Ioan Nicolae MUȘAT: Mi-e dor de tine mereu și mereu

Mi-e dor de tine mereu și mereu

 

Mi-e dor de tine mereu și mereu
Dar mult mai mult mi-e dor când te apropii
Și mult mai mult
Când îți strălucește fața de dor
Dar nu te pot mângâia
Nici măcar cu privirea
Și atunci trimit soarele
Și te mângâi cu razele lui
Și trimit luna cu stelele
Și te îmbrățișez cu întreg Universul
Și când îți zâmbesc florile
Nu știi că sunt trimise cu toate
Prin sărutările
Ce ți le-am furat

———————————

Ioan Nicolae MUȘAT

Buzău

20 octombrie 2019

Sofia Doina GAVRILĂ: Tu ești cel mai frumos poem

Tu ești cel mai frumos poem

 

Cel mai frumos poem al meu ești doar tu,
scris în nopțile geroase de iarnă, la gura sobei
în timp ce flăcările îmi dansau ca niște baiadere,
dezlănțuite de ascunsele lor patimi.
Te-am pictat peste cuvinte, în zile de toamnă
ploioasă, în sufletul meu răsărind ca un curcubeu,
soare strălucitor din petale de vis și dor,
cu raze de bunătate în puritatea gândurilor.
Te-am scris de atâtea ori pe ciorne, aruncându-le
cu tot ce aveam în suflet, lăsând doar vidul iluziei
să se aștearnă peste ochii orbi, ce n-au reușit să vadă
dincolo de adevăr… Te-am sculptat în piatra
timpului ca pe o Galatee, așteptând scânteia care
să-ți dea viață prin bătăile inimii mele.
Te-am scris, pictat, sculptat în sufletul meu,
de ani de zile mereu, jucându-mă cu așteptarea
în nevisare și nesperanță, ca o renunțare.
Cel mai frumos poem al meu mi l-a dăruit generoasa
toamnă, în toată strălucirea sa, atunci când
te-am regăsit ascuns de inima mea printre himere…
poem de iubire scris pe cartea destinului.

—————————–—–

Sofia Doina GAVRILĂ

25 octombrie 2019

 

Vavila POPOVICI: Despre vanitate

„Jumătate din răul făcut pe această lume se datorează oamenilor care vor să se simtă importanți.”

 – George Eliot

 

   Vanitatea este o credință exagerată în propriile abilități sau în atractivitatea față de alții. Dicționarul o definește ca ambiție neîntemeiată; o asemuiește cu dorința de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare, deșertăciune, zădărnicie. Răsfoind mai multe dicționare mai găsim: „încredere exagerată în calitățile proprii”, „atitudine de superioritate nejustificată față de alții; semeție, fală; fudulie”, „opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale”, „părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială”, atitudine de înfumurare sfidătoare și disprețuitoare” s.a. Peste tot conotația atitudinii este negativă și de repudiat.

   Anterior secolului al XIV-lea, acest termen nu avea astfel de nuanțe narcisiste și însemna doar deșertăciune. Expresia slavă deșartă este considerată acum ca un sinonim arhaic pentru vanitate, dar inițial a însemnat mândrie inutilă, adică lăudăroșenie nejustificată.

   În multe religii, vanitatea, în sensul său modern, este considerată o formă de auto-idolatrie prin care omul se compară cu măreția lui Dumnezeu de dragul propriei imagini. În învățăturile creștine, vanitatea este un exemplu de mândrie, unul dintre cele șapte păcate capitale. Din punct de vedere filozofic, vanitatea poate fi considerată o formă mai largă de egoism și mândrie.

În arta occidentală, vanitatea a fost adesea simbolizată de un păun sau în termeni biblici de „Desfrânata Babilonului”. În timpul Renașterii, vanitatea era reprezentată invariabil ca o femeie goală, uneori așezată sau întinsă pe o canapea, care se pieptăna și se uita în oglindă. Oglinda este, uneori, ținută de un demon sau de un amoraș, alte simboluri ale vanității fiind bijuteriile, banii.

   Care mamă, mă întreb, nu a citit copiilor povestea Fraților Grimm „Alba-ca-zăpada și cei șapte pitici”, în care împărăteasa trufașă, înainte de culcare întreba: „Oglinjoară din perete, oglinjoară,/ Cine e cea mai frumoasă din țară?” Și aștepta răspunsul oglinzii pentru a se liniști: „Măria ta ești cea mai frumoasă…”.

   Trufia este unul dintre păcatele capitale, grele din Biblie, care-l despart pe om de Dumnezeu. Interesant este sfatul lui Petre Țuțea privind înfrângerea vanității, din cartea sa „Între Dumnezeu și neamul meu: „Să te disprețuiești în fiecare zi, pentru ca să aibă loc Dumnezeu în vidul lăsat în tine”.

   Întrebarea este ce ne face să adoptăm o astfel de atitudine? Evident, dorința de a-i impresiona pe alții, de a accede pe scara socială, de a ne acorda importanță, de a ne vedea cu alți ochi. Și-atunci ne găsim multe „calitățidacă suntem firi orgolioase, iar oamenii cu caracter urât, dovedesc și mai multă vanitate.

   Vanitoșii au o nemăsurată încredere în propriile lor puteri, ceea ce nu ar fi rău dacă ar exista bunul simț, cântarul, cel care îți arată unde și când să-ți oprești mândria. S-a constatat că primele semne de vanitate apar atunci când omul vede proști în jurul său și i se pare că este cu mult mai sus decât ceilalți, că are puterea să-i domine. Pot fi mulți oameni superiori nouă, iar pentru a face o apreciere justă, trebuie să dăm atenție cântarului, adică să știm „cât cântărim noi” și să încercăm să-i punem „pe cântar” pe ceilalți – așa se face o selecție, un concurs – , dar cu corectitudine și cu adevăr. Mă gândesc la Socrate care a fost intrigat de cât de apreciată i-a fost înțelepciunea, alături de alți mulți deștepți și pregătiți în anumite domenii și a început să dialogheze cu ei, cântărindu-le cunoștințele și comparând. Astfel a ajuns la concluzia că într-adevăr este mai deștept ca ei, s-a liniștit, a folosit această „emblemă, dar, pe lângă admiratori au apărut și mulți dușmani.

   Vanitatea ajunge să se manifeste sub diferite forme, precum: acte de violență publică, acte de teribilism social, acte de terorism, acțiuni militare disproporționate etc. Asociată cu amoralitatea și răutatea determină o combinație socialmente explozivă, din perspective multiple, întrucât au loc schimbări semnificative de comportament. În realitate, toate categoriile socio-profesionale sunt „ciupite de drogul vanității” (artiștii, oamenii politici, profesorii ș.a.). Artiștii vanitoși devin ursuzi, oamenii politici vanitoși devin mizantropi, oamenii talentați cad în vanitatea egoismului, oamenii politici vanitoși ratează misiunea politică. Toți pierd din valoarea lor, vanitatea urâțindu-i sufletește dar și trupește (priviți-le mimica feții!).

   La întrebarea: „Ce folos are omul la toată truda pe care și-o dă sub soare?” există un singur răspuns, zice Ecleziastul: „ O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune și goană după vânt”.

   Un excelent ghid în această direcție îl găsim în această carte biblică a Eclesiastului. În ea se află „cuvintele fiului lui David, rege în Ierusalim“. El a fost regele Solomon a cărui celebritate, grație a înțelepciunii trecuse hotarele țării lui. Cartea Eclesiastului conține sfatul său atât cu privire la lucrurile lipsite de valoare, cât și cu privire la cele de o valoare autentică.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre vanitate”

Dorel SCHOR: Nervi de cartier

Doamna Gurnişt ieşise teribil de nemulţumită de la coafor pentru că acesta îi scurtase prea mult părul la ceafă.

– Acum cine ştie câte luni o să treacă până o se dreagă ce a stricat neisprăvitul ăsta!

Intră bodogănind în casă şi găsindu-l pe Leopold senin, citind ziarul, îl luă în primire pe nerăsuflate: „Sigur că da… Ziarul şi televizorul! Dumnealui nu are familie, n-are soţie, n-are nimic. Dacă ar trăi mama, săraca, i-aş da dreptate, că doar ea mi-a spus că ce-am găsit la tine…”

– Dar bine, Matilduţa, îndrăzni Leopold. Cu ce-am greşit?

– Mai întrebi, domnule? Altele se cofează la Alexander sau la maestrul francez Henry… Numai eu trebuie să fac economie şi să merg la pârlitul de Jean chiorul. Nu mă scoţi la un restaurant sau la un spectacol, nu mi-am cumpărat o rochie de nu ştiu cât timp… Etc.

Leopold se retrase strategic în afara apartamentului, dar devenise un pachet de nervi. Îl zări pe Boris Glazpapier care era foarte bine dispus.

– Sigur că da, izbucni Leopold. Halal preşedinte de bloc ne-am ales. Iarba se usucă, uşa de la intrare stă fără clanţă şi tu zâmbeşti, încasezi taxa lunară şi eşti mulţumit… Halal!

– O să iau măsuri, spuse moale Boris, zău… ce ţi-a venit?

Leopold se simţi uşurat. In schimb Boris constată că îi creşte tensiunea. Îl văzu pe Şimon Şeinerovici care tocmai venea, fluierând, spre casă.

– Fluieră, fluieră, îl mustră cu severitate. Ţara arde şi baba se piaptănă…Matale parcă n-ai locui în casa asta.

– Dar eu cu ce am greşit? se bâlbâi Şimon. Ce s-a întâmplat?

– Auzi întrebare! strigă Boris furios. Pe luna trecută ai plătit? La muncă voluntară ai fost? Ştii numai să arunci chiştocuri de ţigări pe trepte, dar în ce hal a ajuns un bloc în care locuiesc numai intelectuali nu te interesează…

Boris mai continuă câteva minute cu critica, dar de fapt supărarea îi trecuse.

Trecuse… la Şimon! Acesta îşi aminti că nu a cumpărat iaurt pentru cină, se duse la cel mai apropiat magazin şi de cum intră îl luă în primire pe vânzător:

Continue reading „Dorel SCHOR: Nervi de cartier”

Ben TODICĂ: Spectrul Libertatea

Am plecat din România cu un tablou național pe care erau brodate încrustate o Nadia Comăneci, un Ilie Năstase, un Ion Creangă, un Eminescu, Ispirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, un Vlad Tepeș, un Decebal, un Făt Frumos, o Ileana Cosânzeană și o Punguță cu doi bani, Mama și Tata, Fratele și Sora, un Munte și o Mare, chiar Neagră dar o aveam, era a noastră că de aceea învățam la școală Țara Noastră – Casa Noastră, Colegii și Dascălii mei, Blocul, Cinematograful, Școala și Șantierul Minier Ciudanovița. Am uitat să amintesc de Ceaușești, dar și pe aceștia i-au împușcat de Crăciun și nu am vrut să îmi pătez pânza cu ei.  Asta am dus cu mine în străinătate.

În occident am realizat cât de liber și treaz eram în România, în lumea acelor vremuri așa-zise dictatoriale. Cu toate că atunci nu știam decât de Dictatorul lui Chaplin și ăsta era comic, te făcea să râzi. Este adevărat că dacă mă gândesc acum, atunci râdeam cu poftă la bancurile comuniste. În Australia unde am ajuns nu sunt bancuri. Aici nu am avut timp să râd că a trebuit să-mi plătesc chiria la casă și ratele la mașină. Am muncit încontinuu ca să mă bucur de libertatea de a alerga de la serviciu la Bancă pentru a-mi plăti datoriile pentru lucrurile închise în casă, bunăstarea democrației și libertății capitaliste. Azi sunt pensionar trăind doar pentru asta. Nu am mai râs în grup și nu ne-am mai ascuns de nimeni fericiți. Fericiți e plural, iar aici, în vest există doar individual fericit, ascuns în casă și nu numai, dar și casa ascunsă după garduri și zăbrele, cică pentru a nu te fura hoții. Să nu-ți fure averea din casă pentru care ți-ai riscat viața când ai trecut fraudulos frontiera.

Acestea sunt noile lanțuri ale libertății: bunurile material, pe care nu le poți arăta altora ca să te mândrești pentru că toți au lanțuri și tu nu poți fi mai prejos. Începi să delirezi numai la gândul minciunii speciei umane. Viața e un joc de Pocker, ne mințim încontinuu, ne tragem în piept, ne momim nu numai peștii cu boaba de porumb în undiță, dar și pe noi. Natura întreagă e îngrozită de comportamentul speciei umane, de imaturitate, iresponsabilitate, lăcomie și prostie. Și animalul mănâncă, dar nu ca omul, ci el știe cât îi trebuie,  restul lasă, așa din respect pentru echilibrul vieții. Îi înțeleg pe extratereștrii că nu vor să ne contacteze. Imaginează-ți omul să dorească să intre într-o căcănărie pentru a contacta muștele pentru un schimb de experiență. Vă simțiți jigniți de comparație, dar cam așa se vede de sus. Mai repede te-ai grăbi să contactezi un gândac în balega din drum. Asta mă duce cu gândul la aborigenul care aleargă de unul singur prin deșert cu sulița în mână după vânat. Mai repede mă gândesc că extraterestrul i-ar contacta pe ei și poate chiar că i-a și contactat deja ca dovadă picturile lăsate pe stâncile răzlețe ale marelui continent. Acești aborigeni de cincizeci de mii de ani au trăit aici fără limbă scrisă și fără o istorie violentă, fără exercițiul timpului ca unitate de măsură a gândirii și călătoriei în viață. Pentru ei nu exista trecut și viitor ci doar prezent.  De asemeni când se naște sau moare omul nu părăsește această lume, pleacă în aici și tot de aici vine. Deci ei și noi trăim de fapt în lumi paralele. Ca să înțeleg mai bine încep cu lumea noastră, cum o vedem și percepem noi. Imaginați-vă spectrul electromagnetic în care trăim ca pe o coardă de chitară sau sârmă care vine din infinit și se depărtează spre un infinit pe care sunt întinse ca rufele la uscat începând cu cele cunoscute nouă; razele gama, razele X, ultravioletele, apoi cele vizibile ochiului nostru, lumina alb, negru și culorile, aici fac o paranteză să informez că materia din univers, spun specialiștii nu are culoare ci doar proprietatea de a reflecta lumina albă în spectrul frecvenței culorii respective, dacă obiectul e roșu va reflecta frecvența roșie, dacă e verde atunci va reflecta frecvența specifică verdelui și așa mai departe. După spectrul vizibil urmează razele infraroșii, radiațiile Terahertz, microundele, undele radio și altele necunoscute nouă spre un maxim infinit. Acesta este spectrul electromagnetic popular lumii noastre. Când vorbim de mai multe lumi pe înțelesul aborigenului australian atunci să ne închipuim pe lângă spectrul cunoscut nouă, adică coarda de chitară un număr infinit de corzi adică de lumi paralele. Aboriginalul își imaginează că atunci când te naști, vii de pe o altă coardă (ceva asemănător cu ce spunea într-un interviu Oana Pellea că și-a ales părinții înainte de a se naște), iar când mori te duci pe o altă coardă, adică alt spectru electromagnetic. Deci, există un număr infinit de lumi paralele într-un infinit de universuri. Visarea e și ea o călătorie. Azi-noapte am fost în acest oraș în timpul Imperiului Roman, eram turist. În fața mea se ridica un zid imens, cu porți falnice de vreo douăzeci de metri înălțime, patru uși solid închise. Eram pe un fel de trotuar înalt, iar în stradă o pereche agitată să se pozeze. Doamna vine la mine și mă roagă politicos, înmânându-mi aparatul să le fac o poza cu peisajul din față. Aparatul de fotografiat era de mărimea unei banane, cu un ecran mic de ceas de mână și privind imaginea zidului cu poarta încadrat pe ecran, observ cum poarta începe să se dizolve în zid. Doamna era lângă mine. Prin fața noastră trece o namilă de om care obturează imaginea din față și pe domnul pereche. În timp sincron, ea mă sărută pe obrazul stâng, șoptindu-mi că nu mai e nevoie de poză. Tresar surprins, familiar și mă trezesc. Ea a vrut doar să mă sărute. Nu m-am prins. Sunt cazuri în care sunt ființe care pot călători de pe un spectru pe altul sau să pătrunzi cu vederea sau să comunici audiovizual cu ființe sau cunoscuți din aceste lumi. Sunt anumite plante pe pământ sau chiar dintr-un accident corpul nostru poate să genereze anumite substanțe în creier care să ofere posibilitatea de a vedea în unele din aceste lumi.

Să vorbești de pildă cu o persoană dragă, pierdută sau chiar străini, cu strigoi de exemplu. Imaginați-vă că vizionați un film cu Mihai Viteazul și deodată pe ecran mai apare o proiecție cu un alt film, din al doilea război mondial cu Hitler, de acum sunt două lumi și eroii se observă și încep să vorbească unul cu celălalt, apoi mai apare o proiecție cu Superman care îi vede pe primii doi, dar îi ignoră din cauza vitezei. Imaginați-vă cât de ocupați am fi dacă am avea acces la toate rețetele și chimicalele care să ne ajute să accesăm un număr infinit de lumi. Am schimba canale încontinuu până am înnebuni. Acum înțelegeți de ce nu aveți voie să consumați droguri?

Se mai spune că timpul e o noțiune inventată de om și că în realitate toate lucrurile se întâmplă simultan. Într-un apartament în Blocul A , la ultimul etaj era o conferință de presă la care eu eram invitat să spun câteva cuvinte despre inginerul Iulian Topală care trebuia criticat azi, în democrație că a servit Comunismul, dar am fost dat afară pentru că i-am scos în evidență patriotismul, dedicația lui pentru locul natal și profesionalismul eminent și inventiv de care a dat dovadă în perioada vieții și a serviciului sau a adus exploatării miniere EMB Oravița, prin invențiile și inovațiile sale și nu mai puțin titlul sau la catedra Institutului Politehnic din Timișoara, lucruri care ar trebui să ne onoreze. Continue reading „Ben TODICĂ: Spectrul Libertatea”

Eleonora SCHIPOR: Octogenarii bucovineni onorați la biblioteca din Suceava

Un eveniment deosebit, eu aș spune un eveniment frumos. În adevăratul sens al cuvântului.

          Ideia i-a venit directorului Bibliotecii județene „I. Gh. Sbiera” din Suceava, d-lui Gabriel Cărăbuș, la Salonul de carte românească din Storojineț (nordul Bucovinei). Anume acolo, l-am sărbătorit pe savantul Ilie Popescu. Fiind prezent și poetul, traducătorul Mircea Lutic, domnia sa le-a făcut o invitație la amândoi la Suceava. M-a rugat pe mine, care am fost translatoare și invitată, desigur, la acel Salon să am grijă ca cei doi octogenari să ajungă la Suceava, în una din zilele de la finele lui octombrie. Grijă eu am avut, atât că n-a putut trece frontiera, (din pricina unor formalități) poetul Mircea Lutic, deși tare și-a dorit să ajungă în acea zi la Suceava. Am venit numai trei de la Cernăuți: savantul Ilie Popescu, drd. în istorie și președintele Uniunii Bibliotecarilor Bucovineni, Vladimir Acatrini, și subsemnata. Acolo l-am găsit și pe un alt bucovinean de la Cernăuți, arhivistul Dragoș Olaru.

Alături de cernăuțeni, au fost invitați și o serie de octogenari, toți oameni de mare valoare din județul Suceava. Astfel, am reîntâlnit-o pe inimoasa maică, prima stareță a mănăstirii Voroneț, stavrofora Irina Pântescu, care a venit însoțită de un grup de maici de la mănăstire, printre care și maica-scriitoare Elena Simionovici, cu care ne cunoaștem de mulți ani, și de fiecare dată aproape ne mai dăruim, când ne întâlnim și câte o carte una alteia.

          Printre invitații de onoare i-am descoperit pe dl Emanoil Rei, originar din satul Ropcea, regiunea Cernăuți, la întâlnirea cu domnia  sa am fost invitată cu vreo doi ani în urmă la Ropcea, unde tot a fost un frumos Salon de carte.

          Încă de la bun început am admirat tablourile d-lui Radu Bercea, artist plastic, unul dintre invitați. Am făcut mai îndeaproape cunoștință, deși pe fiecare dintre ei îi știu demult, cu profesorul universitar Mihai Iacobescu, istoricul literar Nicolae Cârlan, medicul și scriitorul Ioian Iețcu, poetul și ziaristul Ion Paranici.

           Câțiva invitați din motive serioase n-au reușit să ajungă. Sperăm că și cu ei vor mai fi organizate asemenea întâlniri de suflet. De fapt, m-aș fi bucurat să-l văd printre cei invitați și pe un alt bucovinean de al nostru, iordăneșteanul, Ciprian Bojescu, stabilit cu traiul de mulți ani în Suceava. A fost prezent în sală, s-a bucurat că i-am adus personal ziarul „Zorile Bucovinei” din luna septembrie a acestui an, unde i-am prezentat recent apăruta carte. Dl Gabriel Cărăbuș ne-a promis că  undeva prin bibliotecile noastre va avea loc și o întâlnire cu domnia sa. Iar dumnealui își respectă cuvântul dat.

Când mi s-a oferit cuvântul, la fine, l-am lăudat pe consăteanul meu dl Ilie Popescu, atât ca doctor în filologie, cât și ca președinte al Societății regionale „Golgota”.   Pe scurt le-am prezentat tuturor și cartea pe care i-am dedicat-o cu 5 ani în urmă, la cei 75 de ani ai săi numită „Ilie Popescu – omul, savantul, patriotul la 75 de ani”. Fiecare dintre octogenarii prezenți a primit în dar și câte o carte de a mea.

          M-am bucurat mult văzându-le în sală pe ziarista și scriitoarea Doina Cernica, mereu prezentă la Saloanele noastre de carte, pe neobosita Alis Niculică, care mi-a făcut o mare surpriză dăruindu-mi cele trei volume de Enciclopedie ale personalităților bucovinene, printre care sunt și eu, alături de atâțea alții. A muncit mult ca să le vadă tipărite. Știam de ele, iar acum au intrat în posesia bibliotecii mele personale. Mulțumesc, Alis. N-a lipsit nici bibliografa Elena Pintilei, pe care am cunoscut-o tot la Storojineț. Mai mult decât atât, doamna Elena va fi viitoarea președintă a Asociației creștine Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Octogenarii bucovineni onorați la biblioteca din Suceava”

Marilena Ion CRISTEA: Strălucirea unei frunze

Strălucirea unei frunze

 

Vezi, în juru-ți este soare și lumină-n ochii mei,
Geana nopții se ridică și din vise-ți dă să bei,
Te ridici ca somnambulul cu fantasme încă-n gând,
Și nu vezi lumina zilei, nu mă mai auzi cântând!

Cât ar fi de tristă toamna, e-un covor ce strălucește,
Tu nu vezi culoarea zilei și nici frunza ce-ți zâmbește?
Chiar de este arămie, zborul ei plin de simțire,
Nu poate să nu te ducă cu gândul la devenire!

Eu încerc s-aduc lumina unor lămpi ce ard in gând,
Și îți dau aripi de păsări, care-au renăscut curând,
Ca să zbori, s-auzi strigarea mai dincolo de cuvânt,
Și să vezi că e lumină chiar și toamna, pe pământ!

Dacă-i ceață peste dealuri și o pânză albă cade,
Peste strofe, peste rime, peste gândurile toate,
Nu te speria, că jocul unor vechi lumini difuze,
Pregătește strălucirea zorilor și-a unei frunze!

———————————–

Marilena Ion CRISTEA

Ploiești

Anatol COVALI: Adieri lirice (tridilete* )

Ard în dorinţi

 

Ard în dorinţi pe ruguri mistuit
de tot ce-o viaţă-ntreagă mi-am dorit,

*

dar nu devin nici fum şi nici cenuşă
pentru că jaru-n flăcări îl prefac,
iar rugurile-ntruna le refac
intrând în ele-n loc să stau pe tuşă.

*

Ard în dorinţi fierbinţi ultimul ţel
dorind să fac luceafăr viu din el

*

sau cel puţin o altă stea polară,
ca ajungând lumină în etern,
să pot şi-n alte vremuri să îmi cern
iubirea ce-nsfârşit va fi solară.

*

Ard în dorinţi, cu patimă, convins
că tot ce am aprins nu va fi stins.

28 octombrie 2019

 

 

Eşti doar a mea

 

Eşti doar a mea şi-s numai primăveri
în viaţa plină doar de adieri

*

înmiresmate şi răcoritoare
în care am uitat orice frământ,
vrăjiţi de-al fericirii splendid cânt
întruchipat într-o privighetoare.

*

Eşti doar a mea şi am uitat de ierni
pentru că zi de zi în mine-aşterni

*

doar flori pline de rouă şi lumină
pe care pătimaş le tot sărut,
în îngerul iubirii prefăcut,
sorbind din ele dragoste deplină.

*

Eşti doar a mea şi pot viaţa s-o-nfrunt
fiindcă şi eu al tău întruna sunt.

27 octombrie 2019

 

 

Ascult şi plâng

 

Ascult şi plâng. De bucurie plâng
cu ochiul drept şi râd cu ochiul stâng,

*

ascult „ Sonata lunii „ ce se suie
pe cerul meu doar de luceferi plin
spre-a lumina ciudatul meu destin
care-i acum şi mâine poate nu e.

*

Ascult şi plâng sub raze ce se cern
din sunete doinite de Etern,

*

ce picură în suflet şi în sânge
speranţa preschimbată în frământ,
când sufletul transfigurat de cânt
zâmbeşte, râde, chiar şi-atunci când plânge.

*

Ascult şi plâng, simţind că-n timp ce-ascult
sunt şi melancolie şi tumult !

26 octombrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Adieri lirice (tridilete* )”

Emilia ȚUȚUIANU: Poesis

Destin

 

Păşesc, privind tot înainte,
Prin frunzele ce cad foşnind-
Crâmpei de vise ostenite,
Tresar sub pasu-mi obosit

 

Zadarnic ochii mei mai cată,
Prin vechiul Aladin ochean –
O rază limpede, curată,
Pe care-o vreau…dar n-o mai am!

 

Stingher tu treci pe lângă mine,
Şi ierni aduci şi vânturi reci…
Oh !…te cunosc atât de bine,
Destin al meu, la cine pleci?

 

 

Visul dragostei

 

Mă fură parfumul florilor de tei
Şi-l simt cum m-alintă în somn
În vis îmi apar statui măreţe cu zei,
Şi Feţi Frumoşi şi-nfricoşaţii zmei

 

Şi totul în jur e feeric…
Iar noi umblând printre ei,
Simţim ridicându-se din scoarţa bătrână
În valuri de aburi, mirosul de tei.

 

Pe aripi de vânt ajunge la mine
Chemarea ta sfântă şi plină de dor
Şi-n văl de mireasă mă-ndrept către tine,
Plutesc prin pădure…păsări ne cântă în cor
Imnul iubirii eterne…
Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Poesis”

Simon JACK: Vitralii poetice

cel mai tare mă doare alunecarea peste
pervazul toamnei care văzută dinafară
pare o lamă de plug întors pe dos
în trupul unui zid neînălțat
pe-o înălțare cu aripi din ceară de albine,
iz de pârg văratec răzbate din trecerea ta
omule în ipostaza adormirii de sine,
suntem grote vii de întuneric născând
lumini spre a visa în patru anotimpuri,
acea neștiință în care trecând ne asumăm
să fim margini de ferestre în mereu alte
vitralii nevăzute de nimeni…
poate doar de sinucigașii ce se aruncă
în gol de pe pervazul toamnei!

 

 

Picătură

 

Încet, mă îndepărtez de maluri
depărtarea-i frig uscat,
la mijloc de ape ceața văzută din profil
are chipul mamei
baldachinul renunțării se destramă în
vârtej de valuri
se preschimbă în amvon și mirese selenare
mă îndrumă să mă-ntorc,

plânge răsăritu-n mare
calfe de visări lemnoase piatră pun
in loc de case peste drumuri cu soroc,
arce sunt moliile mele
ce le țin ca avatar printre zboruri noi rămase
cu uitarea-n buzunar,

mă îndepărtez de maluri
sau mă-ncearcă nordul zării în tristeți
cu chip de vrăbii zgribulite în iernări,
trupul greu de răni vernale mă-ntrupează
anotimp,
din firide colțuri plâng de umbrire sclerozată
sunt o apă de botez
ce mă leapădă din denii chinuite de extazuri
picătură din sfârșitul încordării
altui timp.

 

 

Diplomă de excelență

 

La ușa de intrare a fiecărui cuvânt
scris oblic pe fereastra văzduhului
dintre două argumente
stă câte un câine de pază,
explicații sunt doar la ușa de ieșire
acolo unde cuvintele ies
gata șterse în nerostiri de hiene ambulante
intru reîncarnare gata fabricată
din lumânările celor ce vor pieri absenți
în maculaturi visătoare,

Continue reading „Simon JACK: Vitralii poetice”