Ierodiacon IUSTIN T.: Iubirea în „natură statică”…


Iubirea în „natură statică”…

 

Natură statică…
vasăzică nu mai plec nicăieri
fiindcă Lumea a venit la mine.

Natură statică…
adică Moartea trebuie să aștepte
fiindcă nu mai are nimic de făcut.

Natură statică…
adică aici încap toate. Toate.
O floare, un pahar și… restul Existenței.

Și, desigur, natură statică…
fiindcă Iubirea stă cu noi. Pe loc.
Căci nu mai e timp

nu-i viitor
înspre care
s-O alungăm.

Ierod. Iustin T., 1 aprilie 2020

Ovidiu DINICA: Interviu – vorbind despre antologii și traduceri cu prof. Daniel Ioniță

Ovidiu DINICĂ: Sunteți un autor recunoscut internațional, care v-ați implicat în viața literaturii române. Locuiți în Australia. Aveți în palmares mai multe realizări importante precum antologia „Testament”, cea mai completă antologie de poezie din istoria literaturii române. În același timp sunteți profesor de management dar și traducător. Destinul dumneavoastră literar este unul fericit, primele amintiri?


Daniel IONIȚĂ:
Probabil din copilărie. Aveam îndemânare la scris. Îmi aduc aminte că pentru lucrările (extemporale, teze etc) de Limba și Literatura Română citeam poemul/piesa/romanul, dar nu citeam niciodată analizele literare din manual, sau recomandate de profesori. Și cu toate acestea luam note foarte bune, reușind să sintetizez și să analizez textul destul de bine, primind și comentarii din partea profesorilor despre originalitatea scrierilor mele. Aceasta era încurajator pentru un copil de 14-16 ani. Dar dacă vă referiți la publicații, atunci destinul literar a apărut odată cu cele două volume (publicate la câteva luni unul după celălalt la Editura Minerva din București) – „Testament – Antologie de Poezie Română/ Testament – Anthology of Romanian Verse” (o colecție de poeme traduse de mine și de colegii mei lingviști și specialiști în poetică din Sydney, Australia) și apoi „Hanging Between the Stars/ Agățat între stele”, volum bilingv de versuri proprii. Au urmat apoi încă șase volume (poezie proprie, antologii, inclusiv una a poeților de peste Prut, din Basarabia), contribuții la reviste, eseuri etc. Lista evoluează…

Ovidiu DINICĂ: Aveți un model cultural de urmat?

Daniel IONIȚĂ: Probabil că renascentismul este modelul care mi se potrivește. Nu spun că îl urmez, ci doar că îmi este în mod natural apropiat. Sunt interesat și activ în domenii diverse, de la literatură și traducere, la dinamica socială a organizațiilor, psihologie (formarea mea academică inițială), la muzică (clasică și folk), la știință (fizică, biofizică, statistică). De fapt aceste interese foarte diverse informează și direcționează inspirația mea literară, foarte eclectică, dar și integrativă.

Ovidiu DINICĂ: Cu ce scriitori din România sunteți prieten și ce anume a determinat prietenia dvs?

Daniel IONIȚĂ: Alex Ștefănescu (mentor și prieten) m-a susținut mereu, prinzând bine intenția și abordarea lucrărilor mele. Îl apreciez enorm, atât pentru cunoștințele lui vaste în domeniul literar, cât și ca om. Soția lui, Domnița Ștefănescu, o eminentă scriitoare și redactor, de asemenea mă inspiră. Apoi trebuie să-l menționez pe Lucian Vasilescu, un scriitor de un enorm talent, unul din poeții de marcă ai generației curente, care a fost alături de mine mereu, la lansări de carte, scriindu-mi prefețe etc. Apoi mai sunt criticul literar Radu Voinescu, scriitorul și jurnalistul Liviu Mățăoanu, Maria Tonu (zâna bună a literaturii românești din Toronto, Canada), d-na Pușa Roth (care publică excelenta revistă de cultură „Leviathan”, publicație mult mai bună, mult mai dinamică, mult mai actuală, decât orice oferă multele și insipidele mucegăieli de reviste ale Uniunii Scriitorilor din România). Dar afară de scriitori, am avut ocazia să colaborez, să cunosc și să mă împrietenesc cu oameni de cultură extraordinari cu care am realizat evenimente culturale de excepție, cum ar fi actrițele Daniela Nane și Manuela Hărăbor, cantautorii Nicu Alifantis, Adrian Ivanițchi, Cătălin Condurache, Marius Matache și alții.

Ovidiu DINICĂ: Cum este văzută literatura română în Australia?

Daniel IONIȚĂ: Precum în orice țară de cultură și limbă anglo-saxonă (USA, Marea Britanie, Australia, Canada, Noua Zeelandă), există un con de umbră în privința literaturii țărilor din centrul și estul Europei. Australienii învață despre literatura lor, apoi nord-americană, cea britanică și a țărilor din Commonwealth. Apoi câte puțin despre literatura franceză, germană, italiană și rusă. Dar despre Slovenia, Cehia, Ungaria, România, Bulgaria, Albania, nu știe mai nimeni. Acesta este unul din motivele pentru care, în 2014, împreună cu scriitorul și redactorul George Roca din Sydney, am înființat Academia Australiano-Română pentru Cultură. Acest forum organizează în mod regulat evenimente întotdeauna bilingve (în limbile engleză și română) pentru a promova cultura, în special literatura românească în Australia. Astfel am avut evenimente de răsunet la Sydney și Melbourne – centrele cele mai mari din Australia – de promovare a poeziei și muzicii românești, în original și în traducere, pentru un public mixt, în audiență fiind întotdeauna și australieni. Ne-am bucurat aici de susținerea unor instituții cum ar fi Biblioteca Națională din Sydney, Consulatul și Ambasada României. Și mai ales a unor artiști excepționali români și australieni cum ar fi soprana Adriana Paul, cantautorul Daniel Reynaud, actorii Tug Dumbly, Clara Vodă, Bogdan Vodă, scriitorul George Roca, violonista Aliona Cigulea (Helen Brereton), și mulți alții. Cooperăm pe această pistă a promovării culturii românești în Australia cu alte instituții de acest fel cum ar fi „Caesar Foundation” din Melbourne sau grupul „Unirea” din Brisbane.

Ovidiu DINICĂ: Activitatea de traducător presupune multă muncă și responsabilitate. Aveți satisfacții?

Daniel IONIȚĂ: Desigur. Ca să fii traducător de poezie, e musai să fii mai întâi poet. Traducând propriile mele poeme (în ambele direcții, fiindcă scriu și în românește ca și în engleză, după cum mă mână duhul…), apoi cele mai frumoase poezii din poezia românească pentru a le reprezenta în limba engleză (seria volumelor „Testament”, care a culminat cu recent publicatul „Testament – 400 Years of Romanian Poetry/ 400 de ani de poezie românească” – cu Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster – publicat recent de Editura Minerva din București), mi-a adus satisfacții enorme. Volumele au fost bine primite, lansate și vândute atât în România, cât și în Statele Unite ale Americii, Australia. Ultima reprezentare, „Testament 400”, a primit premiul pentru traducere „Antoaneta Ralian” al Târgului de Carte Gaudeamus 2019, din juriu făcând parte personalități importante ale literaturii românești precum Denisa Comănescu (scriitor și director general al Editurii Humanitas) și profesorul universitar și scriitorul Ion Bogdan Lefter.

Ovidiu DINICĂ: În ce constă dificultatea traducerii poeziei române în limba engleză?

Daniel IONIȚĂ: Traducerea de poezie este mereu problematică indiferent din ce limbă și înspre ce limbă. E musai să faci compromisuri (traduttore, tradittore…) pentru a traversa această punte lungă, îngustă și alunecoasă, dintre două culturi, dintre două limbi. Specificitatea provocărilor traducerii poeziei din limba română înspre limba engleză nu este numai una de traducere a metaforelor, idioamelor, jocurilor de cuvinte etc (acestea sunt provocări generale, comune oricărei traduceri). În mod specific, în limba engleză cuvintele „poetice” sunt de obicei monosilabice, iar în limbile latine sunt bi sau multi silabice: moon = lună, sun = soare, heart = inimă, tree = copac, leaf = frunză, love = iubire, hate = ură, breast = piept, etc. Deci în mod natural, în special în poezia cu ritm și metru, versul din engleză va fi mai scurt decât cel din original. Arta constă în a „complementa” versul englez (pentru a putea transporta muzicalitatea, prozodia în limba engleză) într-un mod sensibil, care să nu schimbe caracterul original, dar să ajute poemul să creeze același răspuns emoțional în limba engleză. Apoi, multe din metaforele din original trebuie înlocuite cu altele din limba țintă (engleza în cazul de față) – fiindcă cele din originalul românesc nu au sens în limba țintă. Spre exemplu „… a filei două fețe” (viitorul și trecutul sunt a filei două fețe… – Eminescu), nu merge tradus exact așa în limba engleză fiindcă: a) nu are sens; și b) nu sună poetic de loc. A trebuit să înlocuiesc cu „…the two faces of a coin” (cele două fețe ale monedei – „Past and future go together, the two faces of a coin / You can know tomorrow’s weather if you learn the two to join”). Asemenea compromisuri sunt provocări care trebuie făcute cu atenție și simț poetic în ambele limbi.

Ovidiu DINICĂ: Sunteți încântat de evoluția literaturii române? Are ea viitor?

Daniel IONIȚĂ: Trebuie să spun că în privința poeziei, sunt și nu sunt încântat de evoluția literară în România – dar extind acest sentiment ambiguu și la poezia australiană. Cei care controlează revistele literare „recunoscute” (spre exemplu Uniunea Scriitorilor din România) promovează poeți „de nume” care scriu o poezie abstractă, de valoare îndoielnică, de multe ori frustată sau revanșardă, dar de și mai multe ori insipidă – și aflată sub egida „canonului lui Nicolae Manolescu” sau al mai știu eu cui. Iar poeți cu mult mai valoroși, care scriu poezie autentică, cu voci bine definite (menționez aici nume precum Camelia Radulian, Liliana Filișan, Horia Bădescu, Laurențiu Continue reading „Ovidiu DINICA: Interviu – vorbind despre antologii și traduceri cu prof. Daniel Ioniță”

Al. Florin ŢENE: Antologiile Apollon – Antologia “Vis cu Nichita“ un adevărat barometru al literaturii române contemporane

La sfârșitul lunii martie a apărut cele patru volume ale antologiei de texte literare“Vis cu Nichita “, editată de “Ro.Cart“, București, 2020, sub egida Societății Culturale “ARTĂ; CULTURĂ; CIVILIZAȚIE“, ediție îngrijită de Anca Elena Călin.

            Cele patru volume cuprind 175 de autori, în 2418 pagini, poeți și  prozatori cu un scurt curriculum vitae și fotografie, urmate de creația literară, poezie sau proză. Numărul mare de pagini rezervate fiecărui autor, ne conving faptul  de generozitatea  Academiei Internațională de Literatură și Artă, sub care apar aceste tomuri, și intenția Societății Culturală Apollon-România că aceste volume să se constituie într-un barometru al literaturii române contemporane.

            Aceste tomuri, fiecare conținând , în medie 45 de autori, în peste 600 de pagini, au apărut în cadrul Festivalului Internațional de Poezie”Zilele Nichita Stănescu “, ediția a XIV-a, 15 martie-15 aprilie 2020.

             Antologie cu cele patru volume, se vrea un mare cerc, cum scria academicianul Mihai Cimpoi, în “Enciclopedia  scriitorilor români contemporani de pretutindeni”, apărută la sfârșitul anului 2019, însă lucrarea de care facem vorbire se constituie, metaforic, într-o horă românească, perfect rotundă, în spațiul carpato-danubiano-pontic, în fruntea căruia, ca deschizător, se află Nichita Stănescu, urmat de George Călin, ambasador cultural-Convenția ONU pentru drepturile copilului din Geneva.

            Citind lucrările publicate, pot să fiu de acord de ce spunea despre literatură  C.S. Lewis: „Literatura se adaugă realității, si nu o descrie pur și simplu. Ea îmbogățește abilitățile necesare pe care viața cotidiană le cere și le dăruiește; și, din acest punct de vedere, ea irigă deșerturile în care s-au transformat deja viețile noastre.”
Calitatea literaturii române contemporane indică înălțarea spirituală a națiunii.Nu este o speranță, este certitudine. Literatura publicată în aceste tomuri sunt paginile unde se află creațiile ce explorează cele mai înalte și mai joase locuri ale societății noastre si a spiritului uman, unde găsesc nu un adevăr absolut, ci adevărul poveștii, al imaginației și al inimii.

            Practic, toți autorii cu operele lor, cuprinși în aceste volume, merită enumerați, însă datorită spațiului mă rezum doar la unele nume, mai cunoscute în literatura română.În volumul I, din cei 45 de antologați remarc pe: Nichita Stănescu, George Călin, Zenovia Zamfir, Olimpia Sava, Nicolae Rotaru, Geo Călugăru, Any Drăgoianu și Gabriela Stanciu Păsărin. În volumul II din cei 46 de cuprinși în volum, îi remarc pe toți, însă, îi citez pe următorii: Continue reading „Al. Florin ŢENE: Antologiile Apollon – Antologia “Vis cu Nichita“ un adevărat barometru al literaturii române contemporane”

Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?

În 1861, Al. Odobescu publică studiul său Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai cu seamă în raport cu ţara, istoria şi datinele românilor.

Este actul de naştere al folcloristicii ştiinţifice româneşti. De la entuziasmul paşoptist, de la emoţia generalizată stârnită de culegerea de poezii populare a lui Alecsandri, şi mai ales de Mioriţa, se trecea la studierea cu metodele ştiinţei a creaţiei folclorice şi, fapt cu totul remarcabil pentru acea epocă incipientă în domeniu, se adopta o viziune comparatistă a fenomenului. Prin aceasta, Odobescu se dovedea mai apropiat de Mircea Eliade, de care-l despărţea totuşi un secol, decât de propriii săi contemporani. Valoarea de excepţie a studiului ne sporeşte regretul că el nu a fost definitivat, rămânând doar la introducere şi la un prim capitol: Răsunete ale Pindului în Carpaţi. Cu sagacitatea sa şi cu imensul orizont cultural pe care-l stăpânea, de la cultura clasică greacă şi latină la ultimele cercetări europene, de care se folosea fertil, Odobescu ar fi pus folcloristicii noastre o temelie solidă, rămasă din păcate, incompletă.

Vom reveni imediat la studiul lui Odobescu. Dar cum în el e vorba de un cântec ce răsună la cules de vii, nu-i vom putea recepta şi gusta modulaţiile acestuia decât în atmosfera de podgorie şi cramă. Iată un cules de vii la cumpăna dintre secolele XIX şi XX:

„De la Radna înainte, spre apus, se’ntinde podgoria cea vestită a Aradului, un lung şir de dealuri acoperite cu vii. Cale de o zi bună, până la Măderat, la poalele dealurilor, sat se’nşiră de sat, iar printre vii sunt risipite cramele, pe care nimeni n’a’ncercat să le numere.

Ce-i aici la’nceputul culesului, pe la începutul lui octomvrie, aceasta nu poate s’o ştie decât cel ce-a văzut cu ochii lui…

Săptămâni de zile de-a rândul vin mereu şi de la deal, şi de pe şes, unii ca să lucreze, alţii ca să petreacă câteva zile bune, toţi veseli, gata de a se bucura de viaţă.

O dată numai pe an e culesul viilor, şi păcat ar fi să petreci şi astă singură dată dormind nopţile când ele sunt atât de liniştite şi de răcoroase, iar luna niciodată şi nicăieri nu-şi revarsă lumina aşa din plin ca acum şi aici, unde razele ei se resfrâng oarecum din coastele dealurilor spre şesul întins ca o mare.

Ici fluier, colo cimpoi, mai departe o chitară, o vioară, o harmonică şi iar un taraf de lăutari, pretutindenea câte o descărcătură de puşcă, o rachetă ori cel puţin câte un chiot de fiecare vadră turnată în butoi, şi toţi stau la poveşti, cântă, joacă, petrec în zburdalnică’nvălmăşeală…”

Şi tot culesul de vii, într’o altă descriere:

…o mândreţe de vie’ncărcată de struguri,

Viţa, butucii-s de aur, ciorchinele toate sunt negre

Şi haraci de argint ce sprijină viţa prin vie.

…Numai una-i cărarea ce duce spre vie,

Drumul bătut la cules de toţi purtătorii de struguri,

Fetele-acolo, flăcăii fac haz şi tot zburdă şi cară

Poama măşcată şi dulce’n panere’mpletite.

Stă pe la mijlocul lor şi din sunătoare-alăută

Farmecă un băietan, cu viers mlădietic, subţire

Zice cântarea lui Linos. Şi ei îl ascultă’nsoţindu-l,

Chiuie, cântă şi ţopăie toţi şi frământă pământul…

Acelaşi tablou, ne vine a zice, numai că un autor îl înfăţişează în proză, iar celălalt în versuri. Dar cititorul a şi observat că în primul caz l-am citat pe Slavici,  iar în al doilea pe Homer,  între cei doi intercalându-se douăzeci şi şapte de secole, aproape 3.000 de ani!

Un sentiment stenic te cuprinde constatând că într’o lume atât de schimbătoare, iată, există nişte insule de statornicie, ca în Tinereţe fără bătrâneţe, unde vremea parcă nu ar vremui. Vom fi însă de-a dreptul uimiţi să aflăm, nu numai că în zilele noastre, pe valea Mureşului, culesul viilor este exact acelaşi ca în cea mai îndepărtată antichitate, ci că flăcăii din împrejurimile Radnei cântă acelaşi cântec pe care-l zicea băietanul cu viers mlădietic în timpurile homerice.

De unde ştim aceasta? E tocmai ceea ce demonstrează cu totul convingător, documentat, în studiul său Odobescu, „multînvăţatul, preumblat prin toate literaturile şi arheologia lumii”, cum îl caracterizează Tudor Vianu, care mai spune: „Cu excepţia lui Hasdeu, nimeni dintre contemporanii lui Odobescu nu arătase un orizont mai larg al culturii…”

Pornind să explice acel Linos, cântecul despre care vorbeşte Iliada, el aminteşte mai întâi obiceiul ţăranului român de a scuipa de trei ori în sân pentru a nu se deochea şi citează, în paralel, pe Teocrit la care un ciclop spune: „Atunci, ca să nu mă diochi, de trei ori mi-am scuipat în sân.”

Şi comentează: „Astfel, multe credinţe poporane se perpetuă pe nesimţite din secol în secol, din ţară în ţară; un fir misterios leagă unele naţiuni şi unele epoce între dânsele. Întradevăr, e greu lucru, e chiar peste putinţă, a urmări acel lanţ în toată întinderea sa, căci, pe unele locuri, vremile îl întunecă, urma-i se face nesimţită, dar apoi el apare adesea învederat mai departe şi astfel, în deosebite timpuri sub deosebite preschimbări, multe idei, multe credinţe, multe creaţiuni ale imaginaţiunii vechimii se regăsesc în sânul naţiunilor moderne, ca un depozit strămoşesc.”

„La eleni, spune el mai departe, Linos era cântecul poporan cel mai însemnat…” Şi, referindu-se chiar la pasajul din Iliada reprodus adineauri: „Omer ne arată cum, la culesul viilor, un tânăr băiat sta în mijlocul lucrătorilor şi, pe o liră melodioasă, cânta cu glas dulce un Linos frumos. Întradevăr, Linos a fost de la început un cântic al ţăranilor şi al lucrătorilor de pământ.”

Linos, personajul după care cântecul ce-l evoca şi-a luat numele, a fost, potrivit legendei, un „june păstor, cântăreţ vestit”, cum îl prezintă Vergiliu, dar care, tocmai pentru talentul său extraordinar, cade victimă invidiei lui Apolo, ajuns astfel, după Hesiod, să fie jelit de toţi cântăreţii. El „devine un semizeu sau un erou al ştiinţei,  pe care elenii îl cinstesc printre vechii poeţi sau aezi legendari ai Traciei, ce au introdus cultul lui Apolo şi al muzelor pe poalele muntelui Olimp. Împreună cu Orfeu,  cu Museu, cu Eumolp, Linos ajunge şi el a fi unul dintre acei creatori închipuiţi ai poeziei, cari pe tărâmul vechii Pierii tesalice, pe coasta septentrională a Olimpului,  aşezară leagănul culturii greceşti. Într’acele părţi pune într’adevăr şi Esiod locul de naştere al muzelor.”

Dar nu numai vechii greci îl considerau pe Linos personaj real. Clement din Alexandria, scriitor creştin dar de o vastă cultură clasică, temeinicită în cea mai faimoasă bibliotecă a lumii, cea din marea metropolă a Egiptului elenistic, afirmă: „au rostit oracole în versuri Orfeu, Museu şi Lin, dascălul lui Heracle.”  Tot el, în alt loc, îl enumeră printre autorii cu existenţă certă: “Dar şi poeţii […] au filosofat multe cu semnificaţii simbolice, de pildă: Orfeu, Lin, Museu, Homer, Hesiod şi alţi înţelepţi ca aceştia.”

Şi tot aşa cum la poalele Olimpului se arăta mormântul lui Orfeu, Pausanias indică locul unde fusese înmormântat Linos, legendă adusă, opinează Odobescu, de bună seamă de „coloniile tracice.”

„Mai vrednică încă de însemnat, spune Odobescu comentând un pasaj din Pausanias, este serbarea numită Arnis (a mieilor) ce se făcea în toate verile, în oraşul Argos, şi în care, prin văietări şi plânsuri, muierile şi fetele jeleau pe junele păstor Linos, fiul lui Apolon şi al nimfei Psamate, sfâşiat de câini.”  Cântecul lui Linos era atât de înrădăcinat în tradiţia elenă încât numele lui însuşi devenise interjecţie, Linos, Etolinos fiind expresia celei mai sfâşietoare dureri. Corul din Agamemnon al lui Eschil se vaietă: „vai line! vai line!”, iar la Sofocle, mama lui Aiax „îl va jeli, strigând: vai line, vai line, şi izbindu-se tare cu mânele de piept, îşi va smulge pletele cele albe!”

Cântecul lui Linos, sub denumiri diferite după regiuni şi popoare, era răspândit pe o arie vastă. Pausanias, luându-se după o indicaţie din poeziile lui Sapho, identifica pe Linos cu Adonis, tot „un frumos şi tânăr păstor”, („mândru ciobănel”, s’ar transpune în registrul nostru liric), cu acelaşi nefericit destin. Mariandinii traci din Bitinia îl plângeau pe al lor Bormos cu atâta jale încât, în Perşii lui Eschil, Xerxes învins este întâmpinat astfel: „Cu glas cobitor, cu gemete duioase, cu plângerile lăcrimătoare ale cântecului de jale mariandin, voi serba a ta înturnare!”

Răspândirea aceasta l-a nedumerit şi pe Herodot, care, vorbind despre Egipt, se întreba: „Este (acolo) şi un cântec, un Linos, precum şi în Fenicia, în Cipru şi în alte locuri, însă de pe popoare are şi cântecul numirea sa, dar toţi se învoiesc a zice că este chiar jelirea pe care elenii o cântă sub numele de Linos. Iar printre multe lucruri de care mă minunez la egipteni este de unde au luat ei Linul, se vede însă că întotdeauna l-au cântat. Linul, pe limba egipteană, se numeşte Maneros. Egiptenii zic că el ar fi fost un copil singur-născut al celui dintâi rege al Egiptului, şi murind el fără vreme, l-ar fi sărbat egiptenii prin asemenea văietări, şi astfel această cântare ar fi fost cea dintâi şi singură a lor.”

Nouă plângerea morţii unui tânăr şi frumos păstor ne aminteşte însă de o trăsătură definitorie a chiar alcătuirii noastre, de o genă a fiinţei noastre lăuntrice. Este chiar ceea ce i-a atras atenţia lui Odobescu. Pentru că toată peregrinarea lui prin fascinantul univers al poeziei antice el o face pentru crearea cadrului adecvat în care să comenteze Mioriţa.

Este uriaşul merit al lui Alexandru Odobescu. Prin strălucita sa demonstraţie, mai întâi Mioriţa e aşezată exact acolo unde îi este locul, între creaţiile artistice esenţiale ale umanităţii. Apoi, stabilindu-i înrudirea cu străvechea poezie elenă, asiatică şi egipteană, implicit el dovedeşte vechimea incomensurabilă a sublimei poeme.

Continue reading „Miron SCOROBETE: Miorița citată de Homer? Miorița în Iliada?”

Valeriu DULGHERU: Veșnică amintire tuturor jertfelor regimurilor staliniste!

 

De Ziua Națională în memoria românilor, victime ale masacrelor, deportărilor, foametei şi altor forme de represiune organizate de regimul sovietic în Bucovina, Ținutul Herţei şi Basarabia, un gând pios.

 

Astăzi, La 1 aprilie, se împlinesc 79 de ani de când trupele sovietice au masacrat sute sau chiar mii de români bucovineni, într-o singură zi, lângă localitatea Fântâna Albă. Despre acest masacru s-a putut vorbi abia în anul 2000, până atunci orice referire la acest eveniment fiind interzisă de către autoritățile sovietice şi mai apoi, de cele ucrainene.

 

Fiind ademeniți cu promisiunea de a li se permite să treacă frontiera, în anul 1941 mai mulți locuitori din satele Bucovinei au pornit într-o coloană spre România, cântând cântece patriotice și purtând icoane și steaguri bisericești. Dar la hotar îi așteptau mitralierele NKVD-ului, care au început să tragă în coloana de oameni pașnici, printre care se aflau mulți bătrâni, femei și copii. După mărturiile ultimului supraviețuitor, Petru Huțan, cadavrele zăceau unele peste altele, de parcă erau “o stână de oi culcate”, iar în gropile comune au fost înmormântați și mulți oameni vii. Potrivit opiniei reputatului istoric Anatol Petrencu, acesta a fost un Katyn al românilor, în care au fost omorâți, răniți, iar ulterior prinși și deportați în jur de 3 mii de români.

 

Cei care erau în primele rânduri au fost masacrați, alții s-au împrăștiat în păduri și acolo au fost împușcați, fiind ajunși din urmă de grănicerii sovietici. Numărul total de victime ar putea fi de circa 3 mii de oameni. A fost o mare tragedie pentru românii de acolo, pe de altă parte a fost o mare crimă a autorităților sovietice. Au vrut astfel să bage frica în ceilalți. Și a fost una din cele mai sângeroase pagini din istoria românilor”, a menționat istoricul.

 

Despre masacrul de la Fântâna Albă s-a putut vorbi abia după anul 2000. Până atunci orice referire la acest eveniment a fost interzisă de către autorități. Anatol Petrencu consideră că au mai fost cazuri similare. Istoricul Igor Cașu, în opinia căruia numărul victimelor, inclusiv al celor deportați ulterior este de aproximativ 1500, spune că aceste pagini ale trecutului trebuie să fie cercetate mai amănunțit în arhivele din Ucraina.

 

O cercetătoare originară din Cernăuți a scris o teză de doctorat în Canada, acum câțiva ani, ea citează câteva rapoarte ale NKVD-ului din Bucovina de atunci și spune că de fapt au fost mai multe încercări de acest fel de a pleca în România a locuitorilor din acea zonă și reacția sovieticilor era asemănătoare – fiind la început ademeniți cu promisiuni, doritorii erau împușcați. Trebuie să cercetăm acest incident, masacrul de la Fântâna Albă într-un context mai larg, probabil acesta a fost un apogeu. Trebuie să încercăm să cercetăm mai amănunțit acest moment în arhivele SBU, a serviciului de securitate de la Kiev, unde voi pleca în scurt timp. Sper la anul viitor, de 1 aprilie să vă pot prezenta noi detalii referitor la acest caz”, a mai spus Igor Cașu.

 

În memoria victimelor de atunci, în România 1 aprilie a fost decretată „Ziua Națională în memoria românilor, victime ale masacrelor, deportărilor, foametei şi altor forme de represiune organizate de regimul sovietic în Bucovina, Ținutul Herţei şi Basarabia„.

Eliberarea” de la 28 iunie 1940 (peste mai puțin de 3 luni se vor împlini 80 de ani!) și acest tragic caz a fost începutul iadului adus de sovietici în teritoriile românești ocupate (Basarabia, Bucovina).

 

Veșnică amintire tuturor jertfelor crimelor staliniste!

 

——————————

Valeriu DULGHERU

Chișinău, Basarabia

1 Aprilie 2020

 

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Veșnică amintire tuturor jertfelor regimurilor staliniste!”

Mihai MERTICARU: Femeia – coroană de sonete –

 

Sonete, fără ea, nu s-ar mai scrie,

N-ar mai răsări florile în sere,

Nici albinele n-ar mai face miere,

Aştrii s-ar rătăci prin galaxie,

 

 

Pământul n-ar mai avea emisfere,

N-ar mai urca seva-n viţa de vie,

Nu ne-ar mai fi cala în colilie,

Pe cer, soarele s-ar vedea cum piere.

 

Femeia-i forţa de gravitaţie,

Inspiratoarea operei de artă,

Ce te înalţă-n starea de graţie,

 

Te-ncântă, te bagă în vibraţie,

Un zâmbet e toată chiar când te ceartă;

Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă.

 

                      II

 

Dac-ai greşit, uită, dar nu te iartă,

Aceasta e femeia cea divină,

Pentru greșeli, numai tu eşti de vină,

Că n-ai deprins deplasarea pe hartă.

 

Pe cer, martoră ţi-i luna cea plină,

Că te-a lăsat să-ngheţi de frig la poartă,

Să stai, să meditezi profund la soartă,

Să vezi cum nenorocul vă dezbină.

 

Nu te gândeşti să te dai bătut nicicum,

Nici nu observi, cu tine, cum se poartă,

Neobosit urci pe unicul tău drum,

 

Te vezi mergând iarăși cu ea la toartă,

Pentru că, dintotdeauna şi acum,

Femeia-i duhul operei de artă.

 

               III

 

Femeia-i duhul operei de artă,

Răsare soarele din creştetul ei,

Din ochii săi albaştri ţâşnesc scântei,

La intrarea-n rai, e deschisă poartă.

 

Cu ea, viaţa e o livadă cu tei,

Chiar dacă, uneori, liniștea-i spartă,

Că-n dragoste supărarea se poartă

Şi-apoi ambrozia-mpăcării o bei.

 

Pe unde calcă, răsar crizanteme,

Văzduhul, cântece de ciocârlie

Şi-n capul tău, fantastice poeme.

 

Prospere vremuri, ai dori să vie,

De sărăcie, totuși nu te teme!

Superbă e şi într-un sfert de ie.

 

               IV

 

Superbă e şi într-un sfert de ie

Zeiţa, din spuma mării, născută,

Dragostea, din inimi, să o ascută

Şi s-o transforme într-o feerie.

 

Femeia, planetă necunoscută,

Poate să-ţi facă viaţa o pustie,

Stăpân de-ai fi chiar pe-o împărăţie

Şi n-ai pe sufletul tău nicio cută.

 

Nu te umfla peste măsură-n pene

Şi nu te încrede prea mult în soartă,

Ţi-e scris să fii învinsul, nota bene!

 

Cu superbia-i prietenă la toartă,

Şoaptele-i tainice sunt prea viclene;

E improbantă ca o cvintă spartă.

 

                       V

 

E improbantă ca o cvintă spartă

Şi dulce ca o veche melodie,

Dar vraja nu ţine chiar sine die.

Fii îngăduitor cu-a ta consoartă!

 

O, fericire, puf de păpădie,

Necazurile tot nu ne mai iartă,

Nu le putem îmblânzi cu o cartă

Şi doar la comanda noastră să vie.

 

Când pomii visează brumă de muguri,

Întreaga natură e o magie,

Pe-ntinse câmpii defilează pluguri,

 

În vâlvătăi, voi doi ardeţi pe ruguri.

Cum să nu tânjiţi după armonie,

Tu, briză de mare, ea, vijelie?

 

               VI

 

Tu, briză de mare, ea, vijelie,

Doar timpul poate s-o mai domolească,

Să-i smulgă de pe faţă  câte-o mască,

Să aducă în casă multă bucurie,

 

Să-i procure şi un amnar cu iască,

S-aţâţe focul când e penurie

De lună plină şi omotetie,

Iar pomul uită să mai înflorească.

 

Păşi-veți astfel pe poteci cu soare

Şi drama veţi schimba în comedie,

Să râdeţi cu poftă de ce vă doare,

 

Să strălucească bolta azurie.

Atunci ea va face şi o prinsoare,

La un tratat de pace să te-mbie.

 

 

                  VII

 

La un tratat de pace să te-mbie,

Ea se gândeşte când e-n toane bune

Şi suge ciocolată cu alune

Ca, vocea, să şi-o facă şi mai mierie,

 

Dulceaţa toată, din lume, s-adune,

Iar, dacă-i nevoie, poate să fie

Vrăjitoare sau doctor în magie,

Să plângă cu glas de îngropăciune.

 

În astfel de deprinderi trecătoare,

E înzestrată cu prea multă artă

Şi seamănă cu o ploaie cu soare.

 

Apoi te miri cât de frumos se poartă,

Îţi jură că durerea ta o doare,

Dar alt fel de război cu tine poartă.

 

 

                  VIII

 

Un alt fel de război cu tine poartă,

Abia ce-a încheiat tratat de pace,

Iubita ce se-nchide-n carapace,

Că nu ştii de e vie sau e moartă.

 

A învăţat teatru bine să joace,

Îi curge în sânge această artă

Și o mănâncă întinsă pe tartă,

S-agită de parcă ar sta pe ace,

 

Magneţii ochilor adună stele,

N-au învăţat să ceară îndurare,

Ştiu bine să te bage în belele

 

Și-adună albăstrimea din zare.

Luna se divide în pătrăţele,

Soarele, numai pentru, ea răsare.

 

                     IX

 

Soarele, numai pentru ea, răsare,

Zâmbeşte duios a vreme mai bună,

Mii de carate, ochii ei adună,

Sprâncenele, semne de întrebare.

 

Cristalinu-i râs până-n cer răsună

Când verbul a iubi vrea conjugare

Pe vreme verde, în văzduh, pe mare,

Pe partea cea nevăzută de lună.

 

Continue reading „Mihai MERTICARU: Femeia – coroană de sonete –”

Matei PILEA: Strigăt de iubire (versuri)

FRUMUSEŢE

 

Pe noaptea albă a trupului

Răstoarnă paharul cu vin,

Pictură în umbra sărutului,

Pe sâni desenez petale de crin.

 

Eşti strigăt de iubire din cântec,

Spre tine arată-mi un drum

Sau prin ochii tăi de jăratec

Prefă-mă cadână în scrum.

 

Te simt mare prezentă

Prin scoica aceasta fugară,

Sirenă ce încă mai cântă

Pasiunea cea stinsă de-o vară.

 

Condu-mă prin visul de aur,

Lumină pe marea de gânduri

Când dragostea noastră- un mugur

Se naşte încet dintre rânduri.

 

 

VIS DE TOAMNĂ 

 

Privirea ta în ceas de seară

Pictează-n caramel și lac,

Și dor de tine mă doboară

Când gânduri către tine se desfac.

 

Continue reading „Matei PILEA: Strigăt de iubire (versuri)”