„Eu sânt Învierea şi Viaţa;

cel ce crede în Mine, chiar

dacă va muri, va trăi!”

        (IISUS HRISTOS)

   În podoaba Creaţiei divine, Lumea se îmbracă şi devine strălucitoare prin originalitatea, prin forţa gândirii sale şi prin autoritatea spirituală reflectată în ipostasurile naţiunilor care au rămas şi rămân în comuniune cu Atotcreatorul.

   Existenţa Istoriei vine la viaţă, prin comuniunea dintre Creator şi făptura umană, creşte, se maturizează şi trăieşte plenar numai prin veşmântul şi podoaba filosofico- filocalică, ce trasează, argumentează şi determină sensul vieţii religioase a omului.

   Izvorul cunoaşterii curge din Matca divină a conştiinţei filosofice a lumii hristice, sau prin „drenarea” deliberată a inconştientului, a gândirii autonome, a raţiunii iraţionale.

   Calea filosofiei hristice este un mare Pisc, poate cel mai înalt al experienţei religioase, continuu vie, permanent tumultoasă, adesea aprigă, cu multitudine de suişuri şi aglomerări de coborâşuri, dar nemuritoare şi mântuitoare prin Taina Sofiei şi a Învierii, pe când cealaltă se desfăşoară rectiliniu şi zbuciumat, după un paradis pierdut, într-o permanentă zvârcolire a iluziei prea necesare sau prea abundente.

   Calea Filosofiei Hristice a Dumnezeului-Om, Iisus Hristos este Stâlpul şi Temelia Adevărului, cum inspirat a remarcat marele savant creştin Pavel A. Florenski: „Sarcina vieţii nu e aceea de a-ţi petrece viaţa în linişte, ci de a trăi demn şi de a nu fi inutil şi un balast pentru ţara ta. Când intri într-o fază tumultoasă a vieţii istorice a ţării tale sau chiar a lumii întregi, când se decid probleme mondiale, fireşte că e greu, e nevoie de eforturi şi suferinţe, dar tocmai aici trebuie să te arăţi om şi să-ţi dovedeşti demnitatea”. (Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori. Trad. E. Iordache, pr. I. Friptu şi pr. D. Popescu. Studiu introductiv: diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. XXVI)

   Calea Omului este un drum neted al gândirii sale umane, liber cugetătoare care are doar cădere şi nu urcare, doar sfârşit şi nu finalitate, fiindcă este doar o „abstractă a dezbinării şi fragmentării, individualismului, solipsismului şi egoismului metafizic şi moral, filosofie demonică a urii, a pesimismului ucigaş, şi sinucigaş, şi a iadului, care duce la pierderea sensului şi raţiunii existenţei.” (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei. Studiu introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, p. 17)

   Sensul esenţial, vital şi mântuitor al Filosofiei Hristice îl constitue dogma limpezirii spirituale şi duhovniceşti printr-o mărturisire totală, permanentă, jertfelnică a Adevărului revelat în dreapta credinţă, într-o continuă nădejde şi într-o dragoste arzătoare, atotcuprizătoare, de o claritate hristică trăită plenar ca marii martiri şi sfinţi, precum „Sfântul închisorilor” Valeriu Gafencu: „Alta este viaţa decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este omul însuşi decât acela ce se închipuie el. Altul este adevărul decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.” (Ieromonahul Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos. vol.1 Ed. „Credinţa strămoşească, p. 181)

 Toate problemele omenirii se asumă în gândirea omului religios, respectiv a  creştinul ortodox, fiindcă toate înfăptuirile omului se rezumă doar la conlucrarea lui cu Dumnezeu-Omul. Separat de Hristos, omul şi lumea se dezmembrează, se dezumanizează sau se prea umanizează, se autonomizează, desfigurându-se religios, moral, spiritual, zvârcolindu-se în neputincios, într-un nesfârşit chin al disperării. Cel mai insuportabil chin spunea Sfântul Iustin Popovici este să te gândeşti la absurditatea gândirii: „Găsiţi-mi sfârşitul gândirii, moartea ei, şi veţi deveni cei mai mari binefăcători ai omenirii”. (Sf. Iustin Popovici, op. cit., p.51)

   În raţiunea bezmetică a iraţiunii lor oamenii, decăzând din Chipul Creatorului, au devenit nişte indivizi suficienţi loruşi, care L-au izgonit, L-au prigonit, L-au rerăstignit pe Dumnezeu, urcându-L mereu pe Golgota Calvarului, suindu-L continuu pe Crucea Pătimirii, în vreme ce prin Înţelepciunea şi Dragostea dumnezeirii Sale, Logosul întrupat, Iisus Hristos le-a dăruit oamenilor din Viaţa Sa veşnică, clipe de eternitate.

   Dumnezeu nu le-a cerut nimic oamenilor, care sunt totuşi fiii Săi spirituali.

   Ne-a oferit Dragostea Sa în schimbul Iubirii noastre, astfel ca Omul religios să poată trece prin moarte întru nemurire.

   Viaţa nu trăieşte decât în religiozitatea însăşi, respectiv în pleroma creştinismului divin hristic. Prin urmare, Învierea Mântuitorului Hristos a devenit Mama vieţii tuturor creştinilor hristofori.

   Învierea lui Hristos este ţelul suprem al omenirii, aşa cum spunea şi purtătorul de Hristos, misticul teofor Valeriu Gafencu, adăugându-se Cetei Aleşilor lui Dumnezeu: „Eu consider că ţelul de căpetenie al vieţii noastre trebuie să fie Învierea. Tot ce facem noi în această viaţă trecătoare trebuie să fie o permanentă pregătire pentru ziua Învierii creştine, când oamenii şi neamurile se vor înfăţişa înaintea judecăţii supreme, cu faptele lor bune şi cu păcatele lor, urmând să-şi ocupe locul cuvenit în stratificările spirituale ale cerului.” (Ierom. Teognost, op. cit., p. 174)

   Crucea a devenit din obiect de osândă, din obiceiul barbar de tortură, prin Răstignirea Mântuitorului, Răscumpărător al omenirii, izvor de renaştere religios-spirituală, adică urmarea lui Iisus Hristos, a Maicii Sale Maria şi a Jertfelor lor.

   Învierea Domnului este o Faptă dumnezeiască şi umană, istorică deci, care poate fi reconstituită prin orice cuget curat creştin, eliberat de prejudecăţi, descătuşat de cele lumeşti, iubitor de Adevăr, Libertate, Jertfă şi Dragoste de Neam şi Dumnezeu, aşa cum a fost de-a lungul mileniilor în Dacia şi în mod expres în regimul ateo-comunist totalitar, care s-a exprimat şi se exprimă prin doctrina sa care-l defineşte integral: fundamentalismul ateist revoluţionar împotriva Creştinismului Bisericii lui Hristos.

   Cine are curajul mărturisirii şi dragostei de Dumnezeu să se grăbească de Martiriu!

   Cine are curajul mărturisirii şi iubirii de Patrie şi de Neam să se gătească de Jertfă!

   Cine are curajul mărturisirii, al dăruirii şi al demnităţii să se pregătească de Înviere!

   Clopotele au bătut şi vor bate în toate vremurile de Sărbătoare şi de persecuţii.

    Dumnezeu ne-a lăsat Adevărul, noi am ales minciuna.

    Dumnezeu ne-a lăsat Armonia, „aleşii” au ales Oculta.

    Dumnezeu ne-a lăsat Bucuria, noi am ales întristarea.

    Dumnezeu ne-a lăsat Credinţa, noi am ales erezia.

    Dumnezeu ne-a lăsat Crucea, noi am ales piroanele.

    Dumnezeu ne-a lăsat Demnitatea, noi am ales laşitatea.

    Dumnezeu ne-a lăsat Dragostea, „aleşii” au ales vrăjmăşia.

    Dumnezeu ne-a lăsat Familia, noi am ales Sodoma şi Gomora.

    Dumnezeu ne-a lăsat Frumosul, noi am ales grotescul.

    Dumnezeu ne-a lăsat Glia străbună, „aleşii” au vândut-o.

    Dumnezeu ne-a lăsat pe Hristos, „aleşii” au ales Antihristul.

    Dumnezeu ne-a lăsat Iertarea, noi am ales răzbunarea.

    Dumnezeu ne-a lăsat Jertfa, noi am ales blasfemia.

    Dumnezeu ne-a lăsat Libertatea, noi am ales robia.

    Dumnezeu ne-a lăsat Liturghia, noi am ales simfonia morţii.

    Dumnezeu ne-a lăsat Lumea Sa, noi ne-am încuscrit cu păgânii.

    Dumnezeu ne-a lăsat Onoarea, „aleşii” au ales sperjurul.

    Dumnezeu ne-a lăsat Panteonul sacru, „aleşii” l-au vândut străinilor.

    Dumnezeu ne-a lăsat Răbdarea, noi am ales răzvrătirea.

    Dumnezeu ne-a lăsat Slava, noi am ales cununa de spini.

    Dumnezeu ne-a lăsat Suferinţa, noi am ales nechibzuinţa.

    Dumnezeu ne-a lăsat Viaţa vieţii, noi am ales moartea vieţii.

    Dumnezeu ne-a lăsat Zidirea, „aleşii” au ales zădărnicia.

    Dumnezeu ne-a lăsat Nemurirea, „aleşii” i-au ales Răstignirea.

    Și Dumnezeu știe că pe ”aleși ” i-am ”ales” NOI !

   În trecutul nu prea îndepărtat al persecuţiilor şi prigoanelor religioase declanşate de sistemul totalitar ateo-comunist, Clopotele Bisericilor băteau, iar corul creştinilor torturaţi se auzea şi înlăuntru şi în afară: Hristos a înviat!/ Adevărat a înviat!

   Astăzi, Clopotele încă mai bat, mai plâng, dar corul credincioşilor nu se mai aude.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Bat Clopotele de Înviere” →