Din fericire sunt destui oameni pătrunşi de spiritul credinţei, educaţi şi binecuvântaţi. Ei trăiesc şi pentru a împărtăşi din învăţătura şi experienţa lor, semenilor. Iată, profesorii noştri dragi, care nu înţeleg să atingă altfel pământul, decât mângâindu-l cu faptele lor, ştiu să spună copiilor neamului acesta, că singura cale de a răzbi onorabil este ştiinţa, mâna în mâna cu credinţa. Există medici care încă mai cred în faptul că iubirea înseamnă dumnezeirea muncii lor. Ei înţeleg că , dacă omul este creaţia lui Dumnezeu, ei au menirea de a-l ajută să-şi recapete puterile şi credinţa.
Şi, nu în ultimul timp, găsim preoţi care, înainte de toate, ştiu să ne asculte. Înţeleg şi văd durerile de pe chipul nostru, din inima noastră. Uneori le trăiesc alături de noi, alteori sunt ca nişte stejari viguroşi aşezaţi în calea furtunilor noastre sufleteşti. Şi cum mai ştiu să reziste, să ne apere şi să ne sfătuiască, dacă ne încredem în Dumnezeu şi în îndemnurile lor!
Să ne amintim cum Biblia ne dezvăluie că „Ceasul încercării, are să vină peste lumea întreagă” (Apoc 3-10),iar el ne va despărţi pe cei cu credinţă de cei cu iubire de păcat. Avem încă timp să ne îndreptăm, să ne înţelegem greşelile.Totuşi, existăm într-un mediu deosebit de variat, care are o influenţă covârşitoare asupra formării noastre, asupra desăvârşirii propriei persoane. Acest loc plin de prea multe oportunităţi este societatea în care copiii noştri cresc. O societate care influenţează comportamentul nostru imediat, dar care ne direcţionează caracterul şi implicările pe lungă durată . Mai există, chiar dacă nu sunt resimţite în aceeaşi măsură şi influenţele cosmice, influenţe pe care, de multe ori, le atragem singuri prin dorinţele , faptele sau crezurile noastre. Ştim cu toţii că există elevi sau chiar studenţi străluciţi care , după ce au intrat în vâltoarea unei societăţi inadecvate, cad într-un declin moral, de multe ori, iremediabil. Se întinează repede, de parcă nu ar fi cunoscut nicicând aurul învăţămintelor părinteşti , duhovniceşti sau ale înţelepţilor învăţători. Vedem asta fără putinţa de a-i îndupleca să se oprească din periculoasa lor alunecare. Simţim cum îşi lasă inimile înduplecate de înşelătoarele plăceri trecătoare, de capcanele necruţătoare.
Cu cât păcatul are culori, gusturi şi glasuri mai captivante, căderea şi decăderea noastră, a copiilor noştri, va fi mai mare. Orbirea poporului din această generaţie este dincolo de orice imaginaţie. Cuvintele înţelepte sunt nevrednice de crezare, pe câtă vreme amăgirile păcatului sunt acceptate şi chiar iubite. În societate, în întreg universul apar permanent forme de ispite, din ce în ce mai experimentate. Dezvoltarea uriaşă a tehnologiei a adus pe lângă beneficiile ei incontestabile, inventarea şi producerea de lucruri distructive. Lucruri care, direct sau indirect, afectează bunul mers al societăţii, al universului, ajungând în cele din urmă, până la distrugerea lui. Biblia spune că Satana s-a pregătit îndelung pentru a amăgi lumea. Gândesc că, dacă semenii noştri nu vor să audă de cuvântul Sfintei Scripturi, măcar să asculte de oamenii de ştiinţă, care ne vorbesc cu pricepere şi iscusinţă despre rolul educaţiei şi al personaliatii, despre Liberul arbitru, care reflectă comportamentul, buna credinţă şi înţelegerea sensului vieţii noastre. Religioşi sau nu, este evident şi necesar că trebuie să ne educăm permanent în ideea respectării dreptului la viaţă, la convingerea religioasă a fiecărui om din univers.
Să ne amintim şi de cuvintele lui N. Steinhardt, care ne îndeamnă la o alegere a căilor noastre între Dumnezeu şi Diavol. El spune că: „ Diavolul , în ipostază lui cea mai specifică, e contabil . În contbilitate nu se şterge, nu se uită, nu se iartă: totul se înregistrează, totul rămâne pe veci înscris, totul se rezolvă prin soldul (cumpănirea) conturilor. Domnul iartă, şterge cu buretele, nu numai că iartă , ci şi uită, face din oameni – prin căinţă – făpturi noi, îi naşte din nou”
De aceea, spun că ar fi o dovadă de adevărată credinţă, dacă nu am mai continuă să păstrăm în inima noastră păcatele semenilor noştri. Luptându-ne cu furia, cu orgoliile şi cu propria înverşunare am reuşi să-i iertăm. Nu ne vom mai întreba cum ne-au putut răni, ci cum îi putem ierta, nu ne vom mai întreba dacă prietenii, vrăjmaşii sau familiile noastre ne iubesc, aşa cum pretindem noi că-i iubim, ci vom demonstra cu fapta noastă că îi putem ierta, pentru că suntem credincioşi.
Nu vom întreba la nesfârşit cum Dumnezeu a înfăptuit pământul, apele şi vieţuitoarele doar în şase zile, de ce Cain l-a ucis pe Abel, cum de împăratul Solomon a ştiut care dintre femeile venite la el era mama copilului revendicat de amândouă sau cum Iov a trebuit să sufere atât de mult, că să-şi dovedească credinţa necondiţionată faţă de Dumnezeu… Trebuie doar să înţelegem înţelepciunea acestor întâmplări, să percepem şi să acceptăm influenţa acestor fapte asupra inimilor noastre, pentru ca prin această înţelegere să intrăm într-o relaţie cu divinitatea – singura noastră dovadă de înţelepciune.
Iertând, acceptăm că nu suntem veşnici pe această lume, înţelegem că noi înşine am greşit, că nu vom fi demni de iertarea supremă dacă, la rândul nostru, nu învăţăm să iertăm. Pentru asta, trebuie să simţim în inimile noastre rezonanţa divină, să o păstrăm şi să vibrăm împreună cu ea. Să călcăm peste orgoliile noastre, peste pretenţiile noastre de atotştiutori- aşa cum Iisus a călcat peste ape. Înţelepciunea acestei opinii, am descoperit-o într-un fragment dintr-o lucrare a doamnei Otilia Sârbu – numită „Omul şi mitul secolului XXI”. Iată cum vede domnia sa relaţia dintre om şi divinitate :„Felul în care a apărut viaţă pe pământ va fi etern analizat, discutat şi definitiv neîncheiat. Ceea ce importă, dincolo de timp, de spaţiu, este prezenţa umană la confluenţa influenţelor cosmice, întâlnirea ei cu ele şi felul în care capătă totul o rezonanţă divină” .
Deci să creăm legătură cu El, să păstrăm şi să ne luptăm pentru această relaţie. Pentru asta, să devenim mai iertători. Să nu ne temem de mărturisirea păcatelor, ci să cerem iertarea lor, să acceptăm şi să înţelegem păcatele semenilor, să învăţăm să judecăm mai puţin, să credem mai mult.
––––––––––
Caty URUCU
(Fragment din vol. ,,Copiii României mele” vol I)
Înc-o vară- și mână cerbii
De ce n-ai spus la revedere
„Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare” (Proverbe 28, 13)
Am încercat să aflu suprema-nțelepciune
El Greco pictează-n tufe de ambrozii