ce clipe chinuitoare am trecut.

Deznădejdea mă urmărea la fiecare pas. Fără tine mi se părea că viaţa nu mai are niciun sens. Am început  să cred că iubirea e o otravă dulce, care te ucide încet. După ce ne-am despărţit am umblat bezmetic, năuc, de ajunseseră cunoscuţii să mă întrebe dacă nu cumva mă droghez. Ce puteam să le spun? Că descoperisem drogul iubirii în persoana ta şi fără tine eram terminat, nu mai puteam trăi, nu-mi  mai găseam liniştea. Ar fi râs de mine, ar fi spus că sunt un om slab.

Ajunsesem să-mi fie mie milă de mine, de neputinţa mea de a te uita.

Ce mi-ai făcut, Mariana?

 De ce nu pot să te uit?

 De ce şi acum visez că te ţin în braţe?

Doamne,ce dor îmi e de tine!

Tu ai fost şi eşti mereu în gândurile, în inima, în fiinţa mea. Mi-e dor de tine, Mariana. Te iubesc, dragostea mea.

                       Cu dragoste,

  Ioan Panait

Nu pot să spun ce am simţit când am citit. Sentimentele năvăleau în valuri ce mă inundau , de la deznădejde şi disperare  până la furie.

Îmi repetam mereu: Fii calmă! Fii calmă! Nu rezolvi nimic dacă plângi, dacă te agiţi. Ăsta e adevărul crud! Priveşte-l şi înfruntă-l!

Am căutat şi am găsit pe chat conversaţiile lui Ioan cu soţul Marianei.

–Ce faci,Vasile? Esti bine?

–Sunt bine şi liber să-mi fac de cap, fiindcă a mea nevastă a devenit o fanatică religioasă şi a plecat tocmai în Moldova ca misionară a sectei.

–Te-ai refăcut repede după accident?

–Da, în trei luni am fost ca şi nou. Dar din cauza scandalurilor cu nevasta, ba că e geloasă, ba că eu sunt un înapoiat şi nu pricep nimic din învăţăturile maestrului m-am îmbolnăvit de inimă. Mai am probleme cu plămânii, cu stomacul, aşa că  mă îndop ca un curcan toată ziua  cu medicamente .

–Ia şi tu medicamente naturiste. Încearcă ceaiuri..

–Cine să-mi facă ceaiurile, dacă a mea nevastă a plecat la dracu în praznic?

–Bănuiesc că ai tu o amantă.

–Păi aia vrea doar  distracţii…

–Dacă  vrei să trăieşti mult  îţi faci singur şi o  laşi mai moale cu distracţiile. Ce e prea mult strică. La vârsta noastră trebuie să fim cumpătaţi.

–Tu ce mai faci? Tot cavaler tomnatic eşti?

–Nu . M-am nenorocit şi eu ca tine. M-am căsătorit cu o călugăriţă. Ne înţelegem bine. Ea a fost un adevărat balsam pentru inima mea. A fost o adevărată terapie.

Când am cunoscut-o  sufeream îngrozitor  din cauza unei femei pe care am iubit-o şi încă o mai iubesc. Nu e drept faţă  de soţia mea, dar nu îi pot poruncii inimii.

 –De ce nu te-ai însurat  cu femeia aceea?

–E măritată.

–Putea să divorţeze.

–Lucrurile sunt puţin mai complicate. Ca un fraier mi-am făcut probleme de conştiinţă, de morală.

Mă simţeam vinovat că despărţeam o familie,  mai ales că soţul ei îmi fusese amic.

………………………………….

Când am citit nu-mi venea să cred. Deci eu am fost un fel de terapie. Eu trebuia să-l fac s-o uite pe nevasta lui Vasile. Dumnezeule! Ce-am făcut? Cum am căzut într-o asemenea capcană? Omul ăsta nu mă iubeşte.  În mine a văzut asemănări cu Mariana, amândouă credincioase, cu frică de Dumnezeu. Eu sunt o înlocuitoare, un fel de pastilă care-ţi ia dorul momentan, care te ameţeşte puţin, dar nu vindecă. De ce Doamne? De ce ai permis să fiu minţită, înşelată? Mie îmi spune că mă iubeşte şi acelei femei îi spune acelaşi lucru. Ce fel de om e? Îi place atât să filozofeze, să facă o adevărată disertaţie despre etică, morală, conştiinţă, şi  ce face cu mine?

Cât este de moral? Face pe prietenul cu Vasile, dar nu-i spune că acea femeie pe care o iubeşte e nevasta lui. Minte cu neruşinare.

 Perfidul! Ipocritul! Îl urăsc!? Doamne, iartă-mă! Nu lăsa furia să-mi otrăvească sufletul.

O! Se pare ca Mariana răspunde foarte prompt. Să văd ce i-a scris.

Dragul meu,

Timpul nu a reuşit să te scoată din inima şi sufletul meu. Nu a fost seară să nu mă gândesc la tine, să nu adorm cu tine în gând.

 Am crezut că tânăra ta soţie te-a făcut să mă uiţi. Sentimentele mele  nu s-au schimbat. Au rămas şi vor fi aceleaşi şi cand vom ajunge dincolo de stele. Te iubesc,dragul meu.  Am înţeles gestul tău de acum trei ani, dar după cum vezi raţiunea nu-i poate comanda inimii. Ştiu că tu ai  vrut  să fiu fericită, dar nu pot să fiu decât cu tine.

Iartă-mă, Doamne! E un păcat ceea ce fac acum, dar dragostea pe care o simt  pentru tine e mai puternică decât orice şi-mi întunecă  judecata. Uneori, cred că o să ajung în iad din cauza acestei iubiri. Dar iubirea duce doar spre rai, spre divin, nu-i aşa,dragul meu? Mă simt măgulită că şi acum reuşesc să-ţi acaparez gândurile. Te iubesc, iubirea mea.

                     Cu dragoste,

                                      Mariana

După ce am terminat de citit am ridicat ochii spre cer şi am întrebat: Doamne, ce zici? Taci? Te joci cum vrei cu destinele noastre. Poate  habar nu ai de iubirile  gângăniilor ăstora bipede. Numai noi  credem că îţi pasă şi că totul vine de la Tine. Te interesează că  plâng  şi sufăr acum? Încep să cred că nu. Probabil ai alte treburi mult mai importante. Te pregăteşti de apocalipsă. Nu mă interesează apocalipsa aceea, lupta dintre lumină şi întuneric, fiindcă pentru mine acum e apocalipsa. Am devenit rea, parcă sunt posedată , dar te-aş întreba : Cu ce Ţi-am greşit , Doamne? Eu nu sunt Iov. Nu am răbdarea lui. Luându-mi iubirea lui Ioan e ca şi cum mi-ai lua viaţa. Vrei viaţa mea? Ţi-o dau, nu-mi mai trebuie. Dacă într-adevăr exişti, ia-mă la Tine. Mi-ai face un mare bine. Aşa s-ar sfârşi  chinul meu.

Am început să plâng în hohote . Un gând îmi tot şoptea: “Cere-ţi iertare lui Dumnezeu”.

Altul îmi zicea:”Fii demnă! Fii puternică! Luptă şi scoateţi-l  pe Ioan din minte! Omul ăsta nu te merită!”

Mi-am şters lacrimile, m-am spălat, m-am privit lung în oglindă şi m-am gândit  că Ioan al meu este un bărbat frumos, patetic, poetic, pasional, tandru. În acelaşi timp este  perfid, mincinos, un monstru.

Mi-l imaginam ca un balaur cu şapte capete care toate spuneau” te iubesc” în faţa a şapte femei. De-aş fi un viteaz din poveste  aş lua sabia şi aş tăia cele şase capete. M-am îndreptat plângând spre fereastră privind  munţii  cum se contopeau cu cerul. Mi-am zis  că trebuie să am şi eu un pic din răbdarea lui Iov, să tac şi să mă las în voia celui de sus. Nu vroiam să ştie că am aflat de secretul lui, că eu am devenit o femeie suspicioasă.  După câteva zile i-am spus că vreau să lucrez, că vreau să fiu independentă şi am hotărât să plec în Italia unde am o rudă care mi-a găsit o slujbă ca infirmieră, într-un spital din Roma.

A făcut ochii mari, nu se aştepta la aşa ceva.  Privindu-mă gânditor  îmi spune :

–Vrei să fii liberă?

–E un păcat? Orice om are dreptul la libertate, la independenţă, nimănui nu-i place să fie legat cu lanţuri de altcineva.

–Dar ce căsnicie o să mai avem dacă tu pleci la mii de km .

–Sunt atâtea familii în această situaţie şi căsnicia lor durează. Despărţirea aceasta va fi şi o probă pentru dragostea noastră.

–Iubita mea, dragostea mea, cum să pleci?

–Vreau să plec. Dacă într-adevăr mă iubeşti îmi laşi libertatea. Iubirea noastră e puternică, va rezista  acestei despărţiri vremelnice.

–Bine, iubito! Fii liberă!  Zboară ca o pasăre spre înălţimile albastre ale cerului.

M-a luat în braţe, m-a sărutat pe frunte şi cu ochii în  lacrimi îmi spunea:

–Esthera, te iubesc! Să nu uiţi asta, niciodată!  În sinea mea gândeam că sunt lacrimi de bucurie, fiindcă scapă de mine. Am făcut eforturi supraomeneşti să nu mă înfurii, să nu ţip la el, să nu-i spun în faţă că minte. Aş fi vrut să-i spun că  ştiu că  e foarte fericit că plec. Mă simţeam torturată, exasperată, doream să-i spun verde-n faţă adevărul, dar ceva din interiorul meu mă obliga să tac şi să-mi joc rolul de femeie neştiutoare, credulă,  proastă, înşelată şi naivă.

Zilele treceau una după alta  liniştite, tăcute, cu o aparentă mulţumire şi fericire. Ştiam că sunt ultimile mele zile cu el şi vroiam să fie frumoase. Nu mai urmăream conversaţiile lui pe net. Nu mai vroiam să-mi otrăvesc sufletul citind mesajele de la Mariana sau pe cele care le trimitea el. Nu mai mă interesa nici dialogul lui cu Vasile Cernat.  Era destul de clar că o iubea. Poate că în sufletul lui mă iubea şi pe mine un pic. Poate un bărbat să iubeasca două femei în acelaşi timp? Probabil că da. O mama nu-şi iubeşte toţi copiii? Aşa e şi cu bărbații care iubesc în acelaşi timp mai multe femei. Ce rost ar fi avut să mă cert, să fac scandal, să-i reproşez? Ce aş fi câştigat? Nimic. Poate doar nervi, lacrimi, uşi trântite. Îmi tot spuneam: Fii prudentă!  Nu i-am reproşat nimic, doar i-am cerut iertare că l-am iubit şi-l iubesc. Doar atât. O să-mi fac  bagajele şi o să plec. Aş fi vrut să rămân cu o amintire frumoasă. Ceea ce a fost între noi,  poate nici nu a fost dragoste, ci un fel de relaţii epidermice. Cine știe? Câte ştiu eu despre dragoste? Nimic. Totul a început cu el şi simt că se va sfârşi cu el. De când este lumea oamenii se iubesc, dar la un moment dat se mai şi plictisesc. Nu are rost să fac acum o tragedie. Asta e viaţa!

Dacă el spune alteia că o iubeşte, atunci locul meu nu este aici, trebuie să plec cât mai repede. Nu mai are rost să mă prefac că nu ştiu şi să joc o farsă grotească de prost gust. Orice dragoste are momente de suişuri, de coborâşuri, stagnări, meandre, serpentine, involuție, dar ceea ce se întâmplă între noi este prea fals, prea multă minciună şi chiar nu mai suport. Uneori îmi venea să sar la el să-i sting verva, sarcasmul şi minciuna, dar mă abţineam. Îmi repetam mereu că în lumea asta sunt probleme mult mai mari, mult mai importante şi nu are sens să  mă consum, să mă enervez, să mă chinui pentru un bărbat care nu mă iubeşte .

Nu mai am chef de nimic. Totul mi se pare în ceaţă, într-o mare nebuloasă. Mă simt străină, singură, lipsită de viaţă  şi am senzaţia că mă  prăbuşesc într-o mare de întuneric înăbuşitoare. Valuri uriaşe paroxistice  de deznădejde, de însigurare mă copleşesc. Aş fi vrut să-i strig în faţă că datorită inconştienţei lui dragostea noastră  s-a fisurat, s-a risipit, s-a dus în vânt ca şi cum nu ar fi existat. Nu mai are  sens să  comentez prezentul care e mort, trecutul s-a dus, iar în ceea ce priveşte viitorul nu cred că trebuie să mă hazardez abordându-l. Poate gândesc pueril şi trag concluzii pripite, dar când faptele vorbesc, ce-aş putea adăuga?

O să plec, nu o să-l mai văd, nu o să-i scriu, nu o să-i mai vorbesc. Nu sunt dispusă să mă târăsc în genunchi, să mă umilesc pentru o iubire oricum pierdută. Suferinţa, durerea din suflet mă fac irevenţioasă. Înainte de a pleca o să-i scriu câteva rânduri.  Nu sunt genul care spune inepţii ca să treacă timpul. O să-i spun adevărul ca să fie totul limpede, clar ca apa de izvor. Nu mai pot să-mi întreţin iluzia că mă iubeşte. Nu mai reuşesc să mă mint. Sper ca dragostea mea  să nu fie incurabilă. Doresc să-l uit, să mă vindec de această  iubire.  O să-l pot ierta vreodată?

În loc să-mi spună adevărul, asumându-şi răspunderea, el joacă teatru punându-şi masca de soţ iubitor. O, cât este de tandru, de drăguţ! Mai să-l cred. Nu sunt absurdă. Dacă mi-ar fi explicat aş fi înţeles. Dragostea noastră se apropie de finalul ireversibil al morţii. A fost un om fals, nedrept, ascuzându-mi în tot acest timp adevărul . Am trăit în minciună. Urăsc minciuna mai mult ca orice pe lumea asta, iar pe alesul inimii mele tocmai l-am zărit îmbrăcat în hainele minciunii .

Am terminat de împachetat, iar scrisoarea am să i-o las pe măsuţa din hol.

Dragul meu,

Vreau să fii liniştit şi fericit. Iartă-mă că nu am ştiut să te iubesc  cum ai fi vrut, că am fost o ignorantă în toate. Am plecat şi nu o să mai mă întorc niciodată. Nu-ţi fac reproşuri, nu-ţi imput nimic. Te înţeleg foarte bine. Poate că aşa a fost destinul nostru: să ne întâlnim, să ne iubim şi să ne despărţim. Îţi mulţumesc pentru dragostea, iubirea, tandreţea şi răbdarea ta. Am ştiut că o sa ajungem aici, din clipa când am citit primul tău mesaj către Mariana Cernat. Iartă-mă că m-am prefăcut în toate  aceste săptămâni că totul este în regulă. Nu am vrut să mă cert cu tine. Am înţeles că niciun om nu-i poate comanda inimii. Îţi mulţumesc pentru generozitatea ta şi pentru tot ce mai învăţat în acest timp. Am sperat că iubirea noastră va fi eternă şi nu atât de scurtă. Poate  aşa ne-a fost  destinul.

Iartă-mă că te-am iubit, că m-am îndrăgostit  nebuneşte de tine. Am crezut că iubirea noastră este puternică, că nimic nu o poate zdruncina. Nu am bănuit nici măcar o clipă  că viaţa noastră se desfăşura pe nisipuri mişcătoare, înşelătoare, perfide. Dragul meu, îţi doresc să fii fericit  cu Mariana şi  să ai curajul să-i spui lui Vasile Cernat adevărul.

Să ai parte de tot binele din lume şi  iartă-mă că te-am iubit.

                                                                    Esthera

După şapte luni .

Plouă cu stropi mărunţi şi melancholia mă  învăluie. O să mă delectez cu această revistă pe care mi-a dat-o medicul.

Picturile lui Van Gogh din aceste imagini fac aerul să vibreze. Sunt atât de minunate! Păcat că  a înnebunit. De ce geniul e mereu nefericit şi  singur ?

Privesc picturile lui Michelangelo care emană atâta dinamism, forţă, dar şi suferinţă. Tablourile lui Leonardo Da Vinci mă fac să meditez la efemeritatea lucrurilor. E uimitor cum poate sufletul meu să treacă de la o stare la alta privind picturile acestor mari artişti.  Atatea stiluri ! De la expresionismul lui Van Gogh, la cubismul lui Pablo Picasso, la futurismul lui Umberto Boccioni, la abstractționism şi suprarealism, toate îmi dau  trăiri intense. Contemplând operele suprarealiste ale lui Salvador Dali am senzaţia stranie că păşesc în universuri paralele,  pătrund în abisuri, în vise, în mistere.

Sentimente stranii mă cuprind şi atunci când medicul îmi pune să ascult o sonată de Bach, un lied  de Schubert, o simfonie de Brahms. Când îl ascult pe Wagner am sentimentul că acea muzică vine de la începuturile lumii şi curge în valuri care mă acoperă, mă inundă şi mă pierd. Sunt  prea sensibilă, încât încep să visez o altă lume, atunci când privesc un tablou sau ascult o muzică adevarată?

 Privesc prin fereastra deschisă lacrimile îngălbenite ale toamnei care   se aştern indiferente şi tăcute.  Ieri erau obraznice şi zgomotoase nelăsându-mă să dorm.

A venit toamna şi a îngălbenit nu numai copacii, iarba, dar şi pe mine. Stau în acest salon de spital şi mă privesc în oglindă cât sunt de palidă, de slabită.

În urmă cu trei luni mi-a apărut la baza gâtului trei ganglioni. După analize şi investigatii care parcă nu se mai terminau, medicul a pus diagnosticul sumbru: cancer în  faza terminală. Ştiu că zilele, mai bine zis clipele îmi sunt numărate. Nu are rost să plâng, la ce bun?

Indiferenţa şi resemnarea naturii m-a cuprins şi pe mine. Cum ea este indiferentă la tot ceea ce se întâmplă aşa am devenit şi  eu. De ce să mă revolt? Pot eu   lupta împotriva destinului implacabil, morţii, care simt că se apropie cu paşi grăbiţi? Îi aud aripile fâlfâind în jurul meu şi îi simt răsuflarea  de gheaţă. Nu mi-e teamă, ştiu că azi voi pleca. Mi-am încheiat socotelile cu viaţa. Am admirat în această lume curajul, spiritul de sacrificiu şi am urât josnicia, minciuna, trădarea, slugărnicia.

Întotdeauna am iubit adevărul şi am încercat să-mi menţin firea calma în ciuda furtunilor vieţii.  Am crezut că o să-l uit, dar nu am reuşit.  Am fost fericită când am fost inconştientă, ignorantă. Când m-am trezit la realitate şi am început să cunosc lumea, tristeţea şi  dezamăgirea au  pus stăpânire pe mine şi mi-a pierit setea de viaţă.

 Am vrut ca iubirea mea pentru Ioan să fie calmă, liniştitoare, fără încercări de a-l influenţa în vreun fel. Doream doar să fiu lângă el şi să-l iubesc. Am înţeles că sunt  o femeie prea simplă, prea comună, cu preocupări insignifiante, iar el merită ceva mai bun decât mine.  Merită o femeie cultă, de lume, care să stârnească admiraţie. L-am iubit atât de mult, încât i-am dat libertatea. Era singurul lucru pe care puteam să-l  mai dăruiesc. Sper că este fericit.

Doamne! Ce mult l-am iubit! Mă întreb dacă dincolo o să-mi mai  amintesc din ce am trăit aici?  Ar fi bine să nu-mi mai amintesc nimic.

Ce mult l-am iubit! Ce mult! Iartă-mă, Doamne! Cine ştie, poate că viaţa fiecărui om e prestabilită. Poate că aşa a fost scris să se întâmple.

Mătuşa  mi-a spus că omul caută în viaţă următoarele: fericirea, plăcerea, siguranţa, dragostea, înţelepciunea şi pe Dumnezeu. Eu le-am găsit pe toate în persoana lui. El era fericirea mea, marea mea dragoste, siguranţa, înţelepciunea şi dumnezeul meu. Când mi-a dat economiile ei de-o viaţă mi-a zis:”Fii bună! Fii răbdatoare!  Fii iertătoare! Fii generoasă! Fii cu adevărat  copilul lui Dumnezeu! Iartă-mă, mătuşică dragă, că nu ţi-am ascultat în întregime sfaturile. Lacrimile-mi  curg  când îmi amintesc de noi doi. Şi-a scufundat privirea în ochii mei şi m-a sărutat, iar eu m-am ghemuit la pieptul lui şi lacrimi îmi curgeau de fericire. Eram atât de fericită, atât de îndrăgostită, iar el mereu îmi şoptea: Te iubesc, Esthera.Te iubesc, îngerul meu.Te iubesc,dragostea mea. Iubirea mea, nimeni şi nimic nu ne va despărţi. Sunt atât de fericit că eşti a mea .”

Cineva intră în salon şi îi întrerupe şirul amintirilor.

–Esthera?

–Tu! Visez?

–Îngerul meu! şi Ioan  o ia în braţe. De ce ai plecat, Esthera? De ce?

–Am crezut că pot supravieţui fără iubirea ta. Dar, nu am reuşit. Durerea,  tristeţea, m-au doborât.  Îi mulţumesc lui Dumnezeu că ochii mei te mai pot vedea,  înainte de a pleca.

–Esthera, dragostea mea! şi lacrimile îi inundă ochii.

–Nu vreau să plângi. Promite-mi că ai  s-o iubeşti pe Mariana. Vreau să fii fericit.

–Promit, şi o sărută pe obrajii  palizi şi slăbiţi.

–Vreau să ştii că te-am iubit tare, tare mult, dar Dumnezeu vrea să mă ia la el. Să nu plângi! Da?

Şi mâna Estherei cade inertă pe lângă trup.

Ioan începe să plângă deasupra corpului ei.

………………………………………………………………………………………………………………………………

Afară se dezlănţuia  furtuna. Întreaga natură se revolta. Ploua cu stropi mari, repezi şi reci. Vântul urla şi copacii  gemeau.  Ioan merge prin ploaie cu sufletul trist, îndurerat şi pustiit. Nu mai rezistă şi cade în genunchi. Ridică braţele spre cer  strigând: “De ce, Doamne?!”

Marina cu ochii în lacrimi îl ridică spunându-i:”Aşa a fost zis să se întâmple.Toţi ne ducem într-o bună zi. Unii se întorc  mai devreme la adevărata noastră casă, alţii mai târziu. Fiecare cum este programat. Aici, pe Pământ, suntem doar în vizită. Esthera acum este liberă şi fericită. ”

Carmen Gigârtu