Dorel SCHOR: Naftali Bezem – un limbaj pictural exclusiv

Anul trecut ne-a părăsit unul din marii artişti plastici contemporani, pictor, muralist, sculptor, cunoscut pentru simbolica holocastului, reîntoarcerea din diasporă după două mii de ani în Ţara Făgăduinţei, construirea unui cămin nou – Naftali Bezem.

Fără îndoială că şi propria biografie a înfluenţat opera lui artistică. Născut în Germania, în oraşul Essen, adolescentul a  părăsit ţara  devenită nazistă şi în anul 1939, cu un mare grup de tineri a ajuns în Eretz Israel.

 

 

 

   În numeroasele sale picturi, imaginea este o transpoziţie politică a realităţii, în care confruntă oamenii de astăzi, printre care se găsesc şi noii veniţi (în care se recunoaşte) cu istoria ancestrală a locului, în sensul permanentei continuităţi. El foloseşte un limbaj pictural exclusiv şi absolut personal. Leul din Ierusalim, peştele cu conotaţie biblică, candela de shabat şi alte elemente caracteristice iudaismului capătă valoare de simboluri  cu semnificaţii proeminente. Opera sa este vizionară, oferind picturii, prin parabole şi alegorii o altă dimensiune, adesea spectaculară, din moştenirea spirituală a iudaismului. Expresia transcedentală a unor elemente combină figurile cu peisajul specific israilean.

   Maestrul Naftali Bezem a primit şi o binemeritată recunoaştere internaţională, numerose premii prestigioase, a reprezentat ţara la Bienala de artă de la Veneţia ca şi la cea de la Sao Paulo.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

27 martie 2019

Simon JACK: Poeme

Nesfârșită romanță

 

Te-ndreaptă cu pasul domol către mine
Flori de cireș să-ți prind la perciuni,
Ți-așez primăvara noastră cunună
Pe glezne obosite de drum,
Mai treci odată prin somnu-mi ce zace pe câmpul de maci,
Așează-mi sărutul pe buze, să prindem cu gura clipa în mersuri de raci,
Pescari la limanuri stufoase de trestii
Vom fi împreună, năvoade întinse pe ape de dor, vor prinde în ele eclipse de lună
Să ne cada din ceruri luceferi, cu stigmatul luminii exilat în amor!
La picioarele tale voi sta, din iarbă printre greieri iți voi cânta din harpe de pământ,
Din codrii veșnici de platani, prin șoapta noastră de vreme părăsită,
În ecouri de bazalt vei auzi, cu parul despletit în reverii, o romanța tandră, nesfârșită!

 

Interzis

                                     (un poem dedicat Marianei Grigore)

 

E interzis să trecem norii cu aripa murdară
de te-ai spălat în balta ploii
cerând țărânii îndurare,
trece aripa din rama alintării prin
varul neatins al codrilor de post!

E interzis să luăm noaptea la pachet
oricât ne-ar fi de foame,
sub boarea de mătase a unui cearceaf
ce-astupa două trupuri conjugate în
graiul unui geamăt,
stă neîncoltirea păcatului matern
sub coapse-n cingătoarea unui eden
fără reazem.

E interzis să mă păstrezi în tine sub buric
căci mă voi naște fără drept
a doua oară,
doar fluturii ce ne-au rămas în piept
chiar si sub umărul ce prinde floare,
pot să mai nască din profet
omizilor aripi ce stau pe arcuirea unei
guri, ce iti pronunță numele
în reluare! …

 

Matinale

 

Înseninarea după ploaia reîncarnarii
unui stol de noapte
să nu-mi prinzi la gât,
amuletă-mi fac din nori rămași egretelor
din fluvii ce curg în valea deltei
cu fânare din trifoiul necălcarii unei zile
cu mistreți,

doar gândul mi-l fac cuib
din paiul purtat în cioc de cuc,
sunt unică strigare în ecoul dintre degetele
unui prunc născut în sălcii de cuvânt,
matinalul unei clipe în rodaj
amnistia unei renunțări cu gust de vânt
sunt,

cât de devreme voi pregeta în matinalul
unui crepuscul cu nume în două silabe,
oare mă voi putea bifurca
in aripa unui înger legat la ochi?

…înseninare după ploaie,
sunt semnătură în alb-acaju pe roiul unui
stup în amurgul unui răsărit
de soare…

 

Redute

 

În rătăcirea mea, aerul dintre noi
e un papirus umezit de pleoape,
convalescența unui rictus de primăvară
a murit în floarea cireșului
adormit în abandonul unui romb,
himerică paloarea unui fluture strivit
în semnul meu de carte,
mă urmărește să nu cumva să râd
Continue reading „Simon JACK: Poeme”

Nicoleta GORDON: Eu, vouă…

EU, VOUĂ…

 

Însăilăm, cu tivuri false, dantela umerilor goi,
Și peticim cu ațe rupte destine pline de noroi;
Agonizăm după himere, ne vrem stăpânii absoluți,
Naivi sălbatici câteodată, și mai mereu nepricepuți.

Un apostrof îi suntem vieții, cu cratimă ne despărțim
De anotimpul unor fluturi, a căror aripi le strivim…
Sub pleoape lutuie invidii, cortină peste zborul frânt,
Când râde plânsul printre gene, și plânge râsul a descânt.

Mai dăm cu zarul în biserici, făcând smerenia negoț…
Tristețile umblă-n pereche iar bucuria n-are soț.
În lampă arde întuneric, și răsăritu-i doar apus,
Ne-mbătrânesc copiii-n pântec, de parcă-avem o coastă-n plus…

Lăsați-mi crengile deoparte, în cordul unui tei uitat,
Vă las din flori, dar jumătate…pe restul le-am amanetat
Pădurii, omului, luminii și ochilor ce rouă blând…
În toamna Soarelui-Răsare vă mângâi cerul, nu vi-l vând!

——————————–

Nicoleta GORDON

27 martie 2019

Dunia PĂLĂNGEANU: Îngerul Luminii

Îngerul Luminii

 

Dintr-o dată se făcu lumină
aripile îngerului palpitau
aprinse între cer si pământ
bătând ca o blândă zăbavă
transformată târziu în cuvânt .
Vino,larg deschid astăzi ușa,
sufletu-mi îngenunchiat și primenit
te cheamă să-i fii alături
în pocalul deznădejdii smerit.
Am nevoie de dulcea-ți lumină
ca mierea pe tipsii de cleștar
mă veghează un ochi din înalturi
și spășit te-aștept la hotar.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

26 martie 2019

Ilustrația realizată de Dana Sandu

 

Elena TUDOSA: Privirea

Privirea

 

Îmi agăț privirea în cornul de lună,
Și te-aștept stea de-argint tăcută,
‘N noaptea asta albastră și mută,
Să mă pierd în cer cu tine de mână.

Legănata privirea te va urmări,
Și va sta ascunsă-n umbră de nori,
Îndrăgostită, dornică de a te iubi,
Voi sfârși în fine cu amarnicul dor.

Prin bezna feerica a nopții reci,
Pitita după vălul sidefat de stele,
Pe furiș te voi opri să nu treci,
Fără să guști sărutul buzelor mele.

Privirea te caută neobosita în absolut,
Răpusă de dor zace în lanțuri fericirea,
Arzând de dorința unui ultim sărut,
Te voi căuta în toată nemărginirea.

În delir vreau să renaștem iubirea,
În verdele smarald al ochilor tăi,
Vreau să-mi înec încă o dată privirea,
Și de drag să mă pierd cu totul în ei,

Astă noapte prea dulce mi-e amintirea!

——————————-

Elena TUDOSA

Mia UNGUREANU: Fericire

De – atâtea ori m-am întrebat în gând,
Când luna printre nouri se arată.
De ce se- ntâmplă atâtea pe pământ?
De ce rămânem singuri câteodată?

Venim neștiutori pe-aceasta lume,
Cu inocentă -n zâmbet și -n privire.
În timp ce -n noi se-ascunde o minune,
Ne-ndrăgostim câtând spre fericire.

Sub steaua noastră ne purtăm povara,
Pe calea vieții căutând un sens.
S-au poate, cine știe? Cât cuprinde zarea,
Nefericirea plânge – n Univers.

Căci fericit e omul care în viață,
Ființă sa a fost doar „Rugăciune ”
Iar Dumnezeu e cel care ne-nvăță,
Ca „fericirea „, nu e o minune.

Chiar dacă cucu în poiana cântă,
Înflăcărat și mândru de -al său dor.
Iar tu -l asculți și inima ți-o-ncântă ,
Cu glas și vers încet amețitor. .

Când fluturii ‘n grădină în roiuri zboară,
Curtând din când în când, câte -o albină.
Iar tu-i privești ca pentru întâia oară,
Decorul te invită în grădină.

Atunci povestea vieții te încântă,
Iar frumusețea ei te-a năucit.
Când mii de stele de pe cer cuvântă,
Atunci să ști, că ești „un fericit „.

Doar când atingi cu inima trăirea,
Cu sufletul dansând spre nemurire.
Fiinta ta va ști ce e iubirea,
Și -n dansul ei va fi doar „fericire”.

–––––––––––-

Mia UNGUREANU

27 martie 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: Dacă tu nu exiști…

Dacă tu nu exiști…

 

Dacă tu nu exiști,
eu de ce-aș exista?
Dacă norii se-ascund
sub perdeaua de nea…
În parfumul de flori
mă transform în culoare
Chipul tău îl cuprind
într-un cerc de splendoare.
Îți sărut ochii triști
cu iubire te-alint
Ca un ram de măslin,
ce l-așez lângă pat.
Dacă tu nu exiști,
eu de ce-aș exista?
Să pătrundem în lumea
ce nu o vom uita!

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

26 martie 2019

Ioana CONDURARU: Vreau

Vreau

 

Vreau să văd mijind iubirea printre florile de măr,
Când din astre fericirea, scară duce spre mister
Și la ceasul Învierii, să pot dărui din suflet,
Rugăciunea izbăvirii, celor care cad în plânset.

Vreau să văd cum fericirea înflorește în trandafiri,
Redând lumii alinarea punând inimii cununi,
Și smaraldul primăverii strălucind pe înserat,
De luceafărul coboară printre cetină de brad.

Vreau să-mi fii eternitate tu, om drag de altădată,
Gustând din potirul vremii, fraga dulce aromată,
Chiar dacă din meri căzuta, toate florile în păr
Și mai văd încă o cută, lângă ochiul efemer.

Știu că-s doar asemeni umbrei și mă trec fără să vreau,
Dar regretul nu mă-ncercă doar iubirea o redau,
Scriind lângă lampa nopții, un vers plin de adevăr,
Căci ca mâine, doar un clopot va suspina în eter,

Anunțând încă o plecare spre a lumii suflu rece,
Fără nici o întrebare, doar tăcerea va petrece
Trupul ce în adormire fi-va pentru totdeauna,
Însă important în toate este ce alege urna,

Relevanță are timpul petrecut cu înțelepciune,
Iar în viață doar iubirea, e un veto pentru oricine.

———————————-

Ioana CONDURARU

Martie 2019

Anatol COVALI: Culori

Culoarea albă n-a ieşit prea bine.
Oricât am încercat n-o simt în mine.

Albastrul parcă
este ireal,

verdele-i crud, iar roşul de rubin e,

negrul e grav,
şi galbenul banal

 

cu toate că încearcă să domìne.
.
E prea mult gri
atât de natural,

că-mi vine să pun albul să-l combine,

albul acesta
veşnic inegal

şi niciodată pur cum se cuvine.

Pictez febril
şi mâzgălesc brutal

numai cu alb, dar el mereu devine

albastru, roşu, verde,
gri normal,

culori pictate bine de oricine!…

————————————–

Anatol COVALI

București

26 martie 2019

Lucian MĂNĂILESCU: Poeme

PAHARUL CU FLUTURI

 

În noaptea mea, cu somn în serpentine,
ai năvălit, mai palidă ca varul,
să ningi cu crini şi-înlăcrimări feline,
spunându-mi c-a murit Emil Brumaru.

 

 

Mi-a-mbătrânit iubirea dintrodată,
uitând adolescenţa de o vară
în care mi-ai citit, înmiresmată,
poema lui perfidă şi amară.

 

De-atunci parc-a trecut o nemurire…
Mai toarnă fluturi, umple-mi iar paharul,
afară e un viscol de iubire,
prin care trece trist Emil Brumaru.

 

HOMEOPATIE

 

Îngerul mi-a completat un lung bilet
de externare din purgatoriu
şi m-a trimis acasă să-mi văd
de viaţă şi de moarte, recomandându-mi
numai lucruri amare şi câteva
picături pentru ochi – pe care
să le pun sub pleoape dacă
se-întâmplă să mă ningă vederea.

De fapt ştiam demult toate astea,
fotografiile mele se molipseau
de alzheimer, mă dureau mâna iubitei
şi tăcerile ei, auzeam tot mai des
cum inima bate cu pumnii
în pereţii întunericului, şi nici
de fericire nu puteam să mă vindec.

Acum, când totul a devenit incurabil,
stau la fereastră şi mă tratez
cu buburuza răsăritului de soare.

 

LICANTROPIE

 

Şi mai ducă-se dracului toate
cuvintele astea palide, toate
florile de nu-mă-uita, toate
lacrimile şi toate gloanţele
trase în tâmplă!…

 

Nu-mi mai trebuie
duminicile tale cuminţi,
nu mai vreau să te aştept,
să te uit, să-ţi cad
în genunchi, nu mai vreau
să mor în fiecare zi pentru tine!

 

Vezi ce viscolită e iubirea?

Acum am redevenit fiara
din encefal, licantropul care
muşcă din zăpadă până când
începe să curgă sânge.

 

CÂND AM TRĂIT?

 

Au fost nopţi şi ani, au fost cărţi arse pe rug
şi drumuri în deşert, ţărmuri de mare şi amintiri
luxuriante, laşităţi şi trădări şi fotografii la minut,
lecţii de istorie şi insectare cu îngeri, au fost cioburi
din vitraliul contrafăcut al esteticii suprarealismului,

şi iluzii mov şi confetii multicolore la sărbătorile
cu steaguri şi cântece şi, Doamne, ce tineri eram,
bâjbâind printre toate astea, visând că într-o zi
o să strângem de beregată întunericul!

 

Am murit puţin câte puţin, în războaiele cu noi înşine.
am măsluit poveşti despre fericire, improvizând
ferestre spre cer sau picanterii glorioase şi
viaţa noastră s-a mutat dintr-o străinătate în alta,
şi timpul trecea tot mai repede şi tot mai amar.

 

De aceea vă întreb, cu disperare: noi când am trăit?

O galaxie gigantică, sau tot universul
nu pot îndura atâta durere câtă poate îndura un suflet,
un biet suflet de om răstignit între stele.

 

Uitaţi-vă în jur, la muţenia acestui secol, la
minunile de plastic şi la roţile lui dinţate!
Priviţi bine, sunt bâlciuri şi piramide şi afişe despre
ziua de mâine, cetăţi în ruină şi catedrale de aer.

 

De aceea vă întreb iar, cu gura amară de cuvinte,
când rătăcim îndurând frigul şi iubirea:
Noi când am trăit?
În care secol, în care secundă?

 

ŞEHEREZADA

 

O mie şi una de nopţi,

pentru fiecare noapte

câte o viaţă ucisă, pentru fiecare

îngenunchere o rafală

de fluturi negri.

 

Continue reading „Lucian MĂNĂILESCU: Poeme”