Alexandra IANCU: Guvernarea democratică

Motto:

„L’ état c’est moi.” ^[1]

În noi e puterea şi puterea suntem noi. În noi se află cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească. Puterea legislativă e a sufletului care dictează legile, puterea executivă a trupului care coordonează punerea legilor în mişcare, puterea judecătorească e a minții care judecă în baza ordinelor inimii cu raționamentul creierului.

„În noi e puterea şi puterea suntem noi.” Noi, cei care ne simțim sleiți de o putere pe care nu ştim cum e să o avem. Noi, cei care visăm o democrație pe care nu ştim să o scriem. Pixul nostru nu ştie să scrie litere greceşti. Literele sunt esența unei guvernări cu gust de tzatziki. Guvernarea noastră are un uşor gust de smântână. Smântâna şterge cu un prosop poporul care se scaldă în lapte. Laptele ne hrăneşte puiul de democrație.

Ministerul Fericirii

Are în subordine Autoritatea Națională pentru Iubire (ANI- sic!) şi colaborează cu Autoritatea Naţională a Familiei Perfecte (ANFP- sic!). Autoritățile conlucrează în vederea atingerii unui coeficient de fericire care să exceadă deficitul bugetar. În vederea realizării acestui obiectiv, autoritățile primesc finanțare în monede şi în bancnote. Monedele sunt bătute în aurul extras din minele din suflet ale familiilor, iar bancnotele sunt tipărite de un Gutenberg îndrăgostit. Gestiunea banilor e ținută de fericire, care investeşte în ea. Investiția iubirii ridicată la puterea familiei este egală cu dublul fericirii.

Ministerul Păcii

Sfătuit de Consiliul Supren de Alinare a Țării (CSAT- sic!), desființează armatele minții şi le înlocuieşte cu o gardă a sufletului. Garda e înzestrată cu arme de linişte. Liniştea loveşte trupul şi îi învinețeşte pielea cu un violet-albăstrui calmant. Calmul zâmbeşte cerului care-i ține loc de oglindă. Oglinda schițează portretul soarelui care se joacă „de-a pacea”. În țară se luminează a pace.

Ministerul Dreptății

Ajutat de Agenția Națională a Conştiinței (ANC- sic!), asamblează din piese de lego un palat al justiției. Justiția aleargă desculță pe iarba dreptății. Din iarbă ies flori îmbibate în seva adevărului. Adevărul e reacția dintre realitate şi norme, în paharul berzelius al creierului. Creierul instigă justiția să-şi proclame independența. Themis preia conducerea ministerului.

Ministerul Speranței

Colaborează cu Inspectoratul General pentru Speranțe Uriaşe (IGSU- sic!), în vederea unui viitor mai bun. Viitor în care puiul de democrație devine adult. Adultul democratic este proiectul îndrăzneț al ministrului Don Quijote. Continue reading „Alexandra IANCU: Guvernarea democratică” →

Gheorghe Andrei NEAGU: Cuiul

Verdele pădurii era spart de conturul unui sat ce părea să se ruşineze când îşi întindea trupul caselor printre arborii răzleţiţi. De fapt prima casă a fost un canton silvic, unde un pădurar şi-a făcut şi un grajd, apoi o casă pentru feciorul lui şi iarăşi un grajd. Apă au găsit repede, săpând o fântână la vreo doi metri adâncime. Groapa de gunoi nu era făcută în jurul acareturilor. De regulă pădurarul şi feciorul îşi căra bălegarul şi-l împrăştiau undeva la capătul celălalt al pădurii. Înhămau calul la o căruţă şi-şi cărau gunoaiele undeva într-o groapă ce fusese cândva o tranşee sau un adăpost mai mare în timpul războiului. Că aşa se spunea. Războiul fusese şi pe acolo. Apoi nişte neamuri l-au înduplecat cu rugăminţi peste rugăminţi, să-şi facă şi ele case prin vecinătatea sa.

– Că n-o să stricăm nimic, ziceau ele.

El le-a crezut, ba chiar a schiţat şi un fel de uliţă ce urma să se înfiripe odată cu venirea lor. Mai rău era cu WC-urile, care nu trebuiau să fie mai adânci de un metru în ruptul capului. Iar când, în crucea satului se ivi şi Ralea, satul părea să se fi născut acolo odată cu pădurea. Fagii rari acopereau casele până la streaşină. Vara n-a reuşit să-i înfierbânte acoperişurile niciodată. Umbra fagilor era cârpită uneori de trunchiul zvelt al molidului sau de silueta impresionantă a vreunui stejar singuratic. Când s-au trezit autorităţile că sub nasul lor crescuse un sat, n-au mai avut ce face. În cele câteva zeci de case, sălăşluiau aproape două sute de suflete. Numai iarna fumurile de pe coşuri se puteau zări până departe. Vara, coroanele arborilor acopereau până şi drumurile ce unea satul cu centrul comunal. Drumul era încă de pe vremea cantonului singuratec. Când Ralea şi-a terminat de construit căsuţa lui cu două dormitoare şi o cameră de curat, n-a mai putut de bucurie. A chemat preotul din sat să-i sfinţească bârlogul.

– Beţi, mâncaţi şi vă veseliţi, spunea el din când în când vecinilor.

I se părea că aceea era cu adevărat sfinţirea casei. Parohul şedea în capul mesei, înfulecând pe tăcute, tot ce-i pusese Ralea dinainte. Bărbaţii, în majoritate bărboşi şi cu părul lăsat pe spate până la umeri, arătau ca nişte zdrahoni gata să înghită şi masa, nu numai bucatele de pe ea.

– Ce bine ar fi fost dacă aveam şi un lăutar, zise unul dintre comeseni, muşcând dintr-o ciozvârtă.

– Dar cu un cântăreţ nu v-aţi simţi bine, întrebă popa cu ochii mijind cu subînţeles.

– Ba cum să nu taică părinte, încuviinţă cu entuziasm Ralea.

În sat se ştia că taica părintele îşi punea din când în când acordeonul pe burta mare. Prelatul atâta aşteptă. Se repezi în curtea casei, scotocind în caleaşca veche şi ponosită, după ceva ce părea să slujească dorinţei comesenilor. O armonică cu burduful scorojit se ivi în mâinile lui plinuţe. Reveni la masă, trăgând uşor de pereţii despărţitori ai burdufului. Curând melodiile au început să curgă. Bărbaţii îşi luară femeile de braţ la dans. Părea că atâta au aşteptat. Dansul se înfiripă cât ai clipi. Când preotul obosi, petrecăreţii ar mai fi vrut.

– Gata, vă ajunge! Şi aşa am făcut-o pentru sufletul vostru, că în pustietatea asta nu aveaţi cum să vă veseliţi, le zise prelatul, punându-şi acordeonul la picioare.

Se aşezară la mese îmbujoraţi, gata să se apuce de noi năzdrăvănii, vorbeau tare mângâindu-şi din când în când bărbile. Curând se retraseră la casele lor. Unii lucrau la oraş, alţii la pădure, pentru că pădurarul avea nevoie de ei să scoată uscăturile şi tot ceea ce considera el că trebuie scos prin metoda grădinăritului cum zicea el că scrie la carte.

De câte ori se întorcea de la muncă, Ralea îşi lua copilul din tindă şi-l ridica în sus, aruncându-l uşor, cât să atingă plafonul din lemn geluit ce urma să fie vopsit odată şi odată. Numai că banii şi timpul nu se opriseră prin preajma lui Ralea să-l facă să-şi cumpere vopsea. Las’că nici cu timpul nu stătea prea bine. Dacă ar fi cumpărat vopseaua, ar fi trebuit s-o lase în cutii, până când şi-ar fi găsit timp să vopsească. Avea totuşi un avantaj. Mirosul de brad se înstăpânise în toată casa. De cum intra în tindă, ăla micu’ i se arunca la picioare. Creştetul i se înălţase până aproape de buric. Ralea se apleca, îl lua de subţiori şi-l arunca în sus până aproape de tavan.

– Tâta-mare, tâta mare, zicea el bucurându-se de bucuria copilului.

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Cuiul” →

Ştefania OPROESCU: Dimineață de iarnă cu William Saroyan

Te trezeşti, simţi că ai dormit destul, aprinzi veioza şi citeşti ora 4 pe ecranul telefonului mobil. Stingi lumina şi vrei să mai dormi în timp ce auzi pe stradă maşini mergând, un zgomot înfundat de motor care trage greu, fără acompaniamentul scrâşnit al roţilor pe asfaltul uscat sau foşnetul lor împroşcând apa de ploaie. Te gândeşti cum vara nu şti niciodată dacă peste noapte a plouat sau e doar apa împrăştiată în zori de maşina salubrităţii. Te ridici din pat, te uiţi pe fereastră şi vezi cum a nins şi cum ninge încă viscolit, în săgeţi luminoase oblice.

O maşină patinează, încetineşte şi îşi continuă drumul. Nu mai dormi, te duci la bucătărie şi-ţi faci o cafea. O aduci aburind pe noptieră, te întorci în culcuşul cald încă al patului şi vrei să citeşti ceva. De obicei ziarele neterminate din ziua precedentă. N-ai ziare, cauţi la întâmplare o carte. Mergi cu ochii peste cotoarele cărţilor, cauţi una cât mai veche al cărui conţinut presupui că nu ţi-l mai aminteşti. Deschizi prima pagină şi citeşti un motto. Într-o zi din după amiaza lumii mohoreala morţii se va cuibări în tine şi când te vei ridica să mergi vei fi mohorât cu moartea, dar dacă eşti norocos asta te va face să te simţi mai bine şi să iubeşti mai mult”. Îţi place, nu-ţi aminteşti să-l fi mai citit. Sau poate doar nu i-ai dat importanţă. Închizi cartea, bei din cafea şi nu şti de ce ai un vag sentiment de bine. Poate fiindcă descoperi că e sâmbătă, că nu trebuie să mergi la serviciu. Poate pentru că a nins prima dată, destul de târziu într-o iarnă fără zăpadă sau din cauza cărţii…

Crezi că dacă te-ai ridica din pat şi ai sta în faţa unei coli de hârtie ai putea să aduni la un loc câteva cuvinte care să spună ceva. Crezi dar nu te ridici, vrei să guşti încă puţin din starea de bine o relaxare… a corpului, un reflux al tensiunilor, conştient că e doar glazura de pe tort iar dedesubt e aluatul tare, fără gust şi neînsiropat . Te gândeşti că ai vrea să mai dormi. Deschizi cartea la întâmplare, îţi aminteşti de ea, nu te dai în vânt după subiect şi nici după dialogul aproape obositor.

New York-ul anilor `50 văzut de W. Saroyan în „O zi din după amiaza lumii”. Îţi aminteşti că ai citit-o cu interes (nu şti dacă şi cu plăcere/ când ai cumpărat-o. Sunt ani de atunci, nici tu nu mai eşti acelaşi cum nici Saroyan nu era acelaşi revenind în New York după 20 de ani. Ceva te surprinde totuşi, îţi reţine atenţia şi îţi aminteşti clar cum te-a surprins la fel la prima lectură. Eroul cărţii, scriitor, poate autorul însuşi rememorează un amănunt din preajma anilor ’30 când locuia în acelaşi hotel scriindu-şi piesele de teatru şi salutându-se zile întregi pe holuri cu Enescu.

Şi cum personalul de serviciu rămas acelaşi după aceşti 20 de ani îşi aminteşte cum, „toţi băieţii s-au adunat toţi laolaltă şi s-au îmbătat” aflând că Enescu, întors în „Europa lui” a murit. „Pe vremuri veneau aici mulţi oameni ca Continue reading „Ştefania OPROESCU: Dimineață de iarnă cu William Saroyan” →

Adrian SCRIMINȚ: Dilemă – născută din niște mici întâmplări reale

„Facebookul ne uneşte! Am venit special din Italia ca să te văd. Uite că în sfârşit ne întâlnim”!… îmi spunea zâmbind cu sinceritate persoana care stătea în faţa mea la masă, într-un restaurant medieval, în cadrul unui program artistic cu specific de caffe concert. „Mă numesc Gi.Elle. Vin tocmai de la Roma. Sunt impresar artistic şi preşedintele sindicatelor tuturor artiştilor din toată Italia! Sincer, aş fi vrut să contactez o echipă de artişti din Kiev, de mult le urmăresc activităţile, dar după cum vezi, s-au tensionat vădit situaţiile pe acolo”.

Personajul din faţă îmi părea unul deosebit de simpatic, cu nişte ochi vii şi strălucitori, un corp voluminos, deosebit de inert, şi o barbă destul de stufoasă. Fizionomia unui intelectual, ca să concluzionez. Faţă de tovarăşul său cu care venise, pictor, retras în colţul lui, gârbovit din obişnuinţă sau datorită normelor pe care i le impuneau conjuncturile, Gi. Elle. mi se mula şi îmi copia energia. Dacă mă extaziam se extazia şi el, dacă toastam în cinstea lungii noastre viitoare colaborări, o făcea şi el, și prin felul în care îi strângeam mâna la fiecare despărţire, luându-i-o într-una sau în ambele palme ale mele, la fel proceda şi el cu mine.

„Uite despre ce e vorba Adriane – se străduia să îmi explice într-o engleză stâlcită, dând-o apoi în italiana lui veritabilă – sper să nu te jigneşti, dar prietenii mei mi-au spus că am înnebunit de-a dreptul venind în România, în această ţară moartă… după spusele lor, aproape ştearsă din hărţile geografice, inactivă, ca să organizez nişte evenimente culturale. Personal, mă îndreptam spre Kiev, dar s-au deteriorat lucrurile pe acolo. Sincer vorbind, mă bucur că s-au întâmplat toate acestea, pentru că am dat de un oraş viu, plin de dinamică şi viaţă evenimenţială. Ca să trec la subiect, doresc să înfiinţez la Braşov un festival de Baroque şi Commedia dell Arte. Eu voi veni cu coregraful, tu va trebui să îmi găseşti o orchestră şi balerini autohtoni, chiar şi câţiva actori. Obligatoriu, toţi protagoniştii să fie profesionişti. De publicitate mă voi ocupa eu. Hei, la naiba – a început să răcnească într-o italiană perfectă la o chelneriţă tânără care l-a servit cu vin mai întâi pe el, sesizând că nu e român – avem de faţă şi o doamnă la masă, ce boala!! îmi indica soţia. La noi în ţară băutura se toarnă mai întâi doamnelor dacă sunt de faţă! Mamma mia, ma che situazzione”!!! căuta cu ofuscare aprobare în ochii compatriotului său…

…După câteva pahare de Busuioacă de Bohotin, Gi. Elle. devenea din ce în e mai gălăgios. Îl întrebam despre marii artişti occidentali. Îmi venea cu multe argumente, pe unii îi cunoştea personal, în speţă pe marea balerină Carla Fracci. Era captivat de gesticulaţia soţiei mele, tipică numai la balerine, a început să o laude pentru lucrul acela. Eu stăteam cu palmele împreunate și coatele sprijinite în blatul mesei, iar el, în afara glasului puternic şi a ochilor vii şi joviali, părea inert de-a dreptul. La un moment dat s-a ridicat brusc de la masă, şi-a ridicat paharul, şi a ţinut un discurs care să se audă în întreaga locaţie: „Carri amici, în această seară se naşte o colaborare menită să fie de lungă durată. O prevăd ca pe una de bun augur. Astăzi se vor uni printr-un proiect cultural două mari metropole: Roma şi Braşovul. Se va zidi încă o cărămidă în temelia istoriei culturale europene”…

Momente de panică mai târziu. Gi.Elle nu îşi găsea portmoneul. Amicul lui a plătit cu cardul. Următoarele douăzeci de minute i l-am tot căutat, simţindu-ne foarte stânjeniți, atât soţia mea cât şi eu în persoană. Nu i l-am găsit. Nu s-a demoralizat. Era în mod vădit sub influenţa nemiloasă a busuioacei.

„Chiar că seamă cu Roma”! admira oraşul, de sus, de pe culmea dealului Cetăţii, adulmecându-i chiar şi aerul, pe când îl conduceam la taxi. A sunat isterizat ceva mai târziu și telefonul, ce-i drept cu mare întârziere: „Am găsit portmoneul – avea să mă anunțe. L-am uitat la hotel. Scuze pentru neajunsuri”!

„Ce părere ai”?! avea să mă întrebe soţia, în pat, pe când făceam o retrospectivă a momentelor parcurse în timpul zilei. „Mi se mulează după propria comunicare. Îmi foloseşte energia, mi se contopeşte cu propria personalitate. Ăsta-i un lucru bun, destinat colaborării comunicaționale. Nu gesticulează cu braţele, nu are gesturi, aici nu îl pot prinde. Foarte ciudat, mai ales la un italian… Ăștia vorbesc mai mult cu mâinile decât cu gura. Fiecare cuvânt al interlocutorului este însoţit de un cod gestual, care îi colorează și îi dau viață însemnătății spuselor.

Urma să îl întâlnim şi a doua zi, şi a treia. Pe Facebook nu am avut ce activitate să îi verific, era de-a dreptul minusculă, câteva specificaţii despre drepturile artiştilor din Italia. Pe Google nici urmă de dânsul. Motorul de căutare ar fi trebuit să se încingă cu specificaţii, ţinând seama că dumnealui era preşedintele sindicatelor tuturor artiştilor din Italia, om care trata direct cu Bruxelul pentru doleanţele artistului, după cum mă încredinţa pe tot decursul acestor zile. M-am decis să sun în Italia un prieten, fost balerin consacrat al Operei Naţionale din Bucureşti, care colabora în domeniu pe acolo. „Aoleo, cu italienii te-ai gândit să faci proiecte de amploare?! Păi ăştia-s cei mai mari ţăpari de pe faţa pământului, te fac băieţii la pocher cu şeptarii! Nu am auzit de el, şi mă întâlneşti tot la Roma. Mai verifică, mai verifică…”

„Aveţi artişti desăvârşiţi Adriane”! mă încredința, mai ales după vizionarea spectacolului Tosca al Operei Braşov. Aşa ceva am mai întâlnit cu câţiva ani în urmă doar la Bratislava. Păcat însă că artiştii voştri sunt încă marcaţi de vremurile care au apus. Fizionomiile lor îmi spun totul. Nu sunt sigur că ştiu să se descurce dacă sunt lăsaţi de capul lor. Se mulţumesc doar cu ceea ce le toarnă pe gât finanțatorii. Tu şi cu soţia ta se vede că aţi cutreierat lumea. Ştiţi să daţi frâu liber iniţiativelor. La noi nu e aşa… protecţia artistului e mult mai haotică. Asta-i diferenţa dintre individualism şi colectivism. Individualistul excelează de unul singur și se descurcă pe propriile aripi, colectivistul este atât apărat, cât și retardat de anturaj. La voi predomină cel din urmă. M-am interesat, legile voastre de protecţie socială sunt mult mai bune decât cele ale noastre”…

„Numai să fie puse în funcţiune! Gi.Elle.” – l-am întrerupt din entuziasm.

„Chiar şi fetele voastre de aici arată mult mai bine decât cele care au venit pe la noi”… concluzionă, întorcând brusc capul după una dintre balerinele noastre.

„Şi bărbaţii voştri de aici la fel – interveni şi pictorul. Cei de dincolo sunt mai negricioşi şi au mâinile mai lunguiețe”…

„Or fi luat şi ei câte ceva din sindromul geografic al Italiei”! i-am ironizat urgent argumentul, ajutat de ocheada discretă a lui Gi. Elle., care îi sugera să fie mai vigilent cu expunerea individualistă a declarațiilor.

Grăsana de Cotnari îşi spunea rapid cuvântul. Gi.Elle făcuse un semn subtil acordeonistului să se mute la altă masă. Aveam de discutat.

„Uite ce e Adriane, am nevoie de de zece balerini profesionişti, o orchestră cam de 11 oameni, doi actori, unul român, pe celălalt ţi-l trimit din Italia. Dacă nu găsesc pe acolo coregraf va trebui să mi-l găseşti tu, sau să faci tu spectacolul. Continue reading „Adrian SCRIMINȚ: Dilemă – născută din niște mici întâmplări reale” →

Roni CĂCIULARU: Note de lectură – „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea

„Undeva, pitit printre arbori-catedrale, într-o dumbravă minunată, satul Făgeţel, leagănul izvoarelor Trotuşului, respiră liniştit, îndemnând la împăcarea cu tine însuţi”... Iată doar o frază din cartea lui Mihai Buznea, intitulată „Drumuri şi popasuri”, carte care a apărut la Editura „Ateneul Scriitorilor” din România. Vorbim despre o frază care pe mine m-a transferat, de la începutul lecturii acestei cărţi, în lumea amintirilor. Doar câteva cuvinte, şi iar eşti tânăr, iar eşti reporterul fascinat de meseria lui, iar întrevezi locuri şi imagini pe care fostul meu coleg de redacţie şi actualul meu amic, le pune în paginile unei serii închegate de reportaje, care se poate numi – şi după fantezia mea – „O nouă Românie Pitorească”…

Şi-mi aduc aminte că exact pe locul amintit mai sus, în satul acesta, Făgeţel, mă preumblam cândva, căutând şi eu oameni şi fapte demne de un ziar care, pe lângă lucruri neagreabile, făcute la porunca acelor vremi, ştia să-şi coloreze paginile elegant şi chiar frumos, oferind cititorilor şi acel rege al jurnalismului – Reportajul. Câteodată – chiar şi reportajul literar. Dar cum regii sunt tot mai puţini, şi presa cotidiană e, din păcate!, din ce în ce mai lipsită de harul bunului gust… Totuşi, locurile preumblărilor noastre au rămas, sunt aceleaşi şi azi, cu înnoiri şi, desigur, cu alte vibraţii de suflet. Iar farmecul unic al naturii minunatei Românii e, poate, uşor schimbat, faţă de anii trecuţi, o dată cu generaţia mea, dar şi el rămâne la fel de tulburător. Şi iată că marele reportaj, care este cartea „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea este tocmai această Românie, şi nouă, şi veche, care tulbură înălţător orice suflet cinstit, care a respirat aerul de cinste şi omenie al unora dintre concetăţenii săi.

Dar cine dintre cei mai în vârstă rememorează România care a fost nu de mult, realizează, încă odată, că erau destule lucruri rele şi grele, însă culoarea adevărată, de atunci şi de acum a României, este cea a oamenilor cumsecade, care erau, şi sunt, în viaţa diurnă a unei ţări de o rară frumuseţe, adică România. Şi iată cum, cu talent şi o bogată experienţă de viaţă. Mihai Buznea ştie să redea o Românie de suflet şi de progres, aşa cum este şi azi, cu lucruri bune şi, uneori, şi cu lucruri rele. Desigur, nu este o descriere roz-bombon, dar este o carte concludentă şi semnificativă, cu lumini şi umbre, aşa cum viaţa este pretutindeni, la intensităţi şi cu nuanţe diferite…

Reportajele lui M.B. impresionează prin redarea harului unor oameni cu faptele lor bune şi gândurile lor, rodul de ansamblu fiind imaginea unei ţări pe care reporterul o vede dimpreună cu istoria ei, cu profunzumea trăirilor unui neam greu încercat, care-şi construieşte, în continuare, istoria acestor vremuri. Descrierile din paginile drumurilor şi popasurilor buzniene sunt atrăgătoare, iar cine vrea să guste farmecul unui gen gazetăresc elegant, frumos, realist şi romantic, aşa cum l-a gustat şi generaţia de părinţi şi bunici ai tinerilor acestor zile, cine vrea să stea la o cafea, cu o carte bună în mână, savurând frumuseţi văzute şi simţite de autor, ei bine, poate să citească această carte, care-l ridică pe condeier spre şi pe soclul unui redeschizător de drum, care duce şi la redescoperirea nu numai a unei noi Românii Pitoreşti, ci şi a reportajului literar – cam dat uitării, pe nedrept.

Dar am rămas dator să dezvălui ce mi-a remintit satul Făgeţel, aşezarea unde se află izvoarele Trotuşului. Ei bine, îmi reamintesc şi eu momente unice ! Umblam cu treburi dar şi eram hoinar pe-acolo, când, căutându-l, am gasit firul acela de cristal, scânteid aur şi prospeţime de-nceput. Curgea vioi şi-ndrăgostit de preajma sa, trecând cuminte pe sub gardul din lemnul unor pari subţirateci, de la marginea unei gospodării de munte. Firul acesta ieşea dintr-o curte mare, în care se afla şi o căpiţă de fân, pusă acolo parcă mai mult ca să sporească farmecul locului.

Ce ştiam eu, atunci, despre traiul acelor oameni de la munte?!

Mai încolo – casa văruită în alb şi cu ferestrele ei mici, care reflectau un alt aur, ce venea din împărăţia soarelui. Şi-arunc o privire-n jos, şi văd iarba dintr-o vale largă, oprită jos de un alt deal… Iarba aceea era de un verde proaspăt şi unduios, cu care începusem a mă contopi, simţind şi eu vântul cum o mlădie tandru. Eram într-o vale largă şi adâncă. Cerul cânta cu voci de păsări, infitrându-mi în suflet o pace sfântă; şi era o linişte ca în şoapte de început. Cobor spre şesul scurt şi larg al acestei văi şi simt că, în acelaşi timp, urc spre puritatea sinelui meu. Când am ajuns jos am trăit formidabila unire a cosmosului cu pământul, iar eu pluteam, pluteam fericit şi singur… Eram şi eu parte din natură!

Îţi mulţumesc Mihai Buznea că mi-ai reamintit acele clipe, de un farme deosebit. Ca şi alte descrieri ale tale, din admirabila poveste a României din cartea ta. România cu oraşele şi satele sale, cu poveştile şi legendele sale, cu împlinirile şi neîmplinirile acestor locuri de trai gospodăresc, ale unor oameni de bine şi de omenie.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Note de lectură – „Drumuri şi popasuri” de Mihai Buznea” →

George PETROVAI: Pontius Pilatus (poem dramatic)

Întreaga acţiune se petrece în atriumul (curtea interioară) din imensul palat al lui Pontius Pilatus, procuratorul Iudeii. Ca în toate marile case romane, în mijlocul atriumului susură un splendid havuz, iar jur-împrejurul său se întinde porticul acoperit, loc amenajat nu doar pentru destindere şi odihnă atunci când căldura devine sufocantă, ci şi pentru desfăşurarea activităţilor specifice cancelariei celui mai important demnitar roman din zonă: consfătuiri, audienţe, punerea rezoluţiilor, alcătuirea rapoartelor şi a răspunsurilor la adrese.

Deşi e dimineaţă devreme şi soarele de-abia s-a avântat pe bolta sticloasă a cerului, deja aerul a devenit irespirabil, semn neîndoielnic că vine furtuna. Deocamdată, înveşmântat în togă albă, cu căptuşeală sângerie, procuratorul se plimbă gânditor pe aleile ireproşabil întreţinute din preajma havuzului, savurând prin toţi porii aerul înviorat de stropii apei cântătoare şi jucăuşă. Trupul ciolănos, înalt şi drept este al unui militar de carieră, care circa jumătate din cei peste 60 de ani şi i-a petrecut pe câmpurile de luptă. Iar capul este al unui roman autoritar, obişnuit să poruncească, de la fruntea înaltă şi ridată, ce face corp comun cu chelia amplă, până la gura cu buze subţiri (semn al răutăţii şi perfidiei) şi mai departe la bărbia puternică (semn fără tăgadă al voinţei şi perseverenţei).

Pilat:

(aparte)

Cu ce răsplată m-am ales

că zeci de ani am fost sub arme,

ca Roma şi-ale sale norme

să-nsemne-n lume un succes?

Am fost numit procurator

în ţara asta de coşmar,

unde chiar soarele se-ncinge

cu o furie de barbar,

când locul meu era alături

de-acest Tiberiu împărat,

pe care cu curaj destoinic

l-am apărat şi îndrumat

să-ntoarcă soarta unor lupte

considerate ca pierdute,

astfel ca faima-i de strateg

cu cea de om să se confrunte.

(Căci ştiu atâtea din trecutul

acestui ins degenerat,

încât ce-n taină se şopteşte,

fărâmă-i dintr-un scelerat…)

Dar, cum a fost şi va mai fi,

amicii-n spate m-au lucrat,

iar împăratul nostru drept,

decretu-n grabă l-a semnat…

Venind aici cu fierea-n clocot

la tot ce ţine de evrei,

nu-i de mirare că le-am copt-o

în lucruri sacre pentru ei,

precum ofensa cu plimbatul

stindardelor imperiale

în tot oraşul şi-n pofida

protestelor sacerdotale,

ori întâmplarea drăgălaşă

cu apeductul şi-a lui plată

din banii Templului, ciupiţi

de la o gloată-ndoctrinată…

Cu toate astea, fui vestit

că însuşi Ana, Preot Mare,

urmează să mă viziteze

pentru ceva făr’ de-amânare,

povestea cu acel profet

ce-n mozaism s-a opintit,

fapt pentru care, zor-nevoie,

Sinedriul îl vrea răstignit.

De parcă eu, nobil roman,

mai mare peste regi locali,

aş fi vreodată înclinat

s-aprob nişte evrei venali.

Nu ştiu exact cine-i profetul

şi nici cu ce-i mai vinovat

ca miile de inspiraţi

ce ţara bat în lung şi-n lat.

Dar pentru că i-a pus pe jar

cu mic, cu mare pe rabini,

voi fi cu El şi-o să mă lupt

cu şeful haitei de haini.

Se opreşte când o vede pe soţia lui Procula că se apropie de el în mare grabă.

Procula:

(foarte agitată)

O, soţul meu, ce bine-mi pare

că singur eşti şi relaxat!

Permite-mi, dar, să-ţi spun pricina

ce m-a-ndemnat ca să te cat.

Pilat:

O bucurie-i pentru mine

prezenţa ta de dimineaţă!

Mă miră graba-ţi, dar te-ascult

cum drag mi-a fost întreaga viaţă…

Procula:

(cu patos)

Balsam divin pentru inimă-mi

e vorba ta meşteşugită,

dup-acel vis de astă-noapte

revelator ca o ursită.

Părea că m-am pierdut pe veci

într-un lugubru labirint,

ce-apocalipsu-l contura

cu-ocheadele luminii de argint.

Şi, negăsind o cale de scăpare,

spre nebunie groaza mă-mpingea,

când – ce minune! – vocea auzită

s-a dovedit a fi salvarea mea.

Căci vocea caldă ca o mângâiere,

din haos la liman m-a scos –

un coridor al liniştii supreme,

unde şi timp, şi spaţiu sunt pe dos.

Mi-e imposibil să-ţi explic

senzaţiile încercate

în clipe fără de egal

ce-n timp real sunt peste poate:

simţeam cum pacea se preschimbă

în fericirea mult visată

şi îmi doream să nu mă-ntorc

în lumea asta niciodată…

Plimbându-mă cu încântare

pe-acel traseu de paradis,

pe un perete am zărit

ceva frapant chiar după vis;

un peşte desenat în grabă

de-o mână nu prea iscusită,

dovadă clară că altceva,

nu arta-i ţinta urmărită.

Preocupată obsesiv

de visul meu cu peştişorul,

m-am deşteptat cu noaptea-n cap

ca să dezleg întreg misterul,

şi-n grabă l-am chemat la mine

pe grădinarul Ieremia,

cel care deja aderase

la crezul lui Iisus Mesia,

ca să m-ajute. El mi-a spus

când relatare-am terminat:

„Sunt onorat, ilustră doamnă,

că neuitării m-aţi redat.

Cât despre-acel desen, să ştiţi

că-i un simbol uluitor –

întâi semnifică botezul,

apoi pe-al nost Mântuitor.

Căci peşte-i ICHTHYS în greceşte

– un acrostih sculptat în fier –

ce seva-şi ia din Iesus Christos,

dar şi din Theou Yios Soter.

Iar prin traducere obţinem

esenţa lui Hristos Iisus,

în ipostaza Lui de Uns,

ca şi de Fiu trimis de sus”.

Niţel stingherită de cele spuse aproape pe nerăsuflate, Procula se opreşte şi oftează. Apoi, mai înainte ca Pilat să poată interveni, ea îl priveşte drept în ochi şi continuă cu hotărâre: Continue reading „George PETROVAI: Pontius Pilatus (poem dramatic)” →

Carmen Antoaneta MARCEAN: File dintr-o carte (poezii)

CĂMAȘA GÂNDURILOR SUMBRE

Prin pleoapele întredeschise

Mi se strecoară zarea unui gând;

Cu aripi de lumină-ntinse

Plutește din neant printr-un cuvânt.

Înțelepciunea lui o caut

Să o așez în ramă de poem,

Din clipa unui vis de flaut

Să mă-nlumin în sufletu-mi boem.

Surpând tăceri de triste umbre,

Deschid fereastra către răsărit;

Cămașa gândurilor sumbre

S-a rupt când pleoapele mi-au tresărit.

SUNT FILĂ ÎNTR-O CARTE

Cuvinte-fluturi mi se aprind în gând

Să-mi fie clipa un zbor spre lumină.

Miroase a noapte la mine-n cuvânt,

Dar simt răsărit de ziuă senină.

Chiar dacă ard în lungi tăceri amare

Și vers se naște pe umede pleoape,

Chem dorul să-mi vină din nechemare,

Să-mi fie tăcerea un zâmbet în ape.

Tot scrijelind pe frunze de visare

Poeme-mbrăcate în clorofilă,

Născute-n zori, când geana lin tresare,

Sunt filă-ntr-o carte. O zi – o filă.

O CARTE

Din neștiutele, albastre zări

Senin de taină mă inundă;

Născând sub tâmplă gând și întrebări,

Din nori îmi fac la gât o fundă.

Să-mi fie zborul spre înalt destin

Eu mă zidesc în poezie,

Smerită, fruntea muzei îmi înclin

Ca versul din neant să-mi vie.

În șoapte-nfiorate-ntr-un sărut,

În drumul meu către departe,

Din amalgam de vis și dor durut

Pe suflet scrijelesc o carte.

POEM ÎN ZBOR

Când umbra unui gând

pe tâmplă îmi șoptește

dureri de vis plângând,

tristețea mă zidește.

Strigăt de tăcere

mă-mbracă-n risipire,

versul drept își cere

la dreaptă zămislire.

Cuvântul nerostit,

fărâmă de lumină

pierdută-n infinit,

cu zgură mă întină.

Căci arde-n mine dor

de verde și albastru;

sunt un poem în zbor;

nu pot să fiu sihastru!

FĂCLII – CUVÂNT

În tremurul de pleoape

Se-ascunde un fior,

Clopot de-argint pe ape

În struna unui dor.

Sub tâmple-nzăpezite

Se necuprind lumini,

Clipe de vis, păzite

De umbre și haini.

Și totuși vers se zbate

În tainicul ungher;

La porți de suflet bate,

Șoptind încet, stingher:

Mă lasă pe o rază

Să vin în lumea ta,

Nu-mi pune cerberi pază!

Eu sunt un strop de stea.

Se-adună-n călimară

Tăcerea dintr-un gând,

La ceas târziu de seară

Se-aprind făclii – cuvânt.

UITARE

Când mijește printre gene

Bob senin de răsărit,

Visele-mi plutesc alene

Pe cărări de infinit.

Continue reading „Carmen Antoaneta MARCEAN: File dintr-o carte (poezii)” →

Dorel SCHOR: Miriam Cojocaru și fructele Israelului

În Israel condiţiile climatice favorizează cultivarea plantaţiilor de fructe tropicale, iar dintre acestea, mai ales pe cele cu citrice.

Era firesc, aşa dar ca acestea să ocupe un loc de cinste şi în artele vizuale, ca simbol al rodniciei pământului şi al frumuseţii naturii. În pictura universală, fructele au constituit un subiect peren, mai ales în naturile statice sau ca element de compoziţie.

Sunt cunoscute „cele patru anotimpuri” ale pictorului italian Arcimboldo, în care figurile umane alegorice sunt compuse în exclusivitate din fructe.

Giusepe Arcimboldo era un pictor manierist, post renascentist, dar aproape că nu există curent sau stil în artă care sa nu folosească fructele ca subiect. Rembrandt şi Van Gogh, Titzian şi Bruegel, Modigliani şi Renoir, Cezanne şi Matisse şi mulţi alţii le-au înfăţişat în culorile cele mai frumoase, creatoare de atmosferă şi pline de poezie.

În tablourile pictoriţei Miriam Cojocaru regăsim de multe ori fructele obişnuite, mere şI banane, gutui şi piersici, dar de data aceasta ne delectează cu portocale şi lămâi într-o elegantă demonstraţie cromatică, cu o generoasă sensibilitate autentică.

Fructele sunt generatoare de sentimente optimiste, cea ce face ca impactul publicului să fie considerabil.

Lucrările pictoriţei Miriam Cojocaru reflectă cu robusteţe experienţa de viaţă şi libertatea descoperirii culorilor.

——————————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (80)

Unirea Transilvaniei cu România

În toamna anului 1918, în octombrie-noiembrie, în Ungaria şi Transilvania avea loc o revoluţie, care amintea, parţial, de toamna lui 1848; flăcările revoluţiei, care au cuprins monarhia dualistă s-au întins până departe, ,,au pătruns până în creierul munţilor”. Aveau loc acţiuni radicale ale muncitorilor din oraşe, la Arad, ,,soldaţi şi muncitoare tăiau galoanele ofiţerilor” de pe străzi, iar la Timişoara, la 31 octombrie, socialiştii sub conducerea lui Otto Roth proclamă ,,republica bănăţeană” şi instituie ,,Consiliul poporal bănăţean”, organisme neviabile, fără viitor. Revoluţia din Transilvania a fost provocată de ample contradicţii, sociale şi naţionale, acutizate în anii războiului. Mulţimile, plebea, n-au mai putut fi zăgăzuite în manifestările lor: ,,…Plebea este motorul care mişcă masa, inspiră îndrăzneală şi nu cunoaşte frâu” (cf. ,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918). La 31 octombrie (st. n.), la Arad, se declanşează evenimente revoluţionare de amploare, despre care relata tot ,,Românul”: ,,Mişcări de revoluţie! Libertate! Sufletele-s agitate, zguduite…Oraşul fierbe în zgomotul cetelor de soldaţi şi muncitori, femei şi copii, care pornesc mişcarea lumii amorţite…E ceva rezolut şi puternic în descătuşarea lanţurilor de secole ce ţineau lumea noastră ferecată…, s-au rupt lanţurile. Bâjbâie străzile de lume liberă, soldaţi care fără şovăială îşi rup rozetele de pe chipiuri, îşi aruncă puştile…Jurământul dat împăratului este nesocotit într-o clipă spontană şi înlocuit cu cel mai sublim şi puternic instinct uman: libertate!..”.

La Arad, muncitorii declară grevă generală, apoi se îndreaptă in corpore spre Piaţa Libertăţii, la un miting convocat de socialişti, antrenând sute de cetăţeni ai oraşului, iar pe drum, mulţimea somează pe ofiţerii întâlniţi în cale să-şi scoată insignele imperiale şi galoanele, geamurile firmelor sunt sparte, prăvăliile sunt asediate. În Piaţa Libertăţii din Arad, la ora 10 şi jumătate (suntem în 31 octombrie!), ,,puhoiul de oameni” număra aproape 10 000. Soldaţii din cetatea de pe Mureş (Arad), imediat ce au fost eliberaţi, ,,părăseau serviciul şi de pe pod aruncau armele în apă”, mulţimea a pătruns în închisoare, eliberând deţinuţii politici, entuziasmul în întreg Aradul era de nedescris. Muncitorii din Arad au constituit un Consiliu (soviet!) muncitoresc, alcătuit din lucrători maghiari, germani şi români, mai mult, soldaţii au fost îndemnaţi ,,să-şi aleagă (şi ei) un Consiliu militar” (,,Românul”, din 1/14 noiembrie 1918).

La Timişoara, la 31 octombrie 1918, au avut loc evenimente asemănătoare, ,,o mişcare colosală” (cf. ,,Adevărul” (socialist), din 21 oct./3 nov. 1918). Şi aici, la apelul social-democraţilor, muncitorii au declarat grevă generală şi au manifestat pe străzi cerând o ,,republică democratică”. Oraşul nu mai era controlat de nimeni, unităţile militare se destrămaseră, poliţia era redusă la neputinţă, muncitorii au ocupat clădirea poştei. A urmat proclamarea republicii, soldaţii şi ofiţerii din oraş au trecut de partea muncitorilor, abandonându-şi insignele imperiale. S-a constituit şi la Timişoara un Consiliu muncitoresc, care a solicitat respectarea drepturilor acestora. Valul agitaţiilor sociale a cuprins şi alte localităţi din Banat, la începutul lui noiembrie 1918, ziarul ,,Ujsag” din Cluj scria că ,,tot Banatul este în flăcări”, la Reşiţa, a avut loc o grevă generală şi demonstraţii muncitoreşti, participanţii s-au pronunţat pentru republică. S-a constituit un Consiliu muncitoresc şi gărzi muncitoreşti, care au preluat controlul întreprinderilor din oraş. Acţiuni asemănătoare au avut loc la Lugoj şi Caransebeş.

La Oradea, au avut loc serioase agitaţii revoluţionare, muncitorii au declarat grevă generală, au constituit un Consiliu muncitoresc, iar cei 3000 de soldaţi din garnizoana oraşului au organizat un miting, la 31 octombrie, cerând instituirea republicii. La Cluj, muncitorii, sprijiniţi de soldaţi şi alţi locuitori ai oraşului au organizat un miting, manifestând pentru republică, iar deţinuţii politici au fost eliberaţi din închisoarea oraşului. La Bistriţa, Turda şi Ocna Mureşului s-au desfăşurat acţiuni similare. Agitaţiile sociale s-au extins în Valea Jiului, încă de la 29 octombrie, minerii au declarat grevă generală, înlăturând jandarmeria şi celelalte autorităţi. În oraşele din Valea Jiului, la Petroşani, Aninoasa, Vulcan şi Lupeni, s-au constituit consilii şi gărzi muncitoreşti, formate din mii de oameni şi care erau înarmate. În zona Munţilor Apuseni, s-au produs ciocniri violente între mineri şi vechile autorităţi, la Brad, s-a dat o adevărată luptă între muncitori şi armată, s-au înregistrat şapte morţi şi numeroşi răniţi, astfel de ciocniri au avut loc şi la Zlatna. Agitaţii revoluţionare s-au produs şi la Braşov, unde s-a constituit o gardă muncitorească, care controla gara oraşului, la Sighişoara, la Târgu-Mureş, la Făgăraș şi Alba Iulia.

Pe lângă agitaţii muncitoreşti, se înregistrează revolte ale militarilor din Transilvania împotriva comandamentului imperial, la Arad, Timişoara, Sibiu, Oradea, Lugoj, Cluj, Făgăraş, soldaţii din garnizoane s-au răzvrătit. La Timişoara, de pildă, ofiţerii şi soldaţii români au refuzat să se supună, constituindu-se într-un Consiliu militar naţional. Avocatul dr. Victor Hotăran din Arad, aflat în serviciu militar la Timişoara, împreună cu dr. Iustin Nemeth, au adus această hotărâre la cunoştinţa comandamentului garnizoanei. În urma revoltelor militare, garnizoanele din Transilvania s-au destrămat, după cum rezultă din raportul comisarului pentru Transilvania al guvernului Karolyi, din 2 noiembrie 1918, care arăta că comandamentul militar din Cluj nu dispunea nici de zece oameni care să-l asculte.

În aceeaşi vreme, puternice frământări aveau loc la sate, militarii revoltaţi din garnizoane se întorceau înarmaţi la casele lor, după cum relata ziarul ,,Unirea” din Blaj, la 9 noiembrie 1918: ,,Sosirea soldaţilor a răspândit groază prin satele unde au trecut. S-au alarmat mai ales curţile nobiliare, dar nu mai puţin s-au înfricoşat notarii şi alţi funcţionari. Mulţi dintre ei, de teama ameninţărilor, au căutat a se refugia la oraşe, lăsând pradă averea şi agoniseala lor”. După cum consemna I. Clopoţel, martor al vremii, ,,lumea săracă a satelor a atacat moşiile, însuşindu-şi grânăriile…, ciurzile de vite ale marilor domenii”. Într-adevăr, în prima decadă (între1 şi 8) a lui noiembrie 1918, Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (80)” →

Adrian MOCANU: Experienţa iubirii

În mental mintea foloseşte simboluri; gândul foloseşte lucruri ; visul scoate subiecţi din simboluri.

Adevărul meu înţeles este cât pot să cuprind cu înţelegerea o reprezentare în imagine, sau peliculă în afară ochilor fizici, în senzaţie extracorporală, sau în interiorul celor două emisfere cerebrale. Imaginea mentală este o îmbinare dintre dreapta, inima şi stânga, minte. În general experienţele aceastea ţin o secundă, maxim două. O reprezentare a ceea ce este înţelegere este că eu că privitor sunt undeva în cosmosul mental, un cer se deschide şi aşa privesc şi înţeleg cunoaşterea pe pământ.

Tot despre adevăr pot spune ceea ce spuneam în primele mele raţiuni : printr-o cunoaştere se dezvolta o sensibilitate, o voinţă de a gândi respectiv o gândire, cu care intru în o nouă cunoaştere. Acum pot puncta faptul că adevărul faţă de o tematică apare nu unul, ci multiplu, iar omul, că tendinţa este deschis mereu spre ceea ce este nou. Şi mintea este deschisă spre noi simboluri.

Dacă un om cu un om au ca reprezentare un gard, prima înţelegerea asupra iubirii a fost : cu iubirea sari gardul, o coteşti, o iei prin spatele meu.

Tot faţă de oameni am văzut că: iubirea faţă de celălalt îl scoate chip O înaintea mea (în voinţa mea); sau ca iubirea celuilalt este ca necesitate. Trebuie să iubim formă. Celălalt fiind O . din experienţa cu femininul am o afirmaţie în acest sens: Chipul tău iese noaptea în tablou. Prin oglindă? Totdeauna chipul tău.

Când nu am iubire, dar fac faptă bună, sentimentul greşelii mă va atinge /). Venind din stânga(centru stânga ? în drum oblic); eu fiind înaintea mea, ca un punct al gândirii.

Prin a da iubire Lui Dumnezeu, omul este mai puţin egoist. Acum înţeleg acest lucru ca fiind normal, căci atunci când strigi la Dumnezeu: Doamne, Doamne, sau eul se duce în Domnul, rupându-se din locul său, rămânând neantul; sau eul se duce în Locul lui Dumnezeu din mental, rămânând sfera eului aparent fără egou.

O dată am avut ca vedenie imaginea unei camere în care Dumnezeu era sfera în colţul din stânga jos, iubirea era un soare alb mare, în mijlocul camerei şi în colţul din dreapta era sfera eului omului. Să fi fost această cameră oglinda mentală? Ştiu din alte două experienţe ca în oglindă mentală este o enormă iubire. Astfel smerindu-mă m-am făcut mare alb în oglindă mentală. Sau suferind din cauza unui păcat, am primit o îmbrăţişare în o curbă; a fost o învăluire vindecătoare a luminii ce a ieşit din oglindă, cuprinzând arcul ce cerc neatins de îmbrăcarea neagră a celuia căruia i-am greşit.

Iubirea Lui Dumnezeu este frumoasă pentru că mărturisind mamei mele nimicnicia mea, imediat am văzut cum o mână străină, albă, lua din cosmosul din dreapta câte o stea, o trecea prin oglinda mentală şi apoi o punea pe coajă euluiou al meu de pe pământ, din stânga oglinzii.
Când nu am iubire nu pot îmbrăţişa adevărul pe care îl ştiam despre o credinţă. Zic un cuvânt de trei ori, un fel de bla, bla, bla mimând credinţa şi numai pe acele trei cuvinte le cred.

Continue reading „Adrian MOCANU: Experienţa iubirii” →