Cristian Petru BĂLAN: Sfinte râuri de iubire

SFINTE RÂURI DE IUBIRE

 

Frumusețe, frumusețe, clopoței din ierbi răzlețe,

Zvon de  clinchet se aud murmurând înspre amurg.

Flăcărișul din poieni fremătă de-așa noblețe –

Imn de maci și de bujori cu-armonii ce-n mine curg.

 

Iele ies din flori de raze, cântă-n dans scăldate-n rouă.

Nemțișori sculptează-n miriști voalul crinilor sălbatici.

Vise-n fierberi parfumate prind stropi calzi de lună nouă

Pe smaraldul primăverii cu tei sfinți și aromatici.

 

Cosmici creatori de liniști cu-a lor ramuri fericite,

Pe sub bolți de stele-n tremur, plouă-n mine cu poeme,

Iar eu le-mpletesc tiare din cadențe aurite

Și  în scorburi de răcoare le închid să crească-n vreme.

 

Poezie, feerie – șir de slove-n nebunie,

Simfonie fără note, dar cu taine creatoare,

Fără instrumente, muzici, cer și ele armonie,

Iar atunci când prinde aripi, peste  tot ar vrea să zboare…

 

Sfinte râuri de iubire își revarsă-n strofe zboruri

Clipocind în val de rime care izvorăsc din stele,

Ne îneacă-n frumusețe și murim de dulci fioruri

Prăbușiți în noi de farmec și de fericiri rebele.

 

Dragostea în vers tronează cu puteri halucinante,

Deghizate când prin visuri, când prin mări de poezie,

Că-și revarsă-n noi aprinderi ce ne-mping pe culmi gigante

Sau devin  cerneli vrăjite lăsând versuri pe hârtie…

 

—————————–

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn City, SUA

19 decembrie 2020

 

 

Maria FILIPOIU: Sfântul Ignatie – Jertfă sângeroasă

În ziua de 20 decembrie este sărbătorit Sfântul Ignatie Teoforul, sacrificat pentru credința în Dumnezeu, ca hrană vie pentru lei, spre înspăimântarea celor care afirmau și susțineau credința creștină, pe vremea împăratului Traian.

Jertfa cumplită s-a petrecut în 20 decembrie, 107 d. Hr.

Sfântul Ignatie a fost ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul și, potrivit Tradiției, a fost pruncul luat în brațe de Mântuitorul, atunci când le-a zis ucenicilor:

Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primește.” (Matei 18,5).

Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia, Sfântul Ignatie s-a înfățișat de bunăvoie înaintea împăratului și i-a mărturisit ca este creștin, atunci când a fost întrebat, într-un dialog ce s-a sfârșit în martirizare sângeroasă:

Ești, deci, ucenic al Celui răstignit sub Pilat din Pont.

– Sunt ucenicul Celui Care a pus pe cruce păcatele mele, Care a călcat în picioare pe diavolul și toate uneltirile lui.

– De ce te numesc Teoforul?

– Pentru că îl port în mine pe Hristos cel viu.

– Tu eşti cel ce te numeşti purtător de Dumnezeu, care te împotriveşti poruncilor noastre şi răzvrăteşti toată Antiohia, ducând-o pe urma Hristosului tău?

– Eu sunt.

– Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?

– Cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său, este purtător de Dumnezeu.

– Oare tu porţi în tine însuţi pe Hristosul tău?

– Cu adevărat îl port, că scris este: Mă voi sălăşui întru dânşii şi voi umbla.

– Dar de noi ce crezi?

Nu ţi se pare că purtăm întotdeauna întru pomenirea noastră pe zeii noştri şi-i avem pe aceia ajutători asupra vrăjmaşilor?   Continue reading „Maria FILIPOIU: Sfântul Ignatie – Jertfă sângeroasă”

Al. Florin ȚENE: Sărbătoarea Nașterii Fiului Domnului a fost “ răpită“ de bucuria cadourilor de Crăciun

Aud și citesc adeseori, că datorită epidemiei actuale, cum se vaită unele persoane de restricțiile impuse de oficialități că nu pot sărbătorii Crăciunul. Uitând că pe 25 decembrie creștinii sărbătoresc nașterea Fiului Lui Dumnezeu, Iisus Cristos, nici de cum sărbătorirea unei zile comerciale. Iar ziua nașterii Fiului Lui Dumnezeu este o sărbătoare creștină de familie și nu prilej de benchetuială.

Sărbătoarea naşterii lui Iisus Hristos există din secolul al III-lea în lumea creştină. Însă care a fost motivul care a stat în spatele alegerii datei de 25 decembrie? În realitate, primele sărbători de Crăciun se derulau nu doar pe parcursul unei zile, ci timp de mai multe zile, într-o perioadă care începea din luna noiembrie şi dura până în ianuarie. Alegerea acestei perioade a ţinut de o strategie a Bisericii, ce a permis dispariția vechilor obiceiuri şi tradiţii păgâne, care au fost înlocuite cu una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii: naşterea Domnului. Cu mult înainte de nașterea lui Hristos, romanii celebrau Saturnaliile din 17 până pe 24 decembrie. Saturnaliile erau sărbători care celebrau zeul Saturn, echivalentul roman al zeului grec Kronos. Înlănţuit de Zeus pentru că şi-a devorat copiii, Kronos, eliberat, s-a refugiat în Italia, unde a adus prosperitate – ”Epoca de aur”. Pentru toţi romanii, el a devenit Saturn, zeul semănăturilor şi al agriculturii.

Saturnaliile au devenit sărbătoarea libertăţii redescoperite de către toţi. În timpul Saturnaliilor, clivajele sociale dispăreau, iar rolurile puteau fi inversate. Sclavii luau locul stăpânilor pe care îi serveau. O amnistie judicară era declarată pe toată durata sărbătorii, fapt ce dădea naştere unor excese de tot felul. Casele erau decorate cu frunze şi ramuri, în onoarea zeului agriculturii.

Biserica a combătut însă aceste sărbători şi a sfârşit prin a le interzice la sfârşitul secolului al IV-le. Originile cuvântului ”Crăciun” sunt diverse, controversate şi, adeseori, se întrepătrund. Origini latine ale sale se regăsesc în Italia, Portugalia, Spania, unde ”Crăciun” se spune ”Natale” (Italia), ”Natal” (Portugalia) şi ”Natividad” (Spania).
Pentru alţi istorici, originile cuvântului ”Crăciun” vin de la vechii gali din Franţa, deoarece ”Crăciun” (”Noel” în franceză) ar proveni din două cuvinte ale galilor – ”noio” (”nou”) şi ”hel” (”soare”). La români, ar veni de la „creangă” simbolul verde al renașterii naturii. Această origine face referire la caracterul profan al sărbătorii şi, în special, la celebrarea solstiţiului de iarnă de către vechii gali. Întrucât marile sărbători religioase creştine şi sărbătorile păgâne se suprapun şi se întrepătrund, este dificilă descoperirea originilor exacte ale cuvântului ”Crăciun”. Epifania din zilele noastre este ”moştenitoarea” străvechilor Saturnalii. În limba română, la fel ca în multe alte limbi regionale europene, originea latină a continuat să existe până în originile bradului de Crăciun se pierd în negura vremurilor şi combină elemente păgâne, protestante şi catolice. Înainte de naşterea lui Iisus, romanii îşi împodobeau casele cu frunze şi crenguţe de laur, iederă şi brad, cu ocazia sărbătorii Saturnaliilor. De altfel, cultul ”arborelui sacru” există în mai multe culturi şi tradiţii din lumea întreagă. zilele noastre pentru a desemna sărbătoarea Crăciunului – ”creatio, – onis” însemnând ”naştere”. În fiecare an, pe tot Globul, cuvântul ”Crăciun” aduce multă bucurie în sufletele creştinilor. Familia, decoraţiunile, cina de Crăciun, cadourile, bradul şi Moş Crăciun sunt familiare tuturor şi se înscriu în ritualul acestei sărbători, care este celebrată atât de catolici, cât şi de protestanţi şi de ortodocşi la aceeaşi dată – 25 decembrie. Cu toate acestea, anumite ţări păstrează şi anumite tradiţii specifice.

    Legenda lui Moş Crăciun s-a răspândit în toată lumea şi a luat caracteristicile fiecărei ţări. În Europa, în secolul al XII-lea, ziua de Crăciun a devenit ziua darurilor şi a activităţilor caritabile.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Sărbătoarea Nașterii Fiului Domnului a fost “ răpită“ de bucuria cadourilor de Crăciun”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a V-a)

MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului

                                               (II)

   „Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier

   Şi zalele-i zuruie crunte,

   Gigantică poart-o cupolă pe frunte,

   Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,

   Iar barda-i din stânga ajunge la cer,

   Şi VODĂ-I un MUNTE!”

            (George Coşbuc)

   Peste acele straturi – stări încrâncenate învingătorul nobilimii uzurpatoare din Transilvania a aşezat Limba română, rânduind o parte dintre marii săi boieri olteni în dregătorii după rangul şi meritul lor, astfel: Teodosie Rudeanu cancelar (logofăt) pentru Ţara Românească şi Ardeal, banul Mihalcea Caragea, vicecancelar pe lângă stările Transilvaniei, ajutat de postelnicul Preda Buzescu, marele stolnic Stoichiţă din Strâmba, armaşul Sava, Petre Grigorovici Armeanul, spătarul Tudor, postelnicul Duma, vistierul Bărcan ş.a. A numit în fruntea cetăţilor pârcălabi de seamă fapt ce a „bucurat mult” nobilimea autohtonă şi aşa destul de ostilă şi de veninoasă. Domnul însuşi poseda de pe vremea lui Sigismund Bathory multe moşii, precum „cinci sate în comitatul Solnoc-Dăbâca, pe Valea Lujerdiului şi a Lonei, satul Mănărade (lângă Blaj), satul şi castelul Buia (la sud de Mediaş), de care ţineau cam 30 de alte sate.” (Ioan – Aurel Pop, Mihai Viteazul şi Transilvania, în Istoria Transilvaniei Vol. II,p.93)

   În vara anului 1600, în luna Mai, Voievodul Ţării Româneşti şi al Ardealului, a pornit spre Moldova care i s-a închinat cu uşurinţă, astfel că la 6 Iunie 1600, Mihai Viteazul a păşit ca un biruitor Rege dac în marea sa Dacie, intitulându-se, „din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei.”

   Aşa arăta primul document emis la Iaşi, apoi cele apărute la Alba Iulia. Letopiseţul brâncovicesc îl numea „regele Mihai”, iar voeievodul Radu Mihnea, îl amintea de „crai în scaunul Bălgradului şi a întregii Ţări a Ardealului.” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. II, Cronicari şi istorici străini, secolele XVI-XVIII, Texte alese, Ed. Academiei, Bucureşti, 1894, p. 178; C. Rezachevici, Prima unire a conducerii celor trei Ţări Române de către Mihai Viteazul, Bucureşti, 2000, p. 13)

   Hotarele Ardealului cu Ţara Românească, l-a atenţionat Viteazul Valah pe suveranul habsburg să rămână cele de pe vremea împăratului Maximilian al II-lea şi a lui Ioan Sigismund, adică „restituirea Oradei cu ţinutul Bihorului, a Husztului cu ţinutul Maramureşului, a ţinuturilor Crasnei, Solnocului, Zarandului, Băii Mari cu Baia de Sus (Baia Sprie) şi a altora… Muntenia, Moldova şi Ţara Transilvaniei le va da Măria Sa regele Mihai Viteazul fiului său, Nicolae, şi urmaşilor săi de viţă bărbătească.” (C. Rezachevici, Prima unire…, p. 26)

 

   La conducerea Ardealului, Voievodul valah a stat 11 luni, vreme în care a convocat Dieta de 5 ori, întrunindu-se doar de 4 ori, fiindcă ultima a fost anulată de răscoala nemeşilor, permanent revoltaţi împotriva lui Mihai Viteazul, împotriva valahilor.

   În prima dietă s-au reaşezat drepturile secuilor, în cea de-a două a scos clerul ortodox din starea de iobăgie, în cea de-a treia s-a îmbunătăţit starea iobagilor, iar în cea de-a patra şi-a impus în paralel cu nobilimea administraţia boierilor săi valahi.

   Feudalii maghiari, saşi şi secui care, timp de secole au oropsit şi decimat valahii ardeleni,  s-au trezit în faţa unui Voievod valah, devenit stăpânul lor. „Mii de oameni în iţari şi opinci îngenunchiau în praful uliţelor şi al străzilor din Alba Iulia, care fură inundate de populaţia satelor învecinate, cât şi a celor situate la distanţe mari. Marea minune se produsese, aşa cum numai Bunul şi Blândul lor Hristos, în care credeau nemărginit, o putea face.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi, 1998, p. 137)

   La intrarea triumfală a VALAHULUI – Cuceritorul Ardealului în Alba Iulia, noianul de umilinţe seculare au aprins vulcanul mândriei naţionale dacoromâne. „Miile de iobagi, cneji şi voievozi, striviţi de ocupanţii sosiţi de nu se ştie unde, formau scuturi de neînvins peste corpurile slăbite ale răsculaţilor. Pe pământurile strămoşeşti apăruseră conace pline de bogăţii, cu luxul şi abundenţa acumulată din sudoarea muncii lor de peste două secole. În acele castele şi clădiri fastuoase ei erau pedepsiţi pe nedrept prin biciuire sau casne de inspiraţie străină de locurile lor.” (ibid., p. 138)

   În scurtata sa viaţă şi mai scurta domnie în Ardeal, realizările regelui dac Mihai Viteazul au fost remarcabile. În fruntea Mitropoliei Ortodoxe a Ardealului l-a aşezat pe vlădica Ioan de la Prislop, sub care s-au reunit toate eparhiile româneşti din Transilvania. Domnul valah a ctitorit bisericile de la Lujerdiu-Cluj, Râmeţ-Munţii Apuseni, Făgăraş, Scheii Braşovului, Ocna Sibiului. A numit ierarhi la Vad, Muncaci, Scheii Braşovului, iar preoţii români au fost scutiţi de dările grele care-i apăsau.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Civilizaţia” germană de la migratori la teutoni, la regi, la kaiseri şi mai departe (partea a V-a)”

Tudor PETCU: Martiriul pastorului Constantin Caraman – Un interviu cu Cristian Vasile Roske

CRISTIAN VASILE ROSKE (n. 2 ianuarie 1931)

– Credincios penticostal din 1947

– Membru în Biserica „Vestea Bună” din 1951

– Pastor în Biserica „Vestea Bună” din 1988

– Redactor-șef la revista Cuvântul Adevărului, organul de presă al Cultului Creștin Penticostal între anii 1986-2011

 

Tudor PETCU: Pentru început v-aş ruga să îmi spuneţi în ce împrejurări l-aţi cunoscut pe pastorul Contsantin Caraman şi care a fost impactul pe care personalitatea sa l-a avut asupra dvs.

Cristian Vasile ROSKE: L-am întâlnit pentru prima dată pe Constantin Caraman la o evanghelizare în localitatea Crețulești (Buftea), în anii ’50. M-a impresionat profund curajul și devotamentul său în vestirea (în aer liber, atunci) Cuvântului lui Dumnezeu, în ciuda împotrivirilor și amenințărilor autorităților. Acesta a fost începutul prieteniei noastre care a durat timp de peste 50 de ani.

Viața și personalitatea unui slujitor cum a fost Constantin Caraman, neînfricat și întotdeauna pregătit să răspundă cu Cuvântul lui Dumnezeu oricărui om, credincios sau ateu, cu orice risc, m-a marcat încă de la începutul relației noastre de prietenie.

Tudor PETCU: Care a fost motivul principal pentru care Constantin Caraman a fost întemniţat şi care au fost închisorile comuniste prin care a trecut? Se poate spune că pastorul Constantin Caraman reprezenta într-un fel o ameninţare la adresa regimului comunist?

Cristian Vasile ROSKE: Motivul principal al prigonirii, urmăririi, anchetării, perchezițiilor și arestărilor lui Caraman s-a datorat – în mare parte – activității de predicare, de traducere din literatura religioasă (germană și engleză – manuscrisele fiind trimise spre publicare în Germania, apoi introduse clandestin în România), difuzarea de Biblii și cărți creștine, ajutoare pentru familiile nevoiașe, contactul neoficial cu lideri penticostali și baptiști din Occident și din SUA (între alții și politicieni de frunte) și, în ultima perioadă, organizarea unor întâlniri cu grupe de studiu biblic și rugăciune, prin case particulare.

Caraman era urmărit de Securitate de multă vreme, încă din anii ’50-’51. El a fost încarcerat de 3 ori, prima dată (1951-1952) la Jilava și la Canalul Dunăre-Marea Neagră, proces politic, fără legătură cu credința lui. A doua arestare a avut loc în 1963, a treia în 1971, pentru participarea la proteste împotriva restricțiilor impuse bisericilor de către Departamentul Cultelor, precum și pentru uzurparea de calități oficiale.

Tudor PETCU: Pastorul Constantin Caraman este una dintre cele mai grăitoare dovezi ale martiriului penticostal din închisorile comuniste româneşti. V-aş ruga, în măsura în care este posibil, să faceţi o prezentare mai largă cu privire la personalitatea sa, întrucât este un punct de reper al martiriului penticostal şi creştin în general din România comunistă care necesită o atenţie aparte.

Cristian Vasile ROSKE: Constantin Caraman a fost cunoscut și apreciat de credincioși din toate cultele neoprotestante, inclusiv de frățietatea Oastei Domnului. A vizitat și a predicat și tradus de la amvoanele multor biserici misionari și lideri veniți din alte țări. Fiind urmărit de Securitate și amenințat cu arestarea, el era întotdeauna pregătit cu un bagaj pentru pușcărie despre care îmi povestea râzând. Era neînfricat și de neoprit în activitățile clandestine pentru credință, călătorea mult prin țară, avea legături cu alți credincioși, fiind considerat un adevărat lider al bisericii subterane.

În anii ’80, în fiecare miercuri dimineață serveam micul dejun la familia Caraman. Ne rugam împreună și discutam atât subiecte religioase, cât și evenimentele curente din adunările penticostale, și nu numai.

Într-o dimineață de joi, în timp ce mâncam micul dejun acasă, sună telefonul și o voce de bărbat de la capătul celălalt al firului se recomandă: „sunt căpitanul… veniți la Miliția Capitalei, la orele 9 a.m.”.

Am ajuns la ora stabilită și am fost condus într-un birou mic, dar când am văzut cine și cum mă chestiona am înțeles că aveam în față un ofițer de la Securitate, care a început cu cuvintele: „Am făcut o percheziție la fratele dumitale Caraman, la o zi după ce l-ați vizitat împreună cu unul Alecu Iacob din Germania. La graniță, i-am făcut o percheziție lui Alecu și am găsit lucruri suspecte. Ce i-ați dat sau ce v-a dat?”

„Practic, aproape nimic” am răspuns eu, „dar nu m-am întâlnit cu Alecu la Caraman, ci la biserică, unde mi-a dat notele (partitura) la o cântare religioasă – așa cum știți el este un compozitor recunoscut, iar eu sunt dirijorul corului bisericii. Repet, nu m-am întâlnit cu Alecu nici la Caraman nici în altă parte, ci numai la biserică.”

Văzând că nu scoate nimic de la mine, a trecut la alte subiecte.

Continue reading „Tudor PETCU: Martiriul pastorului Constantin Caraman – Un interviu cu Cristian Vasile Roske”

Sandrino GAVRILOAIA: În căutarea lui Paul de Alep

Yamkhad, Halba, Beroia, Al Chahba, Halab, Alep – unul dintre cele mai vechi orașe ale lumii. Succesiunea civilizaților. Alep, a doua capitală a Siriei. Pe Drumul Mătăsii. Orașele moarte. Situri romano-creştine. Ipoteze ale pustiirii orașelor pierdute. Creştinismul siro-arab. Edictul de la Milano. Conciliul de la Calcedon. Un călător interbelic în Orient: G. M. Cantacuzino. Biserici vechi orientale. Epoca Hamdanizilor. Al treilea oraș al Imperiului Otoman. Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareș, în surghiun la Alep. Jurnalul peregrinărilor lui Paul de Alep în Răsăritul Europei. Siria, tărâm al creștinătății. Vechi urme românești descoperite de scriitorul și diplomatul Marcu Beza în Siria. Lordul Guilford și manuscrisul „Călătoriilor Patriarhului Macarie”. Ibn Battuta pe traseul dobrogean al Drumului Mătăsii. Traducători şi editori români ai manuscrisului alepian. Itinerariul călătorilor arabi din Alep în Țara Românească și Moldova. Darurile sirienilor. Moaştele Sf. Vasile cel Mare de la Mănăstirea „Trei Ierarhi”. Curtea domnească de la Târgovişte. Epoca lui Vasile Lupu şi Matei Basarab. Postelnicul Constantin Cantacuzino şi uluitoarea sa curte boierească. Altîn Bey sau Constantin Brâncoveanu. Cea dintâi Psaltire tipărită în limba arabă. Antim Ivireanul, primul tipograf din cultura arabă şi georgiană. Patriarhul Antiohiei Athanasie al IV-lea Dabbas în țările române. Islam și Creştinism la Alep. O inscripţie arabă. Abraham și Zaharia, Profeți ai Vechiului și Noului testament la Alep.

***

Alep, Halab în pronunţie arabă, este unul dintre cele mai vechi, mai misterioase şi mai strălucit-orientale oraşe ale Levantului pe care am avut ocazia să le vizitez. Aici se concentrează mai multe veacuri ale spiritualităţii și culturii arabe şi câteva bune milenii ale civilizației umane. Arheologii i-au confirmat o neîntreruptă şi străveche locuire. Istoria scrisă a aşezării depășește 5 milenii, dar în zonă au fost descoperite vestigii care mai adaugă câteva milenii de neîntreruptă locuire. Cele mai vechi inscripţii care-i atestă existenţa sunt tăbliţele cuneiforme de la Ebla, un vast sit amorit situat la 60 km sud de Alep. Alte înscrisuri au fost descoperite printre ruinele fostelor cetăţi-regate Mari şi Ugarit, dar acestea sunt mai recente, datând numai de… 4 milenii. Unii specialiști susţin că undeva, în oraș, ar trebui să existe îngropată o imensă arhivă formată din tăbliţe de argilă, după modelul centrelor urbane mesopotamiene cu care Alep a rivalizat în epocă. Această bibliotecă ar putea adăposti scrieri contemporane cu cele de pe Valea Tigrului ori a Nilului. Cercetătorii speră să descopere cândva, cumva rămăşiţele acestui presupus tezaur al umanităţii.

Trecutul Alepului înregistrează o incredibilă succesiune de popoare, seminții şi civilizaţii, de la amoriţi, hitiţi, huriți și sumerieni, la aramei, perşi, romani și bizantini (pentru a numi doar culturile cele mai notorii care şi-au lăsat urmele pe aceste meleaguri). În anul 1780 î.d.Hr. este menţionat ca Yamkhad, capitala unui puteri regionale. Acest regat înfloritor se întindea de la cursul mijlociu al Eufratului până la Marea Mediterană. De fapt, era mai mult o confederaţie de aşezări şi triburi, coagulată prin interese economice şi defensive comune, fiind o formaţiune statală dezvoltată datorită intenselor schimburi negustoreşti şi a căilor comerciale ce legau Mesopotamia de porturile Mediteranei. La vremea sa, Yamkhad a fost un rival redutabil, care a blocat expansiunea spre apus a regatelor mesopotamiene Asiria şi Mari. În urma expediţiilor hitite de cucerire a Babilonului, oraşul îşi pierde importanţa politică şi economică. Aici sunt semnalate unele dintre primele temple şi sanctuare ale misterioasei civilizații a hitiților. Înălţimea pe care va fi construită mai târziu citadela medievală (astăzi simbol și brand turistic al oraşului) a fost acropola aşezării antice. Săpături arheologice – nefinalizate – au scos la iveală o bogată viaţă materială și spirituală. Incursiunile „popoarelor mării”, care au distrus mai nordicul Imperiu hitit, ajung şi la Alep. Cetatea se va reface sub cârmuirea arameilor care îşi stabilesc aici capitala unui regat de nord[1]. Cam din aceeaşi perioadă e atestată şi denumirea aramaică a oraşului, Halba. Conform tradiţiei monoteiste iudeo-creștine, preluată și de musulmani, acest nume, perpetuat peste atâtea milenii, ar data din vremea Patriarhilor, când Abraham şi tribul său din Ur au migrat din Mesopotamia sudică poposind și pe aceste meleaguri. Seleucos Nicator, generalul lui Alexandru cel Mare, care a fondat dinastia şi regatul Seleucizilor, reîntemeiază Alepul semi-ruinat sub un alt nume: Beroia. Numai că în noul stat elenistic supremaţia va fi dobândită de noua capitală, Antiohia (care, în vremea încreștinării, va ajunge să adăpostească și scaunul Patriarhiei apostolice). Romanii preiau urbea sub aceeaşi denumire de Beroia, integrându-o în sistemul economic, administrativ şi de apărare al provinciei imperiale siriene.

Alep, „oraş al minunilor” după cum l-au descris vizitatorii vremurilor de odinioară, este a doua capitală a Siriei. Şi asta nu numai datorită trecutului multimilenar neîntrerupt ori a fabuloasei sale moşteniri istorice, culturale şi spirituale. Prin importanţa sa economică, educațională, culturală şi religioasă, dar şi prin numărul însemnat de locuitori (la ultimile recensăminte – neoficiale – s-au numărat circa două milioane de locuitori), Alep este al doilea oraş al Siriei, țară tragic și îndelung încercată în ultimii ani. Acest centru, fost emporiu levantin, este situat la 350 km de Damasc, 190 km de Homs, 180 km de Latakia şi 140 km de Hama. Înainte de conflict, se putea ajunge aici cu avionul (aeroport internaţional), cu trenul (există două gări unde, acum mai bine de un secol, poposea și Orient Expresul) și, bineînțeles, cu maşina (șoselele și autostrăzile siriene erau foarte bine întreținute înainte de conflict). În câteva domenii, Alepul deţinea întâietatea absolută la nivel naţional și regional. De notorietate erau: pânzeturile, ţesăturile și producția sa de bumbac, pielăria, mărfurile industriei chimice şi cosmetice, precum şi produsele manufacturate local: rafinate bijuterii din aur şi argint, alămuri frumos ciocănite și modelate la rece, broderii complicate, șaluri și covoare fastuoase, zumaricale[2] sofisticate sau vestitul săpun de Alep. Faimoase erau, odinioară, şi plantaţiile întinse de fistic, care acopereau pământurile roşii din împrejurimile „oraşului alb” (un alt supranume al Alepului), fisticul local fiind socotit, în Levant, cel mai bun. Această varietate de fistic este cunoscută sub numele de „dintele cămilei”.

                                                            *

Acum un mare și important oraș musulman, Alep a fost cândva un centru economic, militar şi religios al Imperiului Bizantin. Situat pe rutele caravaniere ce legau Asia de Mediterana, acest oraș a fost dintotdeauna un nod comercial și un punct strategic. În primele veacuri ale întâiului mileniu creştin, s-a format în zonă o reţea de aşezări interconectate prin relațiile economice și drumurile trainice, specific romane. Aceste localităţi aprovizionau comerţul alepian cu grâne, vin, citrice, brânzeturi, pielărie, seu, ulei de măsline sau felurite alte produse manufacturate. Ele au atins apogeul înfloririi în perioada bizantină de până la cucerirea arab-ommayyadă a Orientului Apropiat. Numite astăzi oraşe moarte sau pierdute, acestea s-au dezvoltat tocmai pentru că pe aici treceau ramificaţiile Drumului Mătăsii înspre Antiohia şi Constantinopol. Înflorirea economică a generat în zonă o intensă viaţă socială, urbană şi religioasă. Între secolele al III-lea şi al VII-lea d.Hr., în arealul actualelor oraşe moarte trăia o prosperă comunitate siro-bizantină. Principalele ocupaţii ale localnicilor erau agricultura, meşteşugurile şi comerţul. Istoricii afirmă că densitatea populaţiei în regiune depăşea 100 de locuitori pe kilometrul pătrat, foarte mult în comparație cu realitatea deșertică a zilelor noastre (evident, de dinainte de izbucnirea actualului conflict fratricid).

Din punct de vedere turistic, Alep rămâne punctul principal de acces către orașele moarte, fiind şi metropola regiunii în care s-a dezvoltat această pleiadă de localități, astăzi părăsite. Oraşele pierdute din nord-vestul Siriei sunt mult prea numeroase şi răsfirate, spre a putea fi colindate la modul exhaustiv[3]. De aceea este recomandabil un itinerariu selectiv, de o zi, două sau trei prin mohafazatele (județele) Alep şi Idleb, pentru vizitarea celor mai semnificative și stranii situri, cum ar fi: Qalaat Semaan, Al Barra, biserica din Qalb Lozeh, necropola de la Qatura, Zarzita, Serjallah, poate şi Bab al Hawa. Ruinele de la Qalat Semaan atestă un dezvoltat cult pentru Sf. Simion Stâlpnicul, pustnic de mare influență în epoca în care a trăit și propovăduit. Până la construirea bazilicii Sfânta Sofia din Constantinopol, aici, la Qalat Semaan, se afla cea mai mare biserică a creştinătăţii, Bazilica Sf. Simion Stâlpnicul, loc unde s-a păstrat, până în zilele noastre, un fragment din coloana de granit a eremitului. Zona a fost vizată intens și de cuceririle și raidurile cruciaților.

Motivaţia părăsirii acestor aşezări şi transformarea lor în oraşe moarte este neclară şi încă disputată de specialişti. Cutremure, molime, secătuirea resurselor naturale, invaziile perşilor, jafurile beduinilor de după cucerirea arabo-musulmană, diminuarea bruscă și accelerată a populaţiei, decăderea comerţului şi a Drumului Mătăsii constituie câteva dintre ipotezele acestei pustiiri. După o altă teorie, deşertizarea parţială a zonei şi, implicit, scăderea resurselor şi a populaţiei, s-ar datora fenomenelor care au urmat unor cataclisme naturale (petrecute, cel mai probabil, pe la jumătatea secolului al Vl-lea). Impactul cu un meteorit de mici dimensiuni sau poate erupţia unui mega-vulcan ar fi dus la bruşte mutaţii ale climei, aridizări şi chiar declanşarea unei mini-glaciaţiuni (în nordul Europei). Cercetări recente, care au analizat calote din gheaţa formată în decursul veacului 6 în Groenlanda şi Islanda, tind să ia în calcul această ipoteză. Iar studierea unor fosile de arbori de pe teritoriul arhipeleagului britanic, relicve care datează tot cam din aceeaşi perioadă, înclină, de asemenea, spre acceptarea acestei idei îndrăznețe. În plus, puținele cronici păstrate pomenesc despre distrugerea aproape totală a oraşelor de pe coasta siro-libaneză, în urma unor evenimente conjugate: cutremure, tsunami şi incendii. Probabil că un complex de factori negativi a stopat prosperitatea zonei, iar aşezările au fost abandonate brusc, transformându-se, cu timpul, în veritabile muzee în aer liber ale civilizaţiei romano-bizantine. În sfârșit, conform altei ipoteze, primele oraşe moarte ar fi apărut în urma depopulării centrelor de creştinătate. Până la Edictul de la Milano, când împăratul Constantin cel Mare a oferit libertate religioasă tuturor supuşilor săi, comunităţile de creștini din Orient se fereau să iasă în evidenţă. Din cauza persecuţiilor şi a prigonirilor, creştinii Orientului Apropiat au ales să locuiască în orașe mici ori chiar să fondeze aşezări noi, exclusiv creștine. Cu timpul, aceste „colonii creştine” s-au dezvoltat pentru că erau așezate pe drumurile comerciale care duceau spre Mediterana, „lacul interior” al Imperiului Roman[4]. După recunoaşterea oficială a religiei lor, creştinii au început să se mute în marile centre ale lumii romane, nemaifiind desconsideraţi, huliți, hăituiţi. Oamenii încep să părăsească aşezările mai mult sau mai puţin rurale, care erau concentrate în părţile răsăritene ale împărăţiei, mai cu seamă în Siria, Palestina şi Asia Mică, adică în regiunea de imediată iradiere a noii credințe religioase monoteiste. Edictele date la Milano, în 313 şi la Roma, în 325, au recunoscut creştinismul ca religie şi au îngăduit construirea bazilicilor în întregul areal roman. Dar, după această oficializare, are loc o mediocrizare a vieţii (aspirației) creştine. Acest aspect este menţionat în textele sfinţilor părinţi şi ale scriitorilor vremii. La epoca respectivă, Orientul Apropiat avea deja tradiția instituţiei bisericii. În Siria, s-au găsit vestigiile a ceea unii arheologi consideră că sunt primele biserici din lume. Oricare ar fi realitatea științifică, viaţa monahală şi eremită siriană are o lungă tradiţie. Încă din prima jumătate a secolului al IV-lea încep să apară aici mănăstiri, iar epoca de maximă afirmare a monahismului și sihăstriei creștine se situează în decursul secolului al VI-lea, înainte de cucerirea islamică.

Alepul bizantin este cucerit în anul 637 de musulmanii conduşi de generalul ommayyad Khalid ibn al-Walid. De-acum, aşezarea va avea o altă viaţă, devenind, treptat, un centru islamic, Alep Al Chahba (Alepul cel alb). La anul 944 al erei creștine, un lider musulman, Saif Al Dawla (numele lui poate fi întâlnit şi sub varianta de Udawlat), îşi stabileşte aici capitala, oraşul devenind fieful dinastiei Hamdanizilor. Acest emirat din nordul Siriei şi Irakului de astăzi a atras, în prima jumătate a veacului al IV-lea islamic[5], cele mai elevate spirite ale lumii musulmane de odinioară: filosofi, poeţi, mistici, filologi, astronomi şi muzicieni. Alepul musulman va juca un rol activ și important în lupta împotriva creştinilor, fie aceştia romei (bizantini), armeni sau cruciaţi. Sub Imperiul Otoman, mai precis între secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, Alep devine cel de-al treilea oraş al împărăţiei turceşti, după Istanbul şi Cairo, iar această onorantă moştenire este perceptibilă și în zilele noastre.

Pentru arhitectul și scriitorul G. M. Cantacuzino, care a publicat în 1938 un jurnal al călătoriilor sale orientale sub titlul Pătrar de veghe, Alepul pare un oraș al deșertului, un imens decor rămas fără actori, care însă poate exprima perfect sufletul Orientului: „Strâns în jurul castelului, care se înalță pe movila lui ca o coroană feudală, cetatea n-are decât acoperișuri de olane și minarete de piatră. Numai foarte rari chiparoși cresc în jurul mânăstirii dervișilor. Ca fundalul unui tablou de-al lui El Greco, Alep e de o nespusă tristețe. Oraș de umbre dure cu lumini de foc, ascuțit și lapidar, el are totodată o înfățișare prăfuită și calcinată”.[6] Fascinat de Orient, de istoria și cultura sa, G. M. Cantacuzino a străbătut, în câteva rânduri, Levantul și Asia de sud-vest, în căutarea urmelor marilor civilizații, a moștenirii Profeților și a fascinantelor orașe din 1001 de nopți, cu minarete îndrăznețe, bazaruri aglomerate și grădini închise, cântate de poeții deșertului. Urmând un itinerariu mai degrabă spiritual și poetic, trecând prin Beirut, Byblos, Ierusalim, Petra, Damasc, Palmyra și ajungând până la Bagdad, Mossul, Isfahan, Șiraz, Teheran ori Perssepolis, G. M. Cantacuzino călătorește, mai cu seamă, interior, descoperind impresionistic și meditând pe măsura vastei sale culturi. Cetatea Alepului îi pare „mai asiatică decât oricare altă cetate, cu toată înfățișarea adesea italienească a campanilelor sale. Ea e nemiloasă și neomenoasă, ca și Asia, cu toate deșerturile sale. Mândră și disprețuitoare, cu tot zgomotul și toată forfoteala locuitorilor ei, ea rămâne totuși în amintire, așa cum ni se înfățișează nouă astăzi, ca un adăpost al umbrelor trecutului, tăcută și înfricoșătoare”.[7] Revenind la itinerariul și impresiile mele alepiene, de dinaintea izbucnirii actualului război civil, îmi amintesc perfect misterioasa zonă veche a orașului care era foarte întinsă, labirintică și părând încremenită în timp și în istorie. Aici se află și cel mai lung souq (bazar) din lume, ale cărei ulițe acoperite totalizează, dacă s-ar pune cap la cap, o lungime de mai bine de 11 km. Organizate pe rufeturi[8], adică pe bresle, tipuri și sortimente de marfă și cu o neîntreruptă folosință, souq-urile acoperite ale Alepului sunt socotite drept cele mai lungi, mai frumoase şi mai vechi bazaruri ale Islamului. Iată un alt citat din G. M. Cantacuzino care evocă unicitatea acestui oraș etern: „Armenii și evreii aduc cele mai alese mărfuri ale Orientului în sucurile sale. Muezinii se aud la Alep mai limpede decât oriunde. Și clopote multe se aud acolo. Degeaba… Alep rămâne în spirit ca o imagine a tăcerii care miroase a praf”.[9] Și acum pot fi întâlniți aici ortodocşi melkiţi, catolici, maroniţi, siriaci şi armeni, iar lăcașurile lor de cult ar trebui neapărat vizitate. Creştinii arabi se împart, din punct de vedere dogmatic, în trei mari confesiuni. Arabii melkiţi (numiţi şi Rum, adică bizantini greci, moştenitorii romanilor) sau calcedonieni sunt cei care respectă hotărârile Conciliului de la Calcedon din anul 451 (ideea de bază fiind Iisus Hristos are două firi, umană şi dumnezeiască, într-o singură ipostază). Arabii iacobiţi sau necalcedonieni admit o singură fire a lui Isus într-o singură ipostază și de aceea sunt numiți monofiziţi. În această categorie intră siriacii şi copţii. Copţii sunt descendenţii egiptenilor antici (în greacă: egyptos-gyptos-copt). Armenii nu sunt arabi, dar şi ei sunt tot monofiziţi. Nestorienii constituie cea de-a treia mare confesiune creştină a lumii arabe. Ei cred în cele două firi, umană şi dumnezeiască, dar în două ipostaze ale lui Iisus Hristos. Această doctrină este urmată de asirieni şi caldeeni.

                                                                      *

În urmă cu câteva secole, viaţa creștinilor ortodocşi din Alep avea bune legături cu ţările române. De fapt, Levantul era interconectat nu numai comercial și spiritual cu țările române, intrate sub vasalitatea Înaltei Porți, ci și cu realitățile și ambițiile politice din Moldova, Valahia și, mai puțin, Transilvania, formând, cumva, o aceeași lume răsăriteană, orientală. Orașe mai îndepărtate din împărăția turcească, precum Alexandria Egiptului, Tripoli, orașul african din Libia sau Alepul sirian, devin locuri de surghiun pentru domnii noștri mazili și familiile acestora. Doamna Chiajna a lui Mircea Ciobanul, fiică a lui Petru Rareș, va fi exilată la Alep, în Siria, împreună cu fiul ei, Petru cel Tânăr, voievod al Țării Românești, mazilit în primăvara anului 1568, la uneltirile temutului Mihai Cantacuzino, cel supranumit șaitanoglu[10]. Acest șiret și influent fiu al diavolului, după cum era poreclit grecul la Stambul, este nimeni altul decât străbunul tuturor Cantacuzinilor din țările române. După moartea subită a tânărului voievod muntean la Alep, situația Doamnei Chiajna se înrăutățește, după cum consemnează C. Gane în savuroasa sa lucrare Trecute vieți de doamne și domnițe: „Exilul Chiajnei a ținut mai mulți ani. Lipsa de mijloace a dus-o la sărăcie și sărăcia aproape la cerșetorie. Un călător din Occidentul Europei, trecând prin Alep în 1570, a văzut-o făcând comerț ambulant de mărunțișuri pe străzile orașului”.[11] Dar Doamna Chiajna știe să întoarcă norocul, turcindu-și cei doi fii, pe Mircea și Radu și îndemnându-și fiica, pe Domnița Dobra, să intre în haremul lui Murad, fiul cel mare al sultanului. După ce Murad ajunge sultan în 1574, Doamna Chiajna, împreună cu odraslele ei turcite, părăsește Alepul, luând „drumul Stambulului și al libertății”[12], după cum consemnează același C. Gane despre acest personaj al istoriei noastre, demn de pana lui Shakespeare. Sau, poate, de poveștile Șeherezadei…

Siria, fie ea provincie romano-bizantină, fief al Ommayyazilor, țară al lui Saladin sau pașalâc otoman, a fost și (poate) a rămas o componentă a Locurilor Sfinte, făcând parte, în accepția europenilor creștini, din conceptul extins de Țară Sfântă. Din această cauză, meleagurile siriene au fost străbătute și vizitate intens de pelerini, instituția pelerinajului fiind una deosebit de importantă în Evul Mediu european. Și pentru românii cuvioși din Țara Românească, Moldova și Transilvania sau chiar pentru aromânii și megleno-românii din sudul Dunării, Siria a fost un tărâm sacru, rezervat hagialâcului. Mai mult chiar, voievozii români (uneori chiar și marii noștri boieri) au fost protectori și sponsori ai multor lăcașuri sfinte din Siria și, de fapt, din întregul Levant. În perioada interbelică, Marcu Beza este cel care a documentat exemplar, inclusiv fotografic, aceste contribuții românești la rezistența credinței creștine și continuitatea ortodoxiei în lumea levantină și în Balcanii stăpâniți de turci. Din ruinele Imperiului Otoman s-au născut țări precum Grecia, Cipru, Palestina, Israel, Siria, Liban, Egipt, Turcia, iar toate aceste meleaguri au fost vizitate de anglistul, scriitorul și diplomatul român Marcu Beza în căutarea urmelor românești din Răsăritul Ortodox.[13]

Arhidiaconul Paul de Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Antiohiei într-o călătorie prin ţările române din secolul al XVII-lea, ne-a lăsat relatări neprețuite despre epoca domnitorilor Matei Basarab şi Vasile Lupu. Paul, arhidiacon de Alep şi Damasc, s-a născut în 1627, la Alep. În calitate de secretar patriarhal a întreprins o lungă călătorie în ţările ortodoxe din răsăritul şi nordul Europei, alături de tatăl său natural, patriarhul Macarie. Voiajul călătorilor sirieni a durat aproape şapte ani: 9 iulie 1652 – 21 aprilie 1659, datele fiind consemnate în manuscrisele rămase. Paul de Alep a murit în 1667, în Georgia, pe cînd se întorcea dintr-o a doua călătorie din Rusia ţarului Alexei Mihailovici, cel de-al doilea dintre Romanovi. Scrierile sale sunt extrem de importante pentru cultura şi literatura română veche. Călătorul arab a fost un martor (aproape) obiectiv al realităţilor şi obiceiurile moldo-valahe şi, indirect, transilvane. Lui îi datorăm valoroase descrieri ale bisericilor, palatelor, curților boierești, aşezărilor, vieții cotidiene şi tradiţiilor din Ţara Românească şi Moldova. În acele vremuri grele pentru credinţa ortodoxă, când creștinismul din sudul Dunării era năpăstuit de jugul otoman, iar în Transilvania domina un calvinism agresiv-contagios, voievozii români deveniseră ocrotitorii seminţiilor ortodoxe ale Răsăritului. Situate la confluenţa spiritualităţii răsăritene cu cea apuseană, ca şi la răscrucea unor drumuri comerciale care asigurau schimbul de mărfuri între Orient şi Occident, ţările române au cunoscut o puternică dezvoltare a negoţului până la apariția și expansiunea Imperiul Otoman. Gheorghe Brătianu arăta în lucrarea Le commerce Gênoi sur le Danube à la fin du XIII-e siècle (volum apărut în 1922, la Bucureşti) că încă de pe la anul 1200 corăbiile genoveze îşi făcuseră apariţia pe Dunăre, făcând comerţ de tranzit sau preluând oferta locului (sare, grâne, miere, ceară, seu, blănuri, piei, cherestea etc). De fapt, genovezii controlau întregul comerţ de la gurile Dunării, construind cetăţi şi având aici numeroase privilegii obţinute de la stăpânirea imperială de la Constantinopol.

Într-un muzeu din Beijing există un pergament datând din vremea dinastiei Tang cu o hartă amănunțită a Drumului Mătăsii. Potrivit acestei hărți, un traseu coborând din stepele Asiei ocoleşte Marea Caspică, urmăreşte ţărmurile nordice ale Mării Negre, prin Crimeea şi coboară spre Constantinopol, prin Dobrogea noastră. Vechile legături comerciale maritime dintre Crimeea şi Constantinopol sunt atestate istoric, astfel încât e probabil ca ruta continentală, via Dobrogea, să fi fost folosită mai mult iarna, când Pontul era frământat de puternice furtuni. Prin urmare, ţara noastră a făcut parte din traseul milenar al Drumului Mătăsii, chiar dacă este vorba de un drum, cumva, auxiliar (uzitat mai cu seamă când rutele consacrate erau periclitate de războaie, molime, cataclisme, vreme rea). Harta datează din secolul al IX-lea şi acoperă, ca informație, o perioadă cuprinsă între anii 500 şi 800 ai erei noastre[14]. O dovadă (indirectă) a acestei rute este şi călătoria vestitului călător arab Ibn Battuta prin Dobrogea, care a urmat tot un traseu al Drumului Mătăsii. În relatările sale, el menţionează, între altele, că a întâlnit în Dobrogea caravane, caravanseraiuri şi cămile cu două cocoaşe, dovezi ale activității specifice Drumului Mătăsii. Marele călător şi geograf arab a vizitat Kipceak-ul (Hanatul Hoardei de Aur) pe la 1330, ajungând până la Astrahan. El însoţea alaiul celei de-a treia soţii a hanului, o principesă bizantină bastardă, care pleacă să-şi viziteze tatăl, pe împăratul Andronic al III-lea, la Constantinopol. Deşi amintirile lui Ibn Battuta sunt pline de erori în ceea ce priveşte dubla sa călătorie dobrogeană, el pomeneşte de locuri astăzi familiare nouă, precum Dunărea, braţele Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe, porturi la Marea Neagră sau localităţile Babadag, Isaccea, Enisala, ca şi legendara cetate bizantino-genoveză Vicina[15]. Dar, revenind la personajul principal al căutării noastre, la Paul de Alep, să vedem care e povestea descoperirii sale, de fapt, a manuscriselor care i-au asigurat notorietatea în cadrul culturii și devenirii noastre.

Pe la începutul veacului 19, lordul Guildford găsește şi achiziţionează la Alep un manuscris în limba arabă: Călătoriile lui Macarie, Patriarhul Antiohiei, scrise de arhidiaconul Paul de Alep. După cum aflăm din Predoslovia manuscrisului tradus în engleză câteva decenii mai târziu, Paul de Alep (Şamas Bulos), de religie ortodoxă, era fiul lui Macarie, de unde şi devoţiunea acestuia faţă de patriarhul Antiohiei. Consemnările sale oferă numeroase şi nepreţuite amănunte despre viaţa şi istoria coreligionarilor moldoveni şi munteni, chiar dacă, pe alocuri, unele date şi informaţii sunt eronate sau exagerate. În 1824, seniorul britanic încredinţează textul achiziționat în Levant orientalistului Francis Cunningham Belfour. Acesta termină tălmăcirea călătoriilor lui Paul de Alep în 1829 şi după 7 ani le tipăreşte la Londra, în două volume, pe cheltuiala şi sub auspiciile Fondului de Traduceri Orientale al Marii Britanii şi Irlandei, sub titlul: The Travels of Macarius, Patriarch of Antioch, Written by his Attendant Archdeacon, Paul of Aleppo, in Arabic, 1829-1836. Belfour relatează în prefaţa primului tom că s-a confruntat cu numeroase probleme, lacune în text şi inexactităţi. Din acest motiv, el ar fi cutreierat un timp pe la Constantinopol, Smirna şi Cairo după alte versiuni ale scrierii, dar fără să aibă succes. În prefaţa celui de-al doilea volum, editat cu sigla Ex Oriente Lux, F. C. Belfour recunoaşte că meritul selecţiei aparţine, în parte, unui anume Ibrahim Salame. Traducător oficial al Majestăţii Sale Britanice, Ibrahim Salame începuse, înainte de anul 1819, să lucreze la o versiune englezească a amintitului manuscris. El reuşise să tălmăcească aproape jumătate din primul volum, atunci când contele Frederic de Guildford decide să transfere manuscrisul altui specialist în limbi orientale. În prefaţa volumului al doilea, Belfour menţionează că lucrarea cuprinde o versiune completă şi loială a Călătoriilor încă de la purcederea periplului celor doi prelați din Alep, la data de 9 iulie 7160 de la facerea lumii (adică la anul 1652). Traducătorul face precizarea că au fost omise numai câteva pasaje neinteresante şi anoste care nu făceau decât să repete ceremonialurile bisericii greco-ortodoxe. Dar ulterioarele studii ale cercetătorilor români au demonstrat că aceste omisiuni au fost, în realitate, mult mai mari şi mai grave. Cele mai importante probleme, mărturiseşte Belfour, le-ar fi întâmpinat în transcrierea din arabă a toponimelor şi a lexicului legat de slujbele ortodoxe, de viaţa cotidiană şi de tradiţiile est-europenilor.

Jurnalul călătorilor arabi a fost, ulterior, tradus în rusă, în franceză şi în română. Există mai multe versiuni manuscrise ale lucrării lui Paul din Alep, fiecare dintre acestea aflându-se în fonduri arhivistice britanice, franceze sau ruse. Ruşii au identificat şi descoperit mai multe variante (inclusiv un manuscris obţinut de la Mănăstirea Saydnaya, un vechi și puternic centru religios ortodox din Siria). Cercetătoarea Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru întocmeşte, în prefaţa volumului al VI-lea din Călători străini despre ţările române, o pertinentă trecere în revistă a acestor manuscrise şi a traducerilor româneşti[16], pe care am să încerc s-o rezum şi s-o actualizez. Plecând de la tălmăcirea rusului D. Saveliev (tipărită tot în anul ediţiei britanice, 1836), Costache Negruzzi face un rezumat sub titlul Călătoria arabului patriarh Macarie de la Allep la Moscova, text pe care îl publică în câteva numere consecutive ale revistei Propăşirea – Foaie ştiinţifică şi literară[17] din 1844. Negruzzi precizează că a suplinit omisiunile ruşilor referitoare la ţările române prin consultarea ediţiei britanice a lui Belfour din 1836. Bogdan Petriceicu Hasdeu, ca editor al Arhivei istorice a României, a fost şi el interesat de jurnalul lui Paul de Alep, publicând în 1865 o traducere datorată lui George T. Căliman[18]. Ghe. Popescu-Ciocănel publică în Buletinul societăţii geografice, între anii 1909 şi 1910, o traducere parţială a lucrării lui Paul de Alep. Această tălmăcire, plină de erori, are, totuşi, meritul de a fi, în literatura română, prima realizată direct din limba arabă. Un alt mare istoric român pasionat de această călătorie medievală a fost Nicolae Iorga. Emilia Cioran foloseşte atât ediţia britanică din 1836, cât şi editarea lui Hasdeu şi publică, sub îndrumarea profesorului Iorga, o traducere selectivă. Este vorba de o teză de licenţă în istorie care a fost tipărită la Bucureşti, în 1900, sub titlul Pavel de Alep: Călătoriile patriarhului Macarie de Antiohia în Ţările Române (1653-1658). Pentru Iorga, patriarhul Macarie de Antiohia este „unul dintre prelaţii cerşitori, cum era obiceiul atunci, cari, fiindcă eparhioţii lui erau musulmani, se întreţineau din ce culegeau prin ţerile creştine străbătute de dânşii. Căci ştim că veneau pe atunci mulţi clerici pe la noi din ţările Orientului ca să-şi refacă bugetul: un patriarh de Constantinopol stătuse în aceste părţi încă de la sfârşitul veacului al XVI-lea, apoi un patriarh de Ierusalim trecuse prin Moldova în Rusia. Nu numai nevoia de a strânge bani îi aducea pe la noi, ci şi faptul că li era mult mai plăcut să locuiască o ţară bogată, încunjuraţi de foarte mare cinste, găzduiţi de prinţi, decât să vegeteze în reşedinţile lor asiatice, expuşi la o mizerie aproape cotidiană, ca şi la toate insultele din partea unei populaţii de altă lege. În circumstanţele acestea a venit şi Macarie şi a petrecut la noi, cu excepţia unei excursii în Rusia cazacilor de la Nipru, ai lui Bogdan Hmilniţchi, şi în Rusia ţarului Alexie, vreo patru ani de zile…” [19]. Se pare că cel mai complet manuscris al călătoriei sirienilor, redactat de doi copişti arabi, este cel păstrat la Biblioteca Naţională din Paris (există o fotocopie la Biblioteca Academiei Române). Teologul şi arabistul Vasile Radu[20] s-a bazat pe această versiune pentru traducerea sa în franceză intitulată Voyage du patriarche Macaire d`Antioche, text tipărit în revista pariziană Patrologia Orientalis, între anii 1930 şi 1949. În volumul al VI-lea din seria Călători străini despre ţările române, apărut în anul 1976 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti, este inclusă şi călătoria lui Paul de Alep, în traducerea cercetătoarei M. M. Alexandresu-Dersca Bulgaru, versiune, care, la rândul ei, se bazează pe ediţia franceză a traducerii orientalistului Vasile Radu. De confruntarea text-traducere pentru ediţia din 1976 (apărută sub egida Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice din Republica Socialistă România şi Institutul de Istorie “N. Iorga”) s-a ocupat orientalistul Aurel Decei.

Se consideră că relatările lui Paul de Alep au fost fructificate de Patriarhul Macarie într-o lucrare personală intitulată Letopiseţ al Ţării Româneşti (1292 – 1664)[21]. Pentru noi, românii, ca şi pentru alţi est-europeni (ruşi, ucraineni, polonezi, bulgari, lituanieni, ba chiar şi laponi) acest text relativ puţin cunoscut și exploatat este de nepreţuit din punct de vedere istoric, documentar şi cultural.

Patriarhul Macarie şi suita sa au călătorit prin ţările române în două rânduri, între anii 1653 şi 1658. A fost o călătorie în sensul medieval al termenului, după cum consideră Nicolae Iorga pentru care, Orientul, era rămas în urma Occidentului, sub toate aspectele, la acea epocă. Vizitatorii arabi au fost martorii unei perioade de înflorire şi stabilitate în principate, de unde au fost apoi nevoiţi să fugă, odată cu degradarea situaţiei politice şi militare şi a unei invazii turco-tătare. La întâia lor călătorie în Moldova şi Valahia, sirienii sunt oaspeţi la curtea domnitorilor Vasile Lupu, respectiv Matei Bararab. După întoarcerea din ţinuturile cazacilor, polonezilor şi muscalilor, călătorii arabi poposesc din nou în principatele dunărene, aflate, de această dată, sub domnia lui Gheorghe Ştefan[22], în Moldova şi a lui Constantin Şerban Cârnul[23], în Valahia. Paul de Alep își relatează plecarea din ţările române pe fondul distrugerii şi pârjolirii ţinuturilor de către turci şi tătari, imediat după instalarea noului domn muntean, Mihai Radu[24]. Coreligionarii noştri ar mai fi rămas pe aceste mealeaguri ospitaliere şi îmbelşugate dacă nu intervenea o perioadă tulbure în istoria noastră, mai ales că mandatul vizitei lor nu fusese dus la bun sfârşit. Patriarhul Macarie a călătorit prin ţinuturile răsăritene ale Europei spre a-i îndupleca pe suveranii ortodocşi să plătească datoriile Scaunului Patriarhal de Antiohia. Aproape sugrumată de stăpânirea turcească, credinţa arabilor ortodocşi din Levant fusese greu încercată prin supra-impozitare. Mulţi arabi creştini, în special cei din Antiohia, au fost nevoiţi să se convertească la mahomedanism. Otomanii i-au contrâns pe ortodocşii arabi fideli să plătească haraciul şi în contul celor convertiţi la Islam. Patriarhul Macarie se simte îndatorat să plătească mare parte din aceste datorii şi caută să obţină ajutor pentru biserica sa vrăjmăşită de turci. În prefaţa jurnalului, Paul de Alep precizează împrejurările călătoriei sale. După ce Macarie, părintele său, păstorise 12 ani Alepul ca mitropolit: “A fost întronat ca Patriarh al Antiohiei, pe Scaunul Apostolicesc al Sfântului Petru, întâiul în rang, care în vremea mai de pe urmă a fost mutat la Damasc, în Siria. O bună bucată de vreme, el s-a dedicat fără de zăbavă orânduirii treburilor Scaunului său şi a cârmuit cu dreaptă voinţă şi cu cea mai la vedere cuminţenie până ce pronia cerească l-a pus în situaţia de a întreprinde o călătorie prin cele mai îndepărtate ţări, oraşe şi ostroave: nu pentru odihnă şi nici pentru plăcerea de a călători sau de a face vizite; ci forţat de necazurile şi strămtoarea vremurilor care nu i-au dat altă cale de urmat decât acoperirea datoriilor Scaunului Patriarhal, acumulate din timpul precedentului patriarh, Prea Fericitul Eftimie din Chios, datorii bineştiute şi dublate în vremea din urmă deoarece veniturile erau înghiţite de dobânzile cămătăreşti (…)”[25]. Nicolae Iorga consideră că voievodul Vasile Lupu chiar îi făgăduise patriarhului Macarie, prin emisari, achitarea datoriilor acumulate de Patriarhia de Antiohiei (Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase). Nu era pentru prima dată când, întru propăşirea credinţei ortodoxe, principii Moldovei sau Valahiei făceau danii sau plăteau datoriile aşezămintelor bisericeşti de sub stăpânirea Islamului.

Jurnalul redactat de Paul de Alep consemnează intrarea călătorilor arabi în Moldova domniei lui Vasile Lupu72 la începutul anului 1653: “La amiază am ajuns la Galatsa sau Galats, întâia aşezare de unde începe Ţara Moldovei. Dunărea este un fluviu foarte întins şi adânc; este atât de larg, încât nu i se poate vedea celălalt mal, ba chiar nici o săgeată nu ajunge şi nici un sunet nu se aude de pe un liman pe altul. Între Matchin [Măcin] şi Galats [Galaţi], pe malul stâng, se află o cetate musulmană, numită Brailov [Brăila], care aparţinuse înainte Ţării Valachiei şi fusese mai încoace cedată mahomedanilor. Acolo e şi hotarul Paşalâcului de Silistra. Am ancorat la Galaţi în după amiaza zilei de luni, 17 ianuarie. Îndată ce am intrat în oraş, au şi trimis un Kalarash [călăraş], mesager călare, să-i dea de veste Principelui; iar magistraţii, preoţii şi restul târgoveţilor au venit să-l întâmpine pe Preafericitul nostru Patriarh, pe care l-au condus la o frumoasă biserică cu hramul Sf. Dumitru, înălţată de curând de Principele Vasile”  [26].

Despre ctitoria din Iaşi a lui Vasile Lupu, Mănăstirea Trisfetitele (în cadrul căreia va funcţiona atât prima tipografie, cât şi prima academie domnească din Moldova), Paul de Alep scrie că e „unică în tot Răsăritul”. Evident, este vorba de „Trei ierarhi”, de frumuseţea căreia călătorul sirian nu încetează să se minuneze (pe atunci, lăcașul era în exterior poleit cu foiță de aur). Aceste impresii au fost deseori citate aşa că nu insist acum și cu alte pasaje descriptive. Mult mai interesant mi se pare un alt amănunt: aici, la „Trei Ierarhi” se păstrează, într-o raclă pusă la vedere, moaştele Sf. Vasile cel Mare. Iar Paul de Alep ne relatează despre originea acestei relicve sfinte următoarele: „Patriarhul i-a făcut [domnitorului] un dar de o valoare deosebită: falca de jos a Sfântului Vasile cel Mare, care era îngălbenită, foarte tare şi grea şi strălucea precum aurul. Mireasma ei era mai plăcută ca ambra; iar dinţii şi măselele se păstraseră prinse bine în falcă. Noi am pus mâna pe moaşte la Constantinopol, unde fusese păstrată cu grijă de familia lui Kyr Gregorie, fostul mitropolit al Cezareei şi am cumpărat-o cu echivalentul greutăţii sale în aur…”[27]. Această bucată din falca sfântului, îmbrăcată în aur, poate fi văzută (sau adorată) şi azi la „Trei ierarhi” şi constituie o mărturie directă, palpabilă şi emoţionantă a vizitei celor doi sirieni. Spre cinstea sa, călătorul alepian ne mai lasă o mărturie extrem de valoroasă, de data aceasta chiar despre voievodul Vasile Lupu: „În timpul domniei sale, el a tipărit în valahă [română], spre folosul supuşilor săi din Moldova, numeroase cărţi bisericeşti, liturgice şi de comentarii. Înainte, oamenii îşi citeau rugile numai în sârbeşte [slavoneşte], limbă care seamănă cu limba rusă, pentru că, toate cărţile din Bulgaria şi Serbia, până în Valahia şi Moldova şi din ţara căzăcească până la cea muscălească, erau scrise în această limbă. Dar limba valahilor şi a moldovenilor este valaha [româna]; iar ei nu înţeleg ceea ce citesc pe sârbeşte [slavoneşte]. Din pricina asta, el [domnitorul] a construit din piatră, lângă mănăstirea sa [Trei Ierarhi], o mare şcoală[28]; şi a tipărit pentru supuşii săi cărţi în limba lor”[29]. Onorantă şi vrednică mărturie!

Paul de Alep face o listă amănunţită cu darurile oferite de patriarhul Macarie lui Vasile Lupu şi familiei princiare. În chiar prima zi a primirii lor la curtea din Iaşi, domnitorul moldovean făgăduise patriarhului de Antiohia „să-i plătească toate datoriile”. Oaspeţii sirieni purtaseră cu ei ofrande rafinate, mărfuri specific orientale: broderii sofisticate, vestitul săpun de Alep (parfumat cu mosc sau iasomie orientală), migdale şi fistic (sărat şi nesărat), ghimbir, stafide, caise uscate, curmale, fructe zaharisite, dulceţuri, ulei de migdale, felurite pomezi, smirnă şi tămâie. Interesant este faptul că cele mai multe dintre aceste produse fac parte din brandul local, din blazonul levantin al Alepului, fiind specifice zonei.

Atunci când scena politică din Moldova lui Vasile Lupu începe să se degradeze, sirienii pleacă în Ţara Românească. Capitala valahă avea cam 80 de biserici (cele mai multe clădite din piatră), după inventarul – cam exagerat, totuși – al sirianului. „Târgoviştea este un oraş mare, cam cât Alepul ori Damascul. Cu mare trudă, Matei [Basarab] voievod îl înconjurase cu fortificaţii din lemn şi cu un şanţ de apărare. Ni s-a spus că în Ţara Românească există 26 de oraşe ca acesta” [30]. Tot lui Paul de Alep îi datorăm o frumoasă descriere a Curţii Domneşti de la Târgovişte: „Curtea domnului Valahiei este mare şi fortificată cu un zid de piatră. O apă curge pe la capătul ei, iar la mijloc, după ce urci câteva trepte, stă falnică şi frumoasă biserica [domnească]”[31]. Interesant e faptul că, în tălmăcirea sa, britanicul Belfour foloseşte termenul de „corta” pentru curte: „În centrul acestei Curţi este un uriaş turn de piatră, foarte înalt, unde se află orologiul cetăţii şi unde mulţi străjeri stau de pază”[32]. Desigur, este vorba de vestitul Turn al Chindiei.

După căderea Constantinopolelui sub turci, ideea imperială bizantină se va transfera și perpetua la curţile voievozilor munteni şi moldoveni, care vor deveni şi ocrotitorii bisericilor ortodoxe de sub stăpânirea musulmanilor. Vasile Lupu, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi alţi domnitori sau chiar marii noștri boieri vor cultiva măreţia şi fastul bazileilor. Ca mărturie stau nu numai bisericile, mănăstirile sau palatele şi curţile ctitorite de aceştia, ci şi relatările călătorilor străini la gurile Dunării. Paul de Alep ne lasă, între multe alte relatări nepreţuite, informaţii utile despre un personaj destul de puţin cunoscut al istoriei noastre, postelnicul Constantin Cantacuzino. Este vorba de tatăl lui Şerban Vodă Cantacuzino şi al stolnicului Constantin Cantacuzino (eruditul umanist), bunicul domnitorului Ştefan Cantacuzino şi rubedenie a lui Constantin Vodă Brâncoveanu.

„Marţi de dimineaţă am ajuns la Mănăstirea Sf. Nicolae [de la Mărgineni] cunoscută şi ca Mănăstirea Postelnicului Kyr Constantin, prietenul nostru. Se spune despre această persoană că este din stirpea împăraţilor Bizanţului, din sânge de Cantacuzini: mare făcător de binefaceri şi milostenii şi părtinitor neamului nostru şi limbii noastre arabe (…). Era mare amator de fapte bune şi, pentru noi, era un adevărat prieten. El ridicase de curând acea mănăstire care stârnea uimirea tuturor vizitatorilor. Biserica are o turlă înaltă, acoperită cu tablă şi are trei altare, fiecare dintre acestea având câte o preafrumoasă cupolă. În faţa porţii, sub o cupolă largă cu mulţi pilaştri, se află, la mijloc, un havuz cu apă, cu ţevi care aduc apa de la mare distanţă. În această ţară, nimeni în afară de Postelnic nu a mai construit havuze şi fântâni arteziene. (…) Părăsind biserica, am intrat în palatul Postelnicului, alcătuit din clădiri princiare deosebite, mai frumoase chiar decât casele de la oraş. Are o baie încântător construită din marmură, [aici] apa e trasă cu roţi de moară direct de la râu; apa adusă prin numeroasele canale se foloseşte şi la udatul grădinilor şi livezilor. Apartamentele palatului nu sunt cu nimic mai prejos decât cele din Constantinopol, deoarece toţi boierii valahi au Curţi de o admirabilă arhitectură. Fiecare boier are, de fel, ctitorită cel puţin o mănăstire mare, cu acareturile respective, iar ei [boierii] se întrec în ceea ce priveşte frumuseţea construcţiilor şi a ansamblurilor. Toată ambiţia şi mândria lor aici se vădeşte. Când se-ntâmplă ca un boier să fie scos din dregătoria sa, el se retrage pentru tot restul vieţii la Curtea sa de la ţară unde îşi are mănăstirea [ctitorită] pe aproape”[33].

Supranumit „Prinţul Aurului” (Altîn Bey pe turceşte), Constantin Vodă Brâncoveanu a fost un alt mare protector şi mecena al culturii şi Ortodoxiei. Domnitorul român a acordat sprijin constant aşezămintelor bisericeşti din Orientul Apropiat şi din Balcani, zone aflate sub ocupaţie otomană. A dat ajutoare materiale substanţiale celor patru patriarhii (Constantinopol, Antiohia, Ierusalim şi Alexandria), precum şi unor mănăstiri importante de pe Muntele Athos, din Grecia continentală sau insulară şi din Peninsula Sinai[34]. Patriarhia Apostolică a Antiohiei și a întregului Răsărit își avea scaunul atunci (ca și acum!) la Damasc, ea fiind strămutată în decursul secolului al XIV-lea din Antiohia. Acest așezământ a fost sprijinit prin danii importante în bani, anuale, de către voievodul Constantin Brâncoveanu[35]. Dar istoricul Virgil Cândea amintește și de alți domnitori ai Țării Românești și Moldovei care au ajutat cu bani sau daruri scumpe acest lăcaș ortodox damaschin, de la Matei Basarab și Vasile Lupu, la fanarioții Ioan și Constantin Mavrocordat sau Grigore Ghica al II-lea. În jurul anului 1690, Constantin Brâncoveanu aduce în Ţara Românească un cărturar originar din Iviria (Georgia sau Gruzia). Mare tipograf, creator al limbii liturgice româneşti, autor de scrieri originale şi traducător (în română), gravor, ctitor de aşezăminte bisericeşti, teolog şi apărător al Ortodoxiei, Antim Ivireanul este o figură însemnată în istoria şi devenirea noastră. Născut pe la anul 1650 undeva în Georgia şi botezat Andrei, este luat în robie de foarte tânăr. Turcii îl duc la Constantinopol unde, după ce va fi eliberat, va trăi pe lângă Patriarhia ecumenică. Aici învaţă limbile greacă, turcă şi arabă şi artele specific monahale: caligrafia, pictura, desenul, broderia. Adus în Ţara Românească, Antim este numit la conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti, după ce deprinde meşteşugul tiparului (probabil ca ucenic al episcopului Mitrofan, la tipografia din Buzău). Tipografia din capitala Ţării Româneşti exista la 1678, iar în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino aici se editase vestita Biblie de la Bucureşti, prima traducere completă în româneşte, apărută în 1688. Ajuns egumen al Mănăstirii Snagov[36], Antim Ivireanul instalează acolo o tipografie unde tipăreşte 15 cărţi în greacă, română şi arabă (se crede că instalaţia tipografică şi literele au fost manufacturate chiar de el). Între aceste titluri snagovene se cuvin amintite: Antologhionul şi Evanghelia (ambele din 1697), Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699), Floarea darurilor (1701) şi Liturghierul greco-arab (1701), lucrare intrată în istorie ca fiind prima carte tipărită cu litere arabe din lume (sic!). Revenit la Bucureşti, imprimă alte 15 noi titluri în româneşte şi greceşte, precum şi un Ceaslov greco-arab (1702), tipărit la rugămintea patriarhului Athanasie al IV-lea Dabbas al Antiohiei. Ca episcop de Vâlcea (1705), Antim scoate la tipografia Mânăstirii Govora alte cărţi în română, slavonă şi greceşte. În anul 1706, instalaţia tipografică cu caractere arabe meşteşugite de Antim Ivireanul a fost dăruită de Constantin Brâncoveanu patriarhului Athanasie IV Dabbas, care a transportat-o la Alep[37]. Din bunăvoința și, probabil, sub asistenţa finanțată de domnitorului român, se instalează la Alep cea dintâi tipografie arabă din lume, unde, la 1706, iese de sub teascuri prima Psaltire arabă (Cartea Sfintei Evanghelii). Marcu Beza amintește în lucrarea citată de un manuscris din 1702 întâlnit la Damasc, Istoria Patriarhilor Antiohiei, lucrare datorată Patriarhului Athanasie al IV-lea. Iată ce scrie Beza despre acest document în capitolul dedicat „Urmelor românești în Siria”: „Are la început frontispicii migălos zugrăvite, încadrând pe o filă stema Valahiei și pe alta chipurile Sfântului Constantin și Elenei. După zece versuri ditirambice, vine scrisoarea către „Preastrălucitul, Preaînălțatul și Preaevavliosul Domn și Principe, Io Constantin Basaraba Brâncoveanul”, unde cetim între altele: „Norodul sărac al Răsăritului, populațiile arabe și clerul sfânt binecuvintează și proslăvesc înțelepciunea și cumpătul ce ți le-a hărăzit Dumnezeu… Precum soarele prea luminos străbate tot pământul, astfel și milosteniile Luminăției-Tale s-au întins și până la dânșii, aducându-ți nu mică cinste și faimă”. Adaugă apoi Atanasie, că Domnul Valahiei e vrednic să fie cu atât mai preamărit cu cât, el singur și din a sa pornire, ajutase patriarhia Antiohiei, dându-i și o tipografie arabă de folos obștesc”.[38] Poate că ar mai trebui adăugat amănuntul că Patriarhul Athanasie al IV-lea Dabbas a tradus în limba arabă Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul de Dimitrie Cantemir, traducere realizată după ediția tipărită la Iași în 1698 și rămasă în mai multe manuscrise și copii semnalate de istoricul Virgil Cândea[39]. Tipografia instalată la Alep, în cadrul reședinței metropolitane, a dat numeroase titluri arabe, cărți apărute sub îngrijirea patriarhului Atanasie și, ulterior, a patriarhului Silvestru, succesorul acestuia la  Patriarhia Ortodoxă a Romeilor a Antiohiei și a întregului Răsărit (dacă ar fi să respectăm titulatura exactă din limba arabă). Dar aici se vor tipări nu numai cărţi liturgice pentru ortodocşii de limbă arabă din întregul Levant. Ulterior, instalația tipografică ajunge la creştinii din Țara Cedrilor, Liban, unde nu-şi va înceta menirea o altă bună bucată de vreme. Urmând exemplul arhidiaconului Paul de Alep și al Preafericitului patriarh Macarie al III-lea Ibn al-Zaiim, Patriarhul Silvestru al Antiohiei a călătorit în două rânduri în Moldova, în prima jumătate a veacului al XVIII-lea.

   Continue reading „Sandrino GAVRILOAIA: În căutarea lui Paul de Alep”

Nicolae DIMA: O călătorie imaginară – Gânduri și preocupări între știință și conștiință

Omul are o natură dublă, materială şi spirituală, şi în evoluţia lui urca treptele unei piramide imaginare care se înaltă de la cunoaşterea mediului înconjurător spre lumea ideilor şi în final spre înţelegerea semnificaţiei vieţii. Nu toți oamenii îşi pun problema sensului vieţii, acesta fiind în mare măsură de domeniu ştiinţei, religiei şi filozofiei, domenii care de multe ori se afla în dispută.

Duelul actual dintre ştiinţă şi religie se referă la conştiinţă şi are loc atât la nivel nanoscopic cât şi la nivel cosmic. Ştiinţa refuza să accepte existenţa unei forţe supranaturale în timp ce religia se uita cu blândeţe la cei care caută explicaţii ştiinţifice pentru tot ceace exista în univers. Filozofia încearcă să împace cele două tabere, dar de regulă e respinsă de amândouă. Divergentele dintre tabere lasa însă loc pentru cei care cred în religie, dar care vor să-şi facă propriile investigaţii…

Potrivit cercetărilor, realitatea quanitică consta din energie vibranta care la anumite frecvente se transforma în materie. Aici ar putea fi originea universului. Tot la nivel cuantic, materia se schimbă permanent şi se retransforma în energie. În cadrul acestei refaceri şi prefaceri se petrece însă un proces care constituie o mare enigmă. Fiecare transformare păstrează informaţia trecerii de la o formă la alta. Ce este însă informaţia şi ce reprezintă, în esenţa lui intimă, omul?

Dacă la nivel cuantic materia pare cumva una cu energia, la nivel cosmic, atât materia cât şi energia sunt înghiţite în final de sorburi sau aspiratoare cereşti. (Traduse neinspirat în limba română ca găuri negre; ele nu sunt găuri, ci portale către alte dimensiuni). Iniţial, astro-fizicienii au crezut că în urma absorbirii materiei şi energiei de către marile sorburi se pierde atât materia şi energia cât şi informaţia. Acest lucru ar crea însă un paradox şi ar contrazice legile fizicii potrivit cărora în natura nimic nu se pierde, ci doar se transformă.

Aici trebuie făcută o precizare despre natura umană. În esenţa lui fizică, omul este o undă de energie care are potenţialul să devină materie şi să redevină energie. În esenţa lui metafizică, omul este o scânteie divină; o conştiinţă, iar conştiinţa exista atât în noi cât şi dincolo de corpul nostru fizic.

Revenind la aspiratoarele cereşti cred că acestea reprezintă maşinile prin care o forţă supremă reciclează materia şi energia păstrând însă informaţia şi odată cu ea tot ceace reprezintă Eul fiecăruia dintre noi. În această ipoteză, informaţia de care vorbesc fizicienii ar fi însăşi conştiinţa noastră.

La trecerea printr-un sorb negru ar trebui să se păstreze scânteia divină sădită de Creator în noi, împreună cu întreaga noastră zestre spirituală. Recunosc că recurg la un mare salt pe care nu-l pot dovedi. Spre surpriza mea tot ştiinţa vine însă cu o nouă ipoteza: sorburile cereşti nu sunt numai negre şi reci; ele sunt şi fierbinţi (warm holes) şi s-a emis ipoteza că acestea au capacitatea de a păstra informaţia. Conştiinţa şi zestrea noastră spirituală sunt probabil doar triate şi reciclate într-o altă dimensiune.

Lucrurile se complică atunci când ne referim la conştiinţa. Ştiinţa nu o poate defini şi nu ştie cum să o interpreteze. Unii savanţi au ajuns la concluzia că realitatea, aşa cum o percepem noi, există doar în conştiinţa noastră. Conştiinţă este invizibilă şi nemăsurabila, dar efectele ei sunt vizibile şi vaste. În ultima analiză, conştiinţa însăşi pare să fie adevărata realitate din spatele realităţii fizice. Fără conştiinţă, nimic nu există. Universul este doar o hologramă.

Cu alte cuvinte, conştiinţa crează lumea materială pe care noi o percepem ca atare. Ba mai mult, savanţii cu deschideri filozofice şi cu puţină credinţă sunt de părere că undeva la nivel cuantic trebui să existe o conexiune, un fel de portal, prin care conştiinţa universală pătrunde în lumea fizică şi în trupurile noastre. Aceasta înseamnă că venim dintr-o lume primordială aflată înafara universului material. Şi fără intenţie, ajungem la Biblie! La început a fost cuvântul..!

Aceiaşi teoreticieni se întreabă care ar fi sensul universului şi scopul vieţii? Şi tot ei răspund că scopul final al universului ar fi să-şi realizeze tot potenţialul; să transforme toată materia în energie; să se recreeze pe sine în forme superioare; şi să ofere o şansă fiecăruia dintre noi să-şi împlinească potenţialul spiritual. Într-adevăr ni se oferă o şansă unică. Omul, şi odată cu el fiecare dintre noi, devine centrul universului.

Şi, făcând încă un salt cosmic pe această Terra Firma conştiinţa noastră are nevoie de o crustă materială prin care să opereze conform legilor pământeşti. În acest scop şi-a croit un corp fizic dotat cu un mic centru nervos numit creier prin care operează. Când nu mai are nevoie de corp, îl trimite la reciclare. Şi când are nevoie de alte forme fizice, prin informaţiile pe care le acumulează încontinuu, conştiinţa îşi gândeşte şi îşi pregăteşte altele noi. Simplu!

Ce este deci informaţia şi unde ar fi înmagazinată ea? Pentru cei care cred în primordialitatea divină, ceace ştiinţa numeşte informaţie ar trebui să fie numită conştiinţa. Este însăşi Divinitatea! Conştiinţa noastră individuală e conectată la cea universală. Conştiinţa preexista în tot universul şi în acelaşi timp în fiecare dintre noi prin scânteia divină pe care o avem în suflete. Pentru conştiinţa noastră Supremitatea a creat spaţiul universal în care să evoluăm şi ne-a oferit timpuri astrale în care să ne transformăm, să ne încărcăm cu energie, şi să creştem spiritual.

Omul este deci o sclipire de conştiinţă şi scopul existenţei pământeşti este să se dezvolte pe sine până la contopirea cu conştiinţa universală. În acest sens, omul se ghidează după un îndreptar valoric impus iniţial de societate şi ulterior de propria sa înţelegere a vieţii. Pentru a putea evolua, omul trebuie să aibă dreptul de a gândi şi alege, liberul arbitru, inclusiv dreptul de a greşi. Erare Umanum Est! În momentul în care e lipsit de aceste drepturi, omul devine un robot fără posibilitatea de a mai evolua şi fără nici un sens. Supremitatea ne-a oferit şansa de a evolua prin încercări, teste şi examene dificile.

Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie posibilitatea să devenim ca El. Nu vom fi nici odată El, dar ne vom putea apropia şi contopi cu El. Ne vom întoarce acasă! M-am adresat unui prieten cu preocupări asemănătoare, refugiat în America şi rătăcit prin lume ca şi mine, şi mi-a trimis gândurile sale:

… Întrebarea ta e cum şi în ce fel se înrudeşte fizică cu metafizica. Probabil că există o asemenea înrudire, nimic în natură nu pare să existe degeaba. Peste toate, însă, are efect entropia, toate-s afectate de aceasta fără de excepţie, şi dacă guvernul natural, sau (cu alt nume) El nu ia măsuri, universul se va termina într-o uniformitate infinită şi rece, lipsită de orice şansă. Pentru că o singură scăpare de această soartă, şi deci necesară asigurării supravieţuirii formelor, Ăl de Sus s-a folosit de entropie şi de energiile afectate, pe scurt, prin crearea unui sistem cosmic de reciclare, în care omul reprezintă ultima verigă. De unde noţiunea binelui şi a răului. Binele contribuie şi ajuta procesul, raul duce la destindere, uniformizare şi, în final, la moartea definitivă.

Cu alte cuvinte, pierderile de energie fireşti, datorate entropiei, se refac prin canalizarea şi amplificarea lor inteligenta, înapoi înspre Origine, Marele Sine, într-un proces, se pare, finit în timp. De unde, trebuie ca balanţa intre bine şi rău să tindă firesc înspre bine. Găurile negre reprezintă porţi speciale pentru astfel de reciclări, cum zici, informaţia acumulată în timp, probabil nefiind afectată. Găurile negre au putere numai asupra entităţilor de masă, deci supuse atracţiei gravitaţionale. Spiritul şi informaţia neavând masa, probabil nu-i afectată, astfel informaţia să poată creşte până la autorealizare, adică până la extinderea conştiinţei la întregul Univers. Omul atins de iluminare intra în această dimensiune, şi adăugă procesului de salvare.

… În cercurile Danteşti, diavolul e implantat într-un bloc infinit de ghiată şi condamnat în eternitate să zacă acolo inert. Dar va exista un moment în timp, când procesul trebuie terminat, cei salvaţi admişi în imperiul luminii, răii aruncaţi în hăul nimicului pentru vecie. A doua venire! Pe scurt, eu tind să ader la această explicaţie (deloc a mea, vezi, Blavatski, Gurgieff, Ouspenski, Kabala, Urantzia, Capra, Dante, şi mulţi alţii) pentru că o văd că pe singura capabilă să reconcilieze toate paradoxurile existenţei… Aici, am încercat aproape imposibilul, să comprim într-un singur paragraf o credinţă; a mea. Spor la lucru, şi lumina multă! (Ion Manta, biolog, Maryland).

Un alt prieten dintr-o generaţie mai nouă şi mai tânără, dar cu preocupări asemănătoare mi-a trimis din România următoarele idei:

… Sunt o mulţime de teorii care concura la ceea ce aţi scris. Fiecare atom din acest univers este caracterizat de o vibraţie a electronilor pe orbită. Cu cât vibraţia este mai înaltă (amplitudine şi frecvenţa mare) cu atât atomul respectiv este mai încărcat cu energie. Energia poate fi de două tipuri: pozitivă, adică vibraţie înalta, frecvenţa înaltă, sau negativă, adică frecvenţă joasă, amplitudine mare, cam ca undele acustice. În natura atomul de hidrogen are cea mai simplă structura internă. Ghiciţi cine are cea mai mare energie? Hidrogenul, desigur. Care este elementul cel mai prezent în univers? Hidrogenul, desigur. Din ce materie sunt formate stelele? Hidrogen, desigur. Cam multe coincidenţe într-o lume în care nu exista conceptul de coincidenţă…

La un anumit nivel de vibraţie, materia se transforma în energie. La alt nivel, energia se transforma în materie. Vibraţia poate fi modificată în anumite condiţii. Asceza, dialogul cu Dumnezeu (în gând), emoţia puternică (pozitivă sau negativă) pot crea, modifica, limita sau amplifica diferite frecvente, permiţând omului să aibă acces (limitat desigur) la vibraţia universală (energia universală, unii îi spun iniţială, fundamentală etc.) care este de fapt Dumnezeu. De ce? Pentru că toate au fost create prin această energie care vibrează, adică toate au fost create de Dumnezeu, şi uite aşa, ştiinţa va ajunge într-un final să demonstreze indubitabil, tot ceea ce spune religia într-un mod literar, prin parabole.

Biblia conţine numai şi numai adevăruri, problema este cum sunt spuse aceste adevăruri. Noi nu suntem capabili să înţelegem pe deplin parabolele scrise în Biblie. La fel cum spunea William Shakespeare: „Soarta unei glume nu sta în gura celui care a spus-o, ci în urechea celui care o ascultă”. (Silviu Costachie, Geograf, Bucureşti.)

Un scriitor şi poet de vârsta mea preocupat şi el de sensul vieţii, comentează atât ideile mele cât şi ale confraţilor de mai sus:

Eseul „O călătorie imaginară” este printre cele mai interesante dezbateri cu care cititorii români iau contact, fiindcă aduce informații noi, cu tente nu atât filosofice cât, mai ales, științifice, referitoare la domeniul metafizicii și al fizicii cuantice. Autorul este preocupat să analizeze aceste probleme și să ni le explice în termeni concentrați, expunându-ni-le așa cum le-a înțeles el la un moment dat…

Colegul Cristian citează din eseu şi adăugă alte câteva comentarii proprii… Potrivit cercetărilor, fiecare transformare păstrează informația trecerii de la energie la materie și de la materie înapoi la energie… Transformările de genul acesta devin implicit și o cale de recuperare a iluminării conștiinței, fiind o apropiere de dimensiuni transcendentale necunoscute, iar omul atins de iluminare intră în această dimensiune și se adaugă procesului de salvare. În filosofia creștină, dar nu numai, se atrage totdeauna atenție că forțele binelui sunt într-o continuă luptă cu forțele demonice ale răului.

Şi mai departe:… Prin aceste rânduri, cititorul capătă ideea organicității substanțiale a unor surse considerate esoterice. Este o rapidă traversare a spațiului imaginar transcendental, fiind un concentrat proces de intelecție a fenomenelor fizice percepute de mintea umană. Este o percepție candidă, filtrată și rafinată prin lecturi mai vechi sau mai noi, ceea ce deschide o perspectivă asupra realului cosmic și terestru… Firește, cercetările științifice din acest domeniu nu se vor opri aici, deoarece mai sunt multe detalii de lămurit și ne mândrim că o serie de cercetători români sunt implicați în asemenea studii complexe și necesare.

… Închei cu mărturisirea că o asemenea călătorie imaginară, chiar succintă cum a fost concepută, este o potecă luminoasă a cunoașterii de noi înșine care are derivații absolute spre alte căi universale a căror existență nu mai poate fi respinsă. Ea ne sugerează să pornim încrezători în căutarea lor. (Cristian Bălan, Chicago).

Am trimis eseul şi altor cunoscuţi cu frământări similare, dar puţini sunt cei care au curajul să se aventureze într-un asemenea domeniu. Liderii religioşi cred fără să cerceteze. Oamenii de ştiinţă cercetează şi refuza să creadă. Ce fac însă cei care cred, dar vor să şi cerceteze? Se zbat între ştiinţă şi religie şi sunt respinşi de ambele categorii. Mi-a răspuns totuşi din nou amicul Ion din Maryland:

Okay, nu-i rău, poate să se deschidă astfel un mic schimb de idei pe această temă. Acum, cred eu, ceva totuşi s-a omis din această primă discuţie, anume rolul memoriei. Ea în mod definitiv exista, nu numai la nivel uman, dar, şi asta-i mai important, la nivel cosmic şi chiar material. Faptele, actele, gândurile, până şi cele mai mărunte particule lasa urme. Trecutul n-are cum să dispară, ba chiar condiţionează viitorul. Nimic nu se pierde, şi urmele se reciclează cumva, contribuind la crearea altor realităţi. Dacă omul ar fi conştient întotdeauna de ce face şi drege, şi-ar măsura mai cu grijă paşii, pentru a nu-şi compromite viitorul. A trăi numai din satisfacerea momentului duce aproape sigur pe calea sinuciderii, a pierderii de vreme. Fiecare greşeală pe care o săvârşeşte individul, conştient sau neatent, duce la ruină, şi actele se adună,… (karma). Inteligenţa e o tactică adesea inspirată de diavol, numai înţelepciunea dumnezeiască e strategică, pentru că priveşte mai departe, chiar în infinit. (7 Dec. 2020).

Continue reading „Nicolae DIMA: O călătorie imaginară – Gânduri și preocupări între știință și conștiință”

Violeta Cuțurescu-Urdă: Legile lui Murphy în pandemie

Motto: “Ghinion…”

 

Dacă Murphy ar fi avut Covid, lucrurile ar fi mers la fel de prost.

Cu toate măsurile de precauţie, ceva tot va merge prost.

Șansele(!) de a contracta virusul sunt de 50%: ori te vei infecta, ori nu… Dar, până nu te îmbolnăvești, nu poți ști cât e de rău.

Șansele de a te vindeca de coronavirus în spital sunt direct proporţionale cu cele de a căpăta o altă infecție.

Când statisticile epidemiologice oficiale sunt mai rele, e abia începutul.

Orice începe bine se termină rău; pandemia – nu se știe…

În stare de alertă, cei care trebuie să simplifice lucrurile, mai mult le complică.

În timpul stării de alertă, statisticile tind să devină profeţii, nu invers.

În fața restricțiilor din pandemie toți suntem egali, dar unii sunt mai egali ca alții.

Cu cât restricțiile sunt mai mari, cu atât numărul de infectări e mai mare.

Probabilitatea ca cineva să tușească lângă tine e mai mare atunci când ți-ai uitat masca acasă; sau ai un acces de tuse atunci când e mai aglomerat în autobuz.

Scapi masca pe jos fix când nu ai alta de rezervă.

Oricât de puțin te-ar costa un dezinfectant, îl vei găsi mai ieftin la alt magazin.

Continue reading „Violeta Cuțurescu-Urdă: Legile lui Murphy în pandemie”

Victor RAVINI: Ce să facem ca să înțelegem mesajul ciobanului din Miorița?

Nu vreau să-nvăț carte, vreau să fiu golan. Orice-o fi mai lesne, măcar și cioban. După cum își închipuie unii, ciobanii nu fac nimic și stau sprijiniți în ciomag sau lungiți în iarbă, la fel ca ciobanii din tablourile lui Nicolae Grigorescu. Viața de cioban e mai dură decât a multora dintre noi, care avem alte meserii.

Ca să putem înțelege ciobanul din Miorița și să beneficiem de mesajul lui, ar trebui să ne recunoaștem în el și să trezim conștiința noastră la realitatea divină, prezentă în natura înconjurătoare și în noi înșine, oricât de atei sau anticlericali am putea fi. Asta nu se obține apăsând pe un buton, luând pilule după rețeta cuiva, făcând exerciții călăuzite de vreun guru sau lăsându-ne pe seama bisericii. Un cioban bătrân zicea: Toate sunt în mâna lui Dumnezeu, numai sfințenia omului nu. Totul depinde de sufletul și de cugetul fiecăruia din noi. Depinde de propria noastră conștiință. Dar cine mai stă de vorbă cu propria sa conștiință, cu sine însuși, așa cum vorbește ciobanul cu mioara năzdrăvană? Oamenii arhaici, așa analfabeți cum erau ei, au făcut cele mai mari și mai importante descoperiri: domesticirea animalelor, agricultura, ceramica și țesutul, cu opt sau zece mii de ani în urmă.

Ciobanul din Miorița nu este un om adevărat și identificabil, ca Nechifor Lipan din Baltagul lui Sadoveanu. Este un alt personaj literar, ce reprezintă perfecțiunea umană, cu toate însușirile bune și frumoase ale omului în general, din totdeauna și de pretutindeni, nu numai ale românilor, ci ale omului bun, ideal, așa cum și-l poate imagina întreaga lume. Nimic în Miorița nu este realitate. Totul e simbol.

Ce să facem ca să înțelegem mesajul ciobanului din Miorița? Dar de ce să îl înțelegem? Pentru că ne este folositor fiecăruia din noi să îl înțelegem. Personajul principal din Miorița a fost conceput de către autorii anonimi ca un îndrumător spiritual. În dicționarul de simboluri al lui Chevalier și Gheerbrant, tradus și în română, scrie: „Într-o civilizație de crescători transhumanți de animale, imaginea ciobanului este încărcată de simbolism religios. (…) Simbolismul ciobanului comportă un sens de înțelepciune intutivă și experimentală. Ciobanul simbolizează starea de veghe; funcția sa este un permanent exercițiu de vigilență: el este treaz și vede. Din această cauză el este asociat cu soarele care vede totul. Ciobanul, simbolizând nomadul, reprezintă sufletul, care întotdeauna e trecător prin lume. (…) Ciobanul e un observator al cerului, al soarelui, al lunii, al stelelor, prezice viitorul. (…) Din cauza diferitelor funcțiuni pe care le exercită, ciobanul apare ca un înțelept, ale cărui acțiuni decurg din contemplație și viziune interioară. (…) Ciobanul se dezvăluie că e stăpân suprem pe forțele cosmice ca pe turma sa.” Na! Să mai spună careva ceva de rău despre ciobanul din Miorița. Cine îl mai ponegrește pe ciobanul din Miorița cu tot felul de cusururi și păcate… își face autoportretul.

Avem multe de învățat de la ciobanul nostru din Miorița. Multe și importante de învățat pentru a ne îmbunătăți existența. Când ne vom îmbunătăți existența lăuntrică, psihologică, ne vom îmbunătăți și existența materială: sănătatea și situația socială sau economică.

Am scris cartea Miorița – izvorul nemuririi (publicată la Editura Alcor din București în 2016 și 2017) pentru a înlătura o veche eroare, care încă mai persistă. Eroarea cum că ciobanul ar fi pasiv, resemnat și fatalist a fost lansată de trei scriitori de limbă franceză: Jules Michelet, care a semnat traducerea Mioriței făcută de Alecsandri, elvețianul Amiel – marcat din copilărie de tragedii familiare și care avea o viziune descurajantă asupra vieții – și Edgar Quinet, care s-a căsătorit cu fiica lui Gheorghe Asachi. Ei trei au înțeles ciobanul, pornind de la romanul Roșu și negru al lui Stendhal și de la refuzul lui Julien Sorel de a primi ajutor ca să scape de pedeapsa cu moartea. Simpatia francezilor și interesul Europei pentru România i-a putut deruta pe bonjuriștii noștri, care s-au luat după mofturile născocite de câțiva occidentali deziluzionați politic după revoluția de la 1848, căzuți în romantism lugubru, pesimism și fatalism. E cam greu să ne lăsăm derutați de fasoanele francezilor. Cei trei au spus că ciobanul din Miorița este reprezentativ pentru întregul popor român, ceea ce nu este greșit. Greșit este doar felul în care ei au înțeles ciobanul. Miorița a fost creată în Carpați de către ciobani arhaici, care ciomăgeau lupi și urși. Nu are de a face cu ideile vânturate în cafenele la Paris.

Eu susțin că ciobanul din Miorița reprezintă românii prin faptul că e creativ în producția de bunuri materiale și artistice. El produce materiile prime de bază în societatea vremii sale: alimente (lactate și carne), lână, blănuri și păcură. În unele variante el e păcurar, adică știe să extragă păcură din pământ. Un cioban destoinic își lucra singur fluierele, își sculpta bâta ciobănească, sulița, vasele de lemn și își contabiliza producția pe răbojuri de lemn cu o scriere arhaică a ciobanilor. Ciobanul din Miorița este poet, muzician și sculptor. El este un precursor al lui Eminescu, Enescu și Brâncuși. Geniul lor într-unul.

.

În toate variantele, alegoria cu moartea ciobanului simbolizează renunțarea la cele pământești. Nunta sa cosmică cu mândra crăiasă, fată de crai este o altă alegorie, ce semnifică o nuntă sfântă cu o divinitate cerească (uranică), divinitatea supremă din matriarhat. Alte variante prezintă unirea lui cu o divinitate a pământului (chtonică), ce apare pe munte sub înfățișarea unei Fete Frumoase cu podoabe aurii, simboluri solare, ceea ce înseamnă că ea este o înfățișare terestră a sorei soarelui, care coboară din cer pe pământ pentru a căuta ciobanul. Această Fată Frumoasă a fost considerată în cercetarea anterioară ca o femeie în carne și oase, o nimfomană fără rușine. Unii savanți au crezut că baciul este ucis de cei doi subalterni din cauză că ea îi refuză pe ei.

Continue reading „Victor RAVINI: Ce să facem ca să înțelegem mesajul ciobanului din Miorița?”

Concursul „SCRISORI CĂTRE MOȘ CRĂCIUN”(ediția a 2-a)

MULȚUMIRI ȘI PREMII DE LA MOȘ CRĂCIUN

Dragi elevi și preșcolari, participanți la

Concursul  „SCRISORI CĂTRE MOȘ CRĂCIUN”(ediția a 2-a),

organizat de Liga Scriitorilor Români – Filiala Mureș în colaborare cu Biblioteca Județeană Mureș, în calitate de buni prieteni ai MOȘULUI, vă mulțumim pentru scrisorile, poeziile și desenele trimise. La concurs s-au înscris 117 participanți, de vârste diferite cu lucrări literare (scrisori și poezie) dar și cu desene sau colaje.

 Ne face plăcere să vă anunțăm câștigătorii acestei ediții :

–          la categoria grădiniță : Premiul I : Brejan Ilinca, Tomescu Andreea Ioana; Premiul II : Pop Ioana Gabriela, Cioban Cezara Maria; Premiul III : Laszlo Obrija Ariana.

–          6-8 ani : Premiul I : Iftimie David Dumitru; Premiul II : Gligor Lorena, Medeșan Sonia, Pop Iulia Elena Maria, Varadi Eduard, Premiul III : Ringo Paolo Nicolo, Tudor Andrei Gherman.

–          9-13 ani : Premiul I : Diana Botoi, Raul Alexandru Mitruț; Premiul II : Babeș Ionică, Babeș Ilinca Maria, Cîmpean Iulia Maria, Ginga Roxana Gabriela, Irimia Ioana Viviana, Suciu Oana, Sasz Ana Maria; Premiul III : Minea Diana, Grădinaru Daria, Lutsch Annemarie, Tinca Andreea

–          14-16 ani : Premiul I : Babeș Ilinca Maria, Ilie Rareș, Pero Ariana; Premiul II : Iftimie Andreea; Premiul III : Ținu Elena Petronela, Covaci Crenguța.

–          Din partea Bibliotecii Județene Mureș, Premiul de Originalitate a fost oferit lui Diaconu Ioan iar Premii de Excelență au luat : Antonia și Ștefania Rașcu, Birou Ioana Teodora.

Continue reading „Concursul „SCRISORI CĂTRE MOȘ CRĂCIUN”(ediția a 2-a)”