Două voci poetice distincte sunt așezate la un loc în volumul bilingv, română-engleză, Umbra apei (Editura Emia, Deva, 2016): Dumitru Tâlvescu (România) și Rebecca Cook (S.U.A.).

          Ambii scriu despre iubire, doar că Dumitru Tâlvescu are în vizor femeia, pe când la Rebecca Cook este  prezentă dragostea de pământ, de glie și de părinți.

         Amintirile, în ceea ce privește poezia lui Dumitru Tâlvescu, provoacă nostalgie și dor, fiind extrem de ascuțite [„A tăia din memorie o privire de gheață / O privire de oțel. / Albastră. / (…) / Cineva a pustiit ochii / De dor” – Uitare].

         Femeia este cea care schimbă destinul bărbatului, cea care îl ajută să străbată drumul pe care pășește („Nici drumul acesta nu are sfârșit / Fără capăt e chinul zilei în care nu mă asuprește / Privirea ta de nimfă cu ochi negri” – De dor), prin ea, bărbatul își descoperă sensul de a trăi („Cum ar fi să-mi destăinui viața ta / Ființă fără înfățișare? / Lasă-mă să pătrund sensul neființei tale / așa cum tu arzi cu privirile” – Întrebare).

       Cu atât mai mult cu cât semnele iubirii sunt păstrate și în memoria naturii, suferindă în urma destrămării relației („Locurile noastre, iubito, / S-au pustiit de dor / zâmbetul tău nu mai mângâie poteci”), așteptarea revenirii rămânând însă trează, în pofida ispitirilor din jur („Nimfele pădurii stau goale în desiș / Așteptarea pândește ciute / Cerșind lumina din mesteceni” – Te caut).

       Femeia dă aripi bărbatului, îl impulsionează în tot ceea ce face, fiindu-i aproape cu trupul și cu sufletul („Atingerile line / În lumea din jur se zbate mii de aripi” – Râvnă), așa cum apa readuce  viața și zborul în trupul ostenit al păsărilor („Pasărea doarme în umbra apei / Până se încumetă să zboare” – Apă). Iar bărbatul îi răspunde femeii prin dăruire, prin sacrificiu („Mirosul meu deslușește umbra ta / Urmându-te ca un miel mâna / Ce-l sacrifică înainte de Paște” – Din nou, gând la ea).

           Rebeca Cook e cuprinsă de o nostalgie bucolică („Răsare soarele peste pășune, / peste mlaștina dispărută cândva, peste bătrânele pietre strivite; / vântul fierbinte bate peste pășune, peste / tata”), creând imagini picturale, extrem de sugestive, peste care se suprapune amintirea părinților („Cum ne mai dă târcoale / umbra mamei demult plecată dintre noi / pe câmpul de sus, / la capătul vestic al lumii” – În vest), la fel de vie ca în fragedă pruncie („Aici era casa părintească. Aici mă jucam, pe lângă iazul mamei, / aproape de careul curții îngrijite pe unde mă învârt, ridic fetele / cu fuste duble, verzi și pantofi violeți” – În miezul dimineții), aici apa fiind o punte între generații.

            Sigur, amintirea provoacă neliniște, durere, însă e dorită și nicidecum dosită în ascunzișurile minții („Cum izbutește o amintire să mă / sfâșie acum, și cum trupul se lasă din nou în acel pătuț cu păpuși și / ursuleți și, nu după mult timp, și Cindy, care se cuibărește lângă mine” – Pe marginea somnului), dar, totodată, dă naștere unor versuri sincere, a căror atingere provoacă arsuri („Nu e nevoie de nicio artă. Cine are nevoie de versul / perfect ca să spună – fata duce dorul mamei?” – Poetul desprinde zidul).

           Versuri care se transformă în poem, locul ideal pentru ca amintirea să rămână veșnic tânără, un arc peste timp („…inspir plinul tuturor anilor – tata, tatăl tatei, mamele toate, toate / Continue reading „Daniel LUCA: Zborul renăscut în apă” →