De – atâtea ori m-am întrebat în gând,
Când luna printre nouri se arată.
De ce se- ntâmplă atâtea pe pământ?
De ce rămânem singuri câteodată?
Venim neștiutori pe-aceasta lume,
Cu inocentă -n zâmbet și -n privire.
În timp ce -n noi se-ascunde o minune,
Ne-ndrăgostim câtând spre fericire.
Sub steaua noastră ne purtăm povara,
Pe calea vieții căutând un sens.
S-au poate, cine știe? Cât cuprinde zarea,
Nefericirea plânge – n Univers.
Căci fericit e omul care în viață,
Ființă sa a fost doar „Rugăciune ”
Iar Dumnezeu e cel care ne-nvăță,
Ca „fericirea „, nu e o minune.
Chiar dacă cucu în poiana cântă,
Înflăcărat și mândru de -al său dor.
Iar tu -l asculți și inima ți-o-ncântă ,
Cu glas și vers încet amețitor. .
Când fluturii ‘n grădină în roiuri zboară,
Curtând din când în când, câte -o albină.
Iar tu-i privești ca pentru întâia oară,
Decorul te invită în grădină.
Atunci povestea vieții te încântă,
Iar frumusețea ei te-a năucit.
Când mii de stele de pe cer cuvântă,
Atunci să ști, că ești „un fericit „.
Doar când atingi cu inima trăirea,
Cu sufletul dansând spre nemurire.
Fiinta ta va ști ce e iubirea,
Și -n dansul ei va fi doar „fericire”.
–––––––––––-
Mia UNGUREANU
27 martie 2019