Cristian Gabriel VULPOIU: Satul meu iubit

SATUL MEU IUBIT

Scăldat în roua dimineții de milenii,
Cu ulițele prăfuite de umilele căruțe
Gârbovi, încărunțiți dar iubitori săteni
Blânzi și statornici aceleiași credințe.

În zori sătenii pleacă la muncă pe ogoare,
Femeile țes în tihnă straie îngerești
Cu dragoste purtate în zi de sărbătoare
Drept mulțumire pentru binecuvântările cerești.

Duminica sătenii vin la Sfintele altare,
Este ziua când chiar și pământul se închină
Pentru un rod bogat, dar și pentru o vreme bună
Sub mângâierile calde ale răsăritului de soare.

Și în câte o casă se împletesc destine,
Tineri ce vor să își unească drumurile-n viață
La sacrele altare merg pentru veșnicie
Din nou trăim a primăverii dimineață.

Când vine seara, lămpile aprinse stelele îngână,
Cămăruța e împodobită în straie de culcare
Se mai aude torcând câte un caier de lână
Și-n ruga lor mai plânge o Sfântă lumânare.

Satul românesc e vatra noastră milenară,
Temelia acestui neam pentru eternitate
Cântecul, portul și dansul sunt o garanție sacră
Pentru a noastră unire, dragoste și libertate.

—————————–————————

Cristian Gabriel VULPOIU

18 mai 2019

Ella IAKAB: Șase râuri ale morții mi-ai pus granițe la viață

ȘASE RÂURI ALE MORȚII MI-AI PUS GRANIȚE LA VIAȚĂ

Lanțuri, stele deprimate și miracole-n cenușă
Mă-mpletesc în disperarea unor ceruri fără sfinți…
Ploaia-mi vine de o vreme mai ceva ca o mânușă
Și-i fur întristarea toamnei când te faci că nu mă simți.

Fluturi, șobolani de lacrimi și-orizonturi de uitare
Mă pândesc să-mi guste dorul franjurat de necuvânt
Mă scufund în umbra ta și n-am vestă de salvare
Iar când lașități te-or arde, n-am să pot să-ți mai descânt.

Zațuri, mări înlăcrimate și anafore cu ceață
Mi-otrăvesc însingurarea din răspunsuri când te strig
Șase râuri ale morții mi-ai pus granițe la viață
Da-ți plâng Zeii toți de milă când de mine ți-este frig.

Vulturi, zări pline de patimi și tăceri monumentale
Îmi anesteziază zborul către Raiul din trecut…
Nu știu de-o s-ajung să-ți „mângâi” dracii ignoranței tale
Însă știu că veșniciei tu-mi dai curs printr-un sărut.

——————————

Ella IAKAB

Alexandra GĂLUȘCĂ: Clipa de parfum

Clipa de parfum

În oraşul Dunării albastre,
S-a deschis floarea de tei,
Parfumând aerul pân la astre,
Atrăgând îndragostiți pe alei

Mândrii castani plini de floare
Şi de albine de nectar atrase,
Aprind candelabre pe altare,
După ce rugi pe frunze înşirase

Sălciile îmbrățişează valurile
Dunării ce se varsă-n mare
Soptindu-i visele şi dorurile
Să le ducă până-n Ursa Mare

Totu-i floare, parfum şi iubire
Timpu-n vrajă ne descoase,
Plutim uşor printre mistere,
Şi prin vise plăcute, voluptoase

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

Daniel Leonard MORARU: Dacă ai fi…

Dacă tu ai fi cuvânt
Ca pe-o rugă te-aș rosti,
Și mi-ai fi mereu în gând
Versul ce mi l-aș dori.

Aș preface în ruine
Ziduri triste de orgolii,
Ți-aș împodobi în versuri
Irișii, doar cu magnolii.

Dacă tu ai fi o floare
Încrustată-n a mea vină,
N-aș lăsa lacrimi amare
Să atingă-a ta tulpină,

Te-aș uda cu lacrimi calde
Izvorâte din iubire,
Și aș strecura-n petale
Doar parfum de fericire.

Dacă-ai fi doar o cometă
Rătăcind prin galaxii,
Ți-aș crea decor din stele
Prinse-n pletele-argintii,

Te-aș urma prin căi lactee,
Spațiu ți-aș crea din unde,
Ți-aș aduce numai soare
Printre genele plăpânde.

Dacă-ai fi marea albastră
Ce îmi lacrimă prin gene
Ți-aș aduce-n dar corăbii
Doar cu dorurile mele.

Dacă-ai fi o clipă tandră
Petrecută-n al meu vis
Aș crea din spațiu, timpul
Viitorului promis,

Aș preface-acea secundă
În eterne, calde șoapte,
Mângâiere ce-ți alintă
Roua strânsă printre pleoape.

De-ai fi gândul ce se zbate
Între dor și neputință,
Ce aduce-n suflet lacrimi
Prins de-a inimii dorință

Ți-aș găsi azi fericirea
Într-o lacrimă de stea,
Te-aș lăsa să-mi iei lumina,
Să o strângi.. în palma ta…

——————————–

Daniel Leonard MORARU

Nicoleta GORDON: Amprentă de cămașă albă

AMPRENTĂ DE CĂMAȘĂ ALBĂ

Ți-am țesut cămașă albă dintr-un petec, colț de nor,
Nu voiam să-ți strângă glezna când pășeai prin primăveri.
Mi-era teamă de amoruri și tandreți scăldate-n dor,
Încă vindecam vârtejul de minciună dintr-un „ieri”…

Nasturi de iubire albastră am cusut cămășii tale,
Cu fir-zâmbet de icoană mângâiam un ochi de zeu.
Plămădeam scrobeală albă, apretând „foc” de cristale
Coborâte din legenda unui fiu de Prometeu.

Am fugit și eu de oameni, mă dureau în falsități,
M-am oprit stingheră-n colțul unei lumi de necuvinte
Și-am blamat apoi minciuna ce mușca în lașități,
Ferecând-o în pustiul unor oameni fără minte.

Ai venit tu, blând de suflet, să-mi alungi tristețea-n larg,
Să mă amprentezi cu forma unei slove dăruite.
Ți-am deschis timidă poarta și-am ieșit mirată-n prag,
Frunzele neîmplinirii cădeau rând pe rând, rănite.

De mai sunt în întuneric glasuri ce blamează stins,
Și-mi răstoarnă echilibrul cerând lacrimi în altar,
Să-mi rămâi balanță dreaptă, de orgolii neatins,
Și să porți cămașa albă, într-al inimii sertar…

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Anatol COVALI: Şi totuşi

Şi totuşi

Cumplită este viaţa ! Doar mizerii,
înşelăciune, jale, plâns şi chin.
Dar ia priviţi al cerului senin
în adierea dulce-a primăverii !

Ce scurtă este viaţa ! Ce meschină
este recolta ei de împliniri.
Dar ce frumoase-s primele iubiri
când totul este cântec şi lumină !

Nedreaptă este viaţa ! Dăm durerii
un bir necontenit, plătind peşin.
Dar e ceva mai splendid, mai divin
decât tandreţea blândă-a mângâierii ?

Urâtă este viaţa ! Ne dezbină
şi ne târăşte prin nenorociri.
Dar ai dori alt aer să respiri,
să nu-ţi mai simţi de ea fiinţa plină ?

————————————–

Anatol COVALI

București

18 mai 2019

Ioana CONDURARU: Ploaia din gânduri

Când ploaia lin coboară,
Pe gândul meu hoinar
Și anotimpul scrie,
Iubiri în calendar,
Când tu-mi surâzi șăgalnic,
Prin florile de mai,
Cu ochii verzi de patimi
Punând pe vers văpăi,
Eu trec ca o himeră
Peste acestă lume,
Căci vreau din stratagemă,
Să iau o rugăciune.
De ce-ți retragi privirea
La margine de timp?
Uite fericirea,
Revarsă-n labirint,
Rubinul și smaraldul,
Din cerul adorat,
Îmbrăcând natura
În ploile de jad.
Dezbrăcată-te de gânduri
Și visuri inutile,
Hai, vom păși pe rânduri
Răbind din ani doar zile,
Căci trecător e timpul
Și flămânzi ne-om trezi,
De patimi și iubire,
În nopțile târzii.

———————————-

Ioana CONDURARU

Anna-Nora ROTARU: Poeme

ODĂ PAȘILOR PIERDUȚI…

Pașii-mi vor să merg ades,
Unde gândul tău mă cheamă,
Urmele de pe nisip neșters,
Să le caut, mă îndeamnă…

Simt că deseori mă strigi,
Prin cuvinte zbuciumate,
Îmi ceri mâna să mi-o atingi,
Să-ți simt inima cum bate…

Știu că vii-n aceleași locuri,
Unde ne-ntâlneam odată,
Unde valul stingea focuri,
Cu-albă spuma lui sărată…

Dar…n-am venit, cu agonie
Mă gândeam că-s năluciri…
Îmi ziceam că-i nebunie,
Ale minții născociri…

Nu voiam să mai te-aud…
M-am ascuns precum fac lașii…
Mi-am făcut sufletul crud,
Lăsând mare-a șterge pașii…

Dar deodat’…nu simt văpaie,
Vocea ta nu mă mai cheamă…
Un cuțit în maruntaie,
Îmi trezește-n minte-o teamă,

Că, und-erai, n-o să mai fii,
Nimeni n-o să mai m-aștepte…
Simt că n-ai fi printre vii
Și-o durere-n mine crește…

Fug la locul de-altadat…
Nu mai ești…și-i-așa pustiu…
De-ndoieli m-am lepădat,
Dar…păcat că-i prea târziu…

Lăsai frâu la tot de doare
Pe nisip…și flori cu sânge,
Pentr-o dragoste ce moare,
În val de lacrimi, marea plânge …

PE TĂRÂMURI NEUMBLATE…

Motto: Fericirea, n-o poți închide-ntre belciuge,
Oricât s-alergi, voind s-o prinzi, tot mai departe-ți fuge…

Cu pizmă, de ani te caut, prin fiecare loc,
Pitită poate, sub orice stâncă, piatră, buturugă…
Prin nori, prin stele, din negre-abisuri te invoc,
Ascunsă-n străfundul apelor, în limbile de foc,
Te rog, pios, cu mâinile-mpreunate-n rugă,
Să mi te-arăți, că lipsa-i doliu, mă subjugă…

Nu te ascunde, în timpan aud țipătul vremii,
Vino să-mi fii aproape, tu să-mi fii lăstarul,
De care să m-agăț, scăpând de lanțul sclemii,
De groaza de-a nu mai fi, de însăși frica temii,
De faptele-adunate, depuse pe șubrezit altarul,
Sufletului meu… balanța și cântarul…

Putere de-a lupta nu am, cu morile de vânt,
Ființa-ntreagă-mi tace și inima mi-i goală…
În minte nu port gând, nu pot să scot cuvânt,
Mi-s visele-ofilite, uscate, căzute la pământ,
Ținând în mâini o viață, ca de hârtie, o coală,
Cu mâzgăleli doar și pete, ca de smoală…

Pe câte căi am colindat, bătucite-n căutări,
Doar-doar să te găsesc, prin cețuri voalate…
Au nins în mine clipe, de dorinți și frământări,
Mi-au ars speranțe verzi, în încinsele-așteptări
Și, scormonind prin grote, bordeie și palate,
Ți-am dat de urmă, pe tărâmuri neumblate…

Parcă mă așteptai, (știai ?), blândă și pioasă,
Doar câțiva pași și… te-aș fi prins de poală…
Dar, deodată, privirea ți-a devenit tăioasă,
Ca lamă de cuțit m-a sfredelit și, furioasă,
Cu vocea rece mi-ai poruncit : ” Te scoală,
Du-te și mai fă prin viață o rotocoală,

Ca să nu crezi tu, că poate la necazuri,
Din drumul meu voi zăbovi, în tălmăcire,
Vremea să mi-o pierd aiurea, dând răgazuri,
La orișicare muritor, cu orice fel de nazuri,
Cu orișicine, cu mintea-i prăpădită-n născocire…
EU, doar una sunt : mă cheamă FERICIRE !”

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

18 mai 2019

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Poeme” →

Aurel CONTU: Nebulozități

toată ziua se învârtise în jurul grădinii cu meri înfloriți
e fratele meu vitreg. mâine face o sută de ani
și e mai mic decât mine
nu știu cum s-a întâmplat
el s-a născut când eu împlinisem douăzeci de ani
iar de atunci n-a părăsit niciodată Pământul
eu mai umblu cu capul prin nori
dar tot ar trebui să fiu mai bătrân decât dânsul
pesemne că și-a băgat coada între noi timpul
altfel nu-mi explic
i-am cumpărat de ziua lui o pasăre colibri
o „pasăre muscă”
( pe etichetă scria Archilochus colubris
cum îi plăcea lui!)
toată viața a omorât păsări
încercând să pătrundă misterele fascinante ale evoluției
i se trăgea de la prima lecție de anatomie
acum este ornitolog la Grădina zoologică a orașului
știe aproape totul despre păsări
mănâncă păsări la micul dejun
iar în amurg trage cu praștia după grauri
.
nici nu știu cum să-i spun la aniversarea aceasta
rotundă:
„la mulți ani”
ar semăna cu o glumă proastă
„ gata!”
nici atât
ar putea crede că-i doresc moartea…

——————————–

Aurel CONTU

18 mai 2019

Emilia POENARIU SERAFIN: Ridică-te Mărite!

Ridică-te Mărite !

Ridică-te din raclă, Mărite, os domnesc,
Moldova-i ruptă-n două și trage greu la jug
Din ochi scântei și lacrimi, ca flăcările-n rug,
Ridică-te o vreme, că-i clipa să-ți vorbesc.

Ridică-te Mărite, că Nistru-i rupt de țară
Și glia e pârloagă, din Tisa la Fierbinți,
Pe drum e buruiana, cât casa la părinți,
Și nu-i mai văd scăparea și trage să mă doară.

Ridică-te Mărite, pe veci, Stefan cel Mare
Că sabia ta sfântă, pierdută-i bir la turci,
Și limba ta străbună în care-ai să te-ncurci,
Iar caii-n abatoare, pe cine zbori calare ?

Ridică-te Mărite, rogu-te cu ardoare,
Plăieșii tai sunt putrezi, mergând pe drumul drept
Bătând la porți străine, de-i prost ori înțelept
Ridică paloș Doamne, ce-l ții la cingătoare ?

Ridică-te din Putna, până mai sunt bărbați
Până pe fruntea lată, încă mai curge sânge,
Nu vezi că Țara arde ? Nu vezi cum muma plânge ?
Ridică-te Mărite, până mai verzi Carpați !

Mărite Voievod, hai, vezi în mănăstire
Au pus lacăt la poartă de nu poți să te rogi
Pe umbre-ți calcă unii și sute de milogi
Se vinde Cartea Sfântă, pe bani, spre mântuire .

Ridică-te Mărite și conjură Carpații,
Că glia și Moldova ,sunt toate ale tale
Și codrii grei, și munții, și apele-s vitale
Ridică-te Stefane și fă bărbați … bărbații !

———————————

Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN

Sibiu, mai, 2019

Imagine sursă Internet