Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Lacrimă în cuvinte

Lacrimă în cuvinte

 

Noaptea muzeelor
fantome bătute-n cuie pe pereți,
ochii îmi fug atrași de umbrele artei
încât se amestecă percepțiile-n minte,
nervii se topesc în lava curiozității
de tot cei omenesc,
îmi scapă printre degete, se vântură ca nisipu-n deșert
fără nicio noimă.

Să vină inefabilul
de la începutul impresiei care atinge sufletul,
să cadă mirarea-n surâsul iubitei.
Din așeptarea ei să se cearnă cartea de poeme
la care scriu,
în fiecare pagină cu miros de mărgăritar
presărat de clopoțeii dimineții,
lacrimă în cuvinte.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

4 februarie 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: Cât de aproape ești?

Cât de aproape ești?

 

Am întins palmele spre cer,
Am prins în căușul lor, iubirea,
Avea miros de tine…
de înălțimi cu fiori de dor!
Pe trup se zbăteau palmele tale
cu miresme de crini, ca o rafală de vânt într-o zi de vară…
ce mă chemau într-o lume de poveste…
Îmi plac poveștile de dragoste, spuse la gura sobei,
unde căldura e ca inima,
îți încălzește trupul…
Cât de aproape ești de mine,
cu palmele să ținem iubirea?

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

4 februarie 2019

Nicolae BĂLȚESCU: Secvențe

Coborând în negura de vremuri…

 

Coborând în negura de vremuri, tot răsfoind

Imensele la număr, îngălbenite, prăfuite pagini

Ale registrului confuzei Clio, te miri c-atâtea lumi,

Civilizaţii, înfloritoare şi ajunse în apogeul lor

Teluric, sfârşeau în indecenţă şi desfrâu, ruine

Şi declin, pierzându-şi urmele-n neant! Setoase

De putere, reînviau din scrum pe dărâmături

Noi seminţii care urmau – ah, ce păcat! – aceeaşi

Cale a prăbuşirii, conform unui stupid scenariu,

Demonic, blestemat…

 

Înalta, lăudata lor cunoaştere n-a fost în stare

Să preîntâmpine căderea şi nu le-a oferit salvarea…

Babilonenii, egiptenii, elenii şi romanii au mers

Pe acelaşi drum: i-au urmat francezii, spaniolii,

Mongolii, ruşii, nemţii, otomanii! În esenţa acestor

Repetări orânduite  bine, în rădăcina unui rău

Atât de grav, nimeni nu s-a încumetat să intre!

Măreţia, puterea, splendoarea lor au fost doar

Aparenţe, prin lege pământească menţinute numai

Prin forţă, violenţă. N-au fost consolidate

Pe Adevăr, Iubire şi Dreptate!

 

Oameni, oare nu e uimitor? Şi astăzi splendid

Strălucesc pe mantia bătrânei Clio perle ce dăinuiesc

Plecării, prăbuşirii acelor neamuri, ce cândva

Se lăfăiau trufaş, văzând Primordialul

În clipe trecătoare, în sete de putere, bogăţii

Materiale, glorie deşartă, aroma aroganţei,

Nălucirii, zidite pe suferinţe şi dureri, lacrimi,

Sânge, amărăciune ce au curs şi curg şuvoi

Necontenit din semeni! Aceste perle sunt

Produsul spiritului: lucrări şi opere de artă!

Ce-a fost în rest, a fost deşertăciune! Ei – toţi! –

S-au prăbuşit, că au căzut în mrejele ispitei, L-au

Ignorat pe Dumnezeu şi terestru deveniră robi

Convinşi ai raţiunii pământești…

 

                                                                              23.03.11

                                                                              Chişinău

 

Pasaj teluric

 

Pasaj teluric,

Febril, fatal,

Tăcere mută,

Fără cuvinte,

Goană, zbucium,

Avânt bestial,

Alergări lipsite de sens…

Spre morminte.

Lacrimi, tristeţe,

Nostalgie şi dor

Dar… pentru puţini

Au un sens şi iubire.

Pentru toţi:

Restriştii, dezastre,

Durere, multă durere,

Vrajbă şi confruntări,

Cruzime şi sânge,

Mult sânge

Ce curge şuvoi

Împreună cu ură

Peste frumosul,

Al Terrei,

Verde-albastru veşmânt

(Să-l spele cred,

Din belşug i-ar ajunge).

Cât, Doamne,

Vei mai răbda

Pe Pământ

Atât de urâtă

Făptură,

Teroare, erupţii

Vulcanice de fanatism

Pe ogor?

…Şi păsări cu aripi

Rănite în zbor

Vin cu prunci

Nenăscuţi

Dar…

Nu ajung.

Credinţa-convingere

În Dumnezeu –

Floare rară –

Nu înfloreşte

La munte,

Nici în câmpii.

Câte una

Înfloreşte

În dezgust.

Da! În dezgustul

Delirului

Unei Lumi rătăcite

Care aleargă

Într-o goană

Nebună –

Aleargă în declin.

……………………………………

Ascultă!

Ei se pornesc,

Pruncii cei nenăscuţi!

Ei vin. Zâmbesc.

Le aud şi surâsul

Plin de Dreptate

Şi de Iubire.

Ei vin!

Dar sunt

Încă departe

 

                                                   25 octombrie 2008

                                                  Chişinău

 

Avertisment

 

Lume de pământeni rătăciţi,

Trezeşte-te! Planeta e în flăcări,

În suferinţe şi chinuri, mâhniri.

De atătea lacrimi, sânge, moarte, nevoi,

Pământul – sarcofag de milenii –

E în doliu continuu, disperat de dureri,

Privat de sfinţenii!

 

Opreşte-te, Lume de pământeni!

Voi, făpturi ce sunteţi,

Nu moşteniţi păcatul în voi.

Moşteniţi doar pericolul,

Riscul de a naşte păcate.

Tot ce faceţi, voi faceţi de bunăvoie.

Voi nu vă naşteţi în lanţuri,

Voi singuri vă înlănţuiţi,

În neştire creaţi generaţii întregi

De primejdii, nelinişti, epidemii şi nevoi.

 

Trzeşte-ţi, Lume de pământeni,

Dorul, avântul de Înalturi!

Ascultă-ţi vocea lăuntrică, intuiţia pură,

Care nu minte, nu amăgeşte.

Acest Dar, Marele Dar, Creatorul L-a dat

La toţi pământenii în egală măsură,

De aceeaşi putere,

Este Eul, Omul din voi, Omul nemuritor!

Tot ce este lumesc, tot ce e pământesc,

Tot ce este materii,

Totul e în veşnică pierzanie, totul e trecător!

 

Lume de pământeni!

Vă îndemn, oameni, să dăinuiţi!

Voi gânduri lumeşti alungaţi spre departe,

Întrebaţi-vă Inima: v-a îmbiat

Ea vreodat’ la minciună şi moarte?

Numai, oameni, deveniţi pământeni-apatrizi

În capcana femeii, de farmec, căzuţi,

De dânsa voită, râvniţi,

De Lucifer tentaţi, ispitiţi

Semănară seminţi:

Să furi, să necinsteşti, să ucizi…

Şi florile Răului au înflorit.

 

Lume de pământeni rătăciţi!

Nu vă lăsaţi intimidaţi, dirijaţi

De ,,mai-marii, mai-tarii acestui Pământ,”

Înveşmântaţi în straie lumeşti

Şi în goană nebună după trufii şi materii.

                                                                                   08.01.09

                                                                                 Chişinău

 

Eminesciană Continue reading „Nicolae BĂLȚESCU: Secvențe”

Corneliu NEAGU: Din tot ce am…

DIN TOT CE AM…

 

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,
simt clipele prin amintiri cum zboară
din câte-au fost, din câte-au mai rămas
duc mai departe-a timpului povară.
Și nu mă plâng, și nu regret nimic,
las timpului destinul să mi-l treacă –
din ieri, din azi, din mâine mă ridic
chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

Ani grei s-au adunat în urma mea
tăcerile, mai lungi ca niciodată,
din gânduri îmi alungă piaza rea
și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.
Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,
cărările nu-mi par deloc schimbate,
din tot ce am, din câte am avut,
în inimă-mi rămân doar nestemate.

Ridic din ele-n cuget un altar
pentru tăceri loc sfânt de întrupare
din vorbele arzânde ca un jar,
de strajă stând pe dune mișcătoare.
Iar dacă toamna vieții a sosit,
nu mă opresc din drum, merg înainte,
pornind tăcut din locul hărăzit,
mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.

————————————

Corneliu NEAGU

4 februarie 2019

Sofia Doina GAVRILĂ: Iubirea… pasăre Phoenix

Iubirea… pasăre Phoenix

 

Iubirea, ca o pasăre Phoenix renaște,
dintr-un zâmbet, sau flacăra unei priviri,
dintr-o mângâiere, un sărut fugar,
și arde carnea, materia, huma aceasta
plină de păcat, gânduri, neuroni…
frige, pârjolește, te înnebunește,
lăsând în urmă deșert saharian, cenușă
vulcanică, lavă fierbinte prelingându-se
din inimă spre vintre…
Uneori degeaba lupți, tenebrele nopții
sunt mai puternice decât tine, iar
toate tainele tale par agățate, de cornul lunii.
Sunt mistere nedezlegate, încredințate
de miile de amanți pierduți sub vraja ei,
în veșnicia timpului,
trăind clipa sau deznădejdea,
torțe arzând spre a lumina,
negurile păcatului…
Iubirea, ca o pasăre Phoenix renaște
spre a muri în fiecare trup,
în fiecare inimă înveșnicind durerea,
păcatul cunoașterii, trăirea…

—————————–

Sofia Doina GAVRILĂ

4 februarie 2019

Ioana CONDURARU: Într-un dans

Într-un dans

 

Seara cobora felină
Peste noi, ca într-o poveste
Aducând clipa divină,
De pe căile celeste.
Tu, curtenitor din fire
Într-un vals m-ademeneai,
Deschizând cale iubirii
Cu surâsul, fin, bălai.
În surdină doar vioara
Suspina lin dăruind,
Acea dulce armonie
Pe a notelor avânt
Și, șarmant cuprinzând trupul,
Mă purtai spre paradis,
Oprind pentru-o clipă timpul,
La o margine de gând.
Înfloreau mărgăritare
Pas cu pas de se întâlnea
Iar din raze călătoare,
În păr nuferi înfloreau
Și noi amețiți de patimi,
Ardeam flăcări nesfârșite
Pe tărâmul fericirii,
Căci demult erau dorite.
Într-un dans simțit-am viața
Renăscând din amintiri,
Dragostea de mult uitată
Printre visuri argintii.

———————————-

Ioana CONDURARU

3 februarie 2019

Ana PODARU: Ihtis

Ihtis

 

copilul ridică pleoapele neşterse de lichid amniotic
priveşte coroana copacului cu şase ramuri verzi

pe trunchiul ce-şi trage seva din inima pământului
doi şerpi stau încolăciţi
din limbile lor focul urcă spre cerul deschis
unde pasărea luminii şi-a deschis aripile nefrânte

din lacrima lui Dumnezeu încă mai înnoată peştii în aval

femeia-şi spală marama brodată cu Ihtis
de sângele Lui

în palma pruncului legat de rădăcina pomului prin ombilic
străluceşte o stea cu şase colţuri
undeva la rădăcina înfiptă adânc în lutul reavăn
pentagrama s-a stins îngropată de seminţiile lui Caiafa

mâna ce coboară din cer desenează pe nisip două triunghiuri simetrice suprapuse

cerul îşi deschide pântecul ca o mamă
la sânul lui s-a cuibărit pruncul născut într-o zi de iarnă

——————————–

Ana PODARU

3 februarie 2019

 

Cristian Gabriel VULPOIU: Ceasul de dincolo

CEASUL DE DINCOLO

 

Clopote mușcă din noaptea prefăcută-n cruce,
Se aud suspinele unei tăceri oarbe
O ramură de lumină visu-mi seduce
Simt cum încet încet infinitul mă soarbe.

Simt cum noaptea îmi sfâșie total diorama,
Sângele solar curge printr-un surd ecou
Din nemuritoare patimi țes năframa
Zi și noapte contopite-n-tr-un absurd halou.

Ceasul de dincolo ticăie eternități
Este pavat cu spini drumul spre moarte
Deși de-acolo venim, crude entități
Suntem file nescrise într-o carte.

Ceasul de dincolo și feliile de soartă,
Sau aripile frânte de vreun blestem bacant
Ne deschid spre Nirvana vechea poarta
Având cu noi și karma drept liant.

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

3 februarie 2019

 

Mariana POPAN: Iarna legilor nescrise

Iarna legilor nescrise

 

Peste tot se lasă noapte,
Pretutindeni se adună
Stelele pe cer cu şoapte,
Iar în centru, a lor lună.

Nici un fulg care, odată,
Abundent ne-ademenea
Peste-alei cu promoroacă,
Nu mai zburdă.Nu e nea.

Printre crengile-ngheţate,
Acum, calde, adormind,
Se peregrinau uitate,
Voci nestinse, povestind.

Pe sub toate s-a topit
Recea iarnă de-altădat-
Doar în suflete şoptind,
Iarna-i vie, cum i-e dat.

Ca o clipă trecătoare
Ne aruncă în tăcere
Astă iarnă, vrăjitoare,
Cum era, cum, poate piere.

Din concluzii iluzorii
Doar nimic dezlănţuie
Peste care, trecătorii
Par năluci ce dănţuie.

Ca şi-n suflet, primăvara
Care e nemuritoare,
Îşi păstrează ca afară:
Viaţa vie, ce nu moare.

Căci în el, numai aceia
Care ştiu ce-i viaţa vie
Pot fi, ca şi Odiseia
Din Olimpul pe vecie.

Ce nu ştie fiecare,
N-are decât să înveţe
Că nimicu-i vid şi pare
C-are tot mai multe feţe.

Aşadar, ca şi-un balaur
Căte capete vrea, aibă;
Primăvara-ascult de graur,
Ciocârlii cu-a lor baladă.

Am adus din ceruri luna,
Revorbind spre soare-n zori,
Pe când toţi în “noapte bună”
Se avântă trecători.

Am citit mereu din basme,
Dintr-un univers celest;
Unde, viaţa de la astre
E-armonie-n stil regesc.

Saturatu-m-am de-orgia
Călătorilor de dealuri;
Când, de fapt, în zori câmpia
Îşi îmbracă-n verde ramuri;

Cât se va mai spune-n şagă
Despre lucrurile moarte,
Dacă-n sufletul cu plagă
E-un cadet de-a sta departe?

Pretutindeni, legea firii
Una este pentru toţi;
Că-i sortită şi pieirii,
Precum stelele pe bolţi?

Nu trădăm nicicând în viaţă,
Ceea ce nu ne-a trădat;
Mai mult, orice dimineaţă
Mi-este-al iernii, cer curat.

Căci natura iertătoare
A-nţeles demult, prin vers
Despre razele de soare
Ce-au iertat, ce şerpi au dres.

La apusul astei zile,
Pretutindeni, cum privim,
Mai tresare pe şindrile
Ultim fulg, să ne-amintim:

De-a lui lume minunată,
De-ale iernii flori de gheaţă…
Viaţa era mai curată…
Era viaţă… Era viaţă…

Să lăsăm alţi fulgi să spele
Din mizeria lumească…
Primăvara, păsărele
Cânte-ne oda cerească!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

3 februarie 2019

Maria HOTEA: Prin cuvinte nerostite

Prin cuvinte nerostite

 

Prin cuvinte nerostite timpul aș vrea să-l păcălesc,
Să îți spun cât dor de tine încă -n inima-l găsesc
Chiar de-i iarnă și e ger iar în suflet viscolește,
Din noianul de-amintiri gândul meu nu se oprește.

Fără margini e iubirea precum nerostit cuvântul,
Cel îngheață și îl poartă prin furtuni marine vântul
Rătăcim și noi cu el dar simțim în trup durerea,
Suntem doi străini acum și între noi e doar tăcerea.

În gând răscolesc haotic căutând acel răspuns,
Prin el să înțeleg iubirea-ți crezând că îmi e deajuns
Încercând să șterg din minte chipul tău surâzător,
Când din vechi promisiuni mi-ai lăsat în suflet dor.

Rătăcesc doar cu privirea ce se pierde-n depărtări,
Zăresc însă cerul închis și fulgi scuturați din nori
Se revarsă peste mine un șuvoi de lacrimi calde,
Plânge prin ninsoare cerul ce în suflet îmi pătrunde!

——————————-

Maria HOTEA

3 februarie 2019