PAHARUL CU FLUTURI

 

În noaptea mea, cu somn în serpentine,
ai năvălit, mai palidă ca varul,
să ningi cu crini şi-înlăcrimări feline,
spunându-mi c-a murit Emil Brumaru.

 

 

Mi-a-mbătrânit iubirea dintrodată,
uitând adolescenţa de o vară
în care mi-ai citit, înmiresmată,
poema lui perfidă şi amară.

 

De-atunci parc-a trecut o nemurire…
Mai toarnă fluturi, umple-mi iar paharul,
afară e un viscol de iubire,
prin care trece trist Emil Brumaru.

 

HOMEOPATIE

 

Îngerul mi-a completat un lung bilet
de externare din purgatoriu
şi m-a trimis acasă să-mi văd
de viaţă şi de moarte, recomandându-mi
numai lucruri amare şi câteva
picături pentru ochi – pe care
să le pun sub pleoape dacă
se-întâmplă să mă ningă vederea.

De fapt ştiam demult toate astea,
fotografiile mele se molipseau
de alzheimer, mă dureau mâna iubitei
şi tăcerile ei, auzeam tot mai des
cum inima bate cu pumnii
în pereţii întunericului, şi nici
de fericire nu puteam să mă vindec.

Acum, când totul a devenit incurabil,
stau la fereastră şi mă tratez
cu buburuza răsăritului de soare.

 

LICANTROPIE

 

Şi mai ducă-se dracului toate
cuvintele astea palide, toate
florile de nu-mă-uita, toate
lacrimile şi toate gloanţele
trase în tâmplă!…

 

Nu-mi mai trebuie
duminicile tale cuminţi,
nu mai vreau să te aştept,
să te uit, să-ţi cad
în genunchi, nu mai vreau
să mor în fiecare zi pentru tine!

 

Vezi ce viscolită e iubirea?

Acum am redevenit fiara
din encefal, licantropul care
muşcă din zăpadă până când
începe să curgă sânge.

 

CÂND AM TRĂIT?

 

Au fost nopţi şi ani, au fost cărţi arse pe rug
şi drumuri în deşert, ţărmuri de mare şi amintiri
luxuriante, laşităţi şi trădări şi fotografii la minut,
lecţii de istorie şi insectare cu îngeri, au fost cioburi
din vitraliul contrafăcut al esteticii suprarealismului,

şi iluzii mov şi confetii multicolore la sărbătorile
cu steaguri şi cântece şi, Doamne, ce tineri eram,
bâjbâind printre toate astea, visând că într-o zi
o să strângem de beregată întunericul!

 

Am murit puţin câte puţin, în războaiele cu noi înşine.
am măsluit poveşti despre fericire, improvizând
ferestre spre cer sau picanterii glorioase şi
viaţa noastră s-a mutat dintr-o străinătate în alta,
şi timpul trecea tot mai repede şi tot mai amar.

 

De aceea vă întreb, cu disperare: noi când am trăit?

O galaxie gigantică, sau tot universul
nu pot îndura atâta durere câtă poate îndura un suflet,
un biet suflet de om răstignit între stele.

 

Uitaţi-vă în jur, la muţenia acestui secol, la
minunile de plastic şi la roţile lui dinţate!
Priviţi bine, sunt bâlciuri şi piramide şi afişe despre
ziua de mâine, cetăţi în ruină şi catedrale de aer.

 

De aceea vă întreb iar, cu gura amară de cuvinte,
când rătăcim îndurând frigul şi iubirea:
Noi când am trăit?
În care secol, în care secundă?

 

ŞEHEREZADA

 

O mie şi una de nopţi,

pentru fiecare noapte

câte o viaţă ucisă, pentru fiecare

îngenunchere o rafală

de fluturi negri.

 

Continue reading „Lucian MĂNĂILESCU: Poeme” →