Nastasica POPA: Numărând secunde

Numărând secunde

 

În piept îmi plânge timpul… numărând secunde
Și arde-n ochi tăcerea, sufletul mi-apasă,
Pe-aripile de îngeri noaptea vrea să țeasă,
Îmbrățișarea-ți blândă-n clipele fecunde.

Privirea… zorii-așteaptă-n pură vindecare,
Sărutul tău fierbinte și tandre mângâieri,
Cuvintele-ți sorginte, altare-n tămâieri,
Pierdute printre astre cu a ta plecare.

Mult mi-aș dori să zboare clipa așteptării,
Până spre mal de mare, să-ngenunche-apusul,
Să stea-mpietrit în valuri… fie-ne supusul
Și să ne-asculte taina dată depărtării.

Pe buzele ca fraga, surâsul să-ți revăd!
Neantul… o livadă cu înfloriți caiși,
În inima albastră, în care te opriși…
Să nu mai simt durere, nici lacrimă să văd.

Îmvăluită-n gânduri, clepsidra o întorc
Parșiv îmi este timpul cu falși fiori cerești,
Cu talerul balanței iubirea-mi drămuiești,
Rămân pierdută-n zare,cu amintiri… le torc!

 

*fecunde-despre idei-fig.imaginație
*sorginte-izvoare

——————————-

Nastasica POPA

16 februarie 2019

 

Gheorghe PÂRLEA: Copiii Dominte din satul Soci (județul Iași), în lagărele de concentrare naziste (1)

Prolog: Ceea ce urmează e rezumatul unui capitol din cartea de memorii a regretatului prof. col. (r.) Grigore Dominte „De la Dachau la Erfurt, director la Corecţie şi apoi ofiţer [judiciar] de Miliţie”, Ed. „Irexon”, Bucureşti, 2006. Citindu-i cartea, i-am împărtășit impresiile mele de cititor într-o scrisoare, pe care autorul a inserat-o, ca prefaţă, în ediţia a II-a a cărţii, adresându-mi totodată rugămintea de a-i face cunoscută cartea prin mijloacele care îmi stau la îndemână.
Cunoscându-l personal pe autor şi ştiind că exemplarele cărţii sale nu vor putea acoperi suficient condiţia de mărturisitoare ale dramelor războiului, mă oblig să răspund dorinței sale testamentare și să intermediez ajungerea conținutului cărții (firește, într-o sinteză) la generațiile care nu au cunoscut ororile războiului. Desigur centrul de interes al memoriilor sale e acel capitolului odiseic, legat de experiența autorului și a fraților săi în lagărele naziste, capitol asupra căruia îmi asum demersul meu de aici.

O fac și din convingerea personală că Istoria, o ştiinţă „rece”, bazată pe documente, impune – prin ea însăși – a fi completată cu mărturiile celui care-i oferă substanța: participantul direct la faptul istoric, omul, elementul central al acestei ştiinte umanistice.
***

În sat, sub spectrul războiului

O poveste reală, şi totuşi neverosimilă, provocată de acest monstru al Istoriei ce poartă numele, adaptat ortografic, de al Doilea Război Mondial.
Dumitru Dominte, gospodar în rândul oamenilor, cum se spune, avea în preajma războiului şapte copii, o nevastă frumoasă dar bolnavă de boala cea mai frecventă a vremii, tuberculoza, o Joiană bună de lapte şi ceva pământ moştenit din tată-n fiu de la stramoşii săi. Unul din ei, Călin Dominte, venise la Soci de dincolo de Carpaţi, cum vor fi venit şi înaintaşii consătenilor săi din spiţa lui Sasu ori a lui Moroşanu.
Avea Dumitru Dominte ceva din firea ardelenilor căci nu era lung la vorbă şi, mai ales, era hotărât în faptă. Cum oare să-ţi explici felul în care şi-a luat nevastă? La o hora a satului, i s-a întâmplat lui Dumitru, flăcău cam trecut cu vârsta, să simtă un fior ciudat, ca şi cum o energie, încă necunoscută lui până atunci, îl curenta când o privea pe Raruca lui Dumitru Sasu, o fată peste măsură de frumoasă, de vreo nouăsprezece ani. A aşteptat spargerea horei, odată cu apusul soarelui, ca să găsească motiv s-o însoţească acasă pe cea care musai trebuia să-i devină nevastă. Când a ajuns pe la poarta gospodăriei lui, căci pe-acolo avea drum codana, a tras-o-n ograda sa cu tot cu creanga părului de care fata se agăţase, în încercarea disperată de-a se opune. Odată intrată în casa flăcăului pe înnoptate, victima acestui vicleşug nu mai putea da înapoi. A împărtăşit cu Dumitru Dominte, flăcău răsărit, cu minte înclinată spre acumulări intelectuale (îl citea pe Tolstoi, pe Hugo, pe Schiller), viaţa aceea precară a refacerii de după Primul Război Mondial.
Ca o fatalitate, cei doi însurăţei au trebuit să-şi trăiască experienţa de familişti între două Războaie Mondiale, evenimente tragice care au implicat două generaţii succesive. N-au apucat a-şi vedea copiii crescuţi, că s-a şi arătat noul iad pe pământ, un preludiu al Apocalipsei, care a curmat în patru ani peste 50 de milioane de vieţi.
Dumitru Dominte începuse deja să urce Golgota propriului destin cu doar câţiva ani înainte de declanşarea războiului. I-a murit mai întâi cel de-al doilea născut. Copiii îi veneau pe lume câte unul la doi ani. Mama lor era firavă şi şubrezită de vechea-i suferinţă fizică. La puţin timp după naşterea celui de-al şaptelea copil, biata femeie s-a sfârşit, cu fiul din urmă la sân.
Tatăl era de-acum şi mamă pentru cei şase copii. Dar oare cum poţi face asta? Iată cum, citându-l pe cel de-al treilea născut, autorul cărţii amintite: “Fiindcă tata nu putea face faţă îngrijirii celor şase băieţi minori, era obligat să ne pună la muncă pe fiecare după puterile lui; astfel, cei mai mari se ocupau de muncile agricole [la câmp], iar cei mai mici de îngrijirea păsărilor, porcilor şi vitelor”. Cei şase copii cu vârste între patru luni şi paisprezece ani n-apucară a se obişnui cu absenţa mamei căci începu pentru ei o altă nenorocire.
Când i-a venit ordin de concentrare, Dumitru Dominte avea terminată armata de vreo cincisprezece ani, cu gradul de sergent. Acum, trebuia să-şi ia în primire din nou puşca, dar în ce condiţii?! Abia îi murise, în iarnă, nevasta şi avea de hrănit o casă de copii. Poate c-ar fi găsit el înţelegere la „Comenduire”, dar să vedeţi întâmplare. Fratele său mai mare, Grigore, ca să scape de concentrare se dădu la Comisariat drept Dumitru, cu tot cu situaţia lui familială, şi invocă înţelegere pentru anularea ordinului de concentrare. Culmea, o şi obţinu. Acum ce să mai facă Dumitru?! Să-şi înfunde în puşcărie fratele? Îi lăsă cu legământ copiii în grijă şi de-aici încolo îl va înjura până la sfârşitul vieţii.
Până în 1944, copiii Dominte îşi vor purta aproape singuri de grijă, ajutaţi sporadic de rude şi de nişte săteni inimoşi. Unchiul Grigore, cel cu substituirea de persoană, s-a străduit şi el să-şi spele ruşinea faţă de ostaşul aflat în locul lui la Cotu’ Donului.
Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Copiii Dominte din satul Soci (județul Iași), în lagărele de concentrare naziste (1)”

Corneliu NEAGU: Dunyazada

DUNYAZADA

 

Îmi vin de departe-amintiri încărcate

cu sete de oaze, pierdute-n deșert,

cu doruri crescând din vrăjite păcate,

ajunse spre seară în gândul inert.

Dar gândul pornește pe aripi albastre,

se duce spre zări, prin vrăjit asfințit,

dispare în noapte, gonind pe sub astre,

plutind printre dune-n deșert adormit.

Și urcă prin focuri, la margini de ape,

cu dulci amintiri care poartă povești

cu hoți de cadâne ce vin să-și adape

cămilele suple și cai arăbești.

 

Te văd ferecată cu lanțuri de-aramă,

la marginea oazei te zbați în dureri,

iar plânsetul tău de-acolo mă cheamă

cu glas rătăcit și cu ochi adulteri.

În lanțuri de-argint, prin ploaia de stele,

te văd, dintre focuri, cum tristă privești,

iar ochii-ți aprinși între zalele grele

în noapte revarsă lumini nefirești.

În lanțuri de aur te văd ferecată,

arunci înspre mine dorințe-n delir,

iar inima-mi frântă începe să bată

pe ritmuri păgâne, de-adânc elixir.

 

Să vin mai degrabă, o mult prea dorită

cadână regească a gândului meu,

căci lanțul de-aramă mă duce-n ispită,

aș vrea să îl frâng cu putere de zeu.

Și lanțul de-argint aud cum mă cheamă

cu doruri pierdute cândva în deșert,

întoarse să-ți spulbere oricare teamă

când eu lângă oaza vrăjită te-aștept.

Degrabă să vin, ca din lanțul de aur

cunună regească pe cap să-ți croiesc,

puterea din gânduri devine un faur

ce-n taină îți caută chipul domnesc.

 

Cu tine în minte să merg către casă,

pe aripi de înger în zbor să te duc,

să stăm lângă sobă în noaptea geroasă

și visul să-l cernem pe gândul năuc.

 

NOTĂ: Dunyazada, prințesă arabă, soră a vestitei Șeherezada, povestitoarea celor

„O mie și una de nopți”. În acest poem, Dunyaza este prințesa neuitată a sufletului meu.

————————————

Corneliu NEAGU

17 februarie 2019

Dunia PĂLĂNGEANU: Noapte de februarie la Ruse

Poem din proiectul literar în lucru „Ruse mon amour „,

autoare Dunia Pălăngeanu, Giurgiu, România.

 

Noapte bună, Ruse,
străzile sunt pustii,
clădirile din trecut
țes misterioase umbre,
felinare se-aprind
manechine uzate
privesc din vitrinele reci,
înfrigurați trecătorii
iau liftul, trag yala,
se strâng în jurul samovarului
cu licoare fierbinte…
Târziu,
în aburul amintirilor
își imaginează drumuri
pentru o nouă zi.
Oameni buni,
e noapte de păcură la Ruse
și liniște adâncă .

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Foto Ivo Иво Ботев, Ruse.

Alexandra GĂLUȘCĂ: Florile sufletului

Florile sufletului

 

Veniți să-mi vizitați gradina înflorită,
Uşa sufletului meu este deschisă
Urmați alea primăverii de dor însorită
Cu irişi, narcise, lalele, bujori înscrisă

Gladiolele, mărețele îşi înalță brațele
Să te cuprinda-n dansul de plăcere,
Iar margaretele, lalelele țin cadențele
Gândurilor ce zburdă-n voie libere

Macii dansează cu mândri bujori
În unduiri roşii pe-a inimii vioară,
Clopoțeii mov dau tonul ca dirijori
Dedițeii țin ritmul cu-o bătaie uşoară

Hotarele le-am pavat cu mărgaritare,
Lacrimi de rouă cristaline, gingaşe,
Perle sidefii, atrăgătoare lacrămioare,
Răspândesc parfumu-n aer poznaşe

Din a inimii cămară trandafiru-i rege
El descuie din inimă, lacătele ferecate
Să poți trandafirul iubirii eterne culege.
Vă invit să-mi vedeți florile fermecate

Rog, păşiți atenți să nu striviți rădăcina
Pentru voi am doar gânduri frumoase
Închideți umbrela să intre-n suflet lumina
Am presărat calea cu petale prețioase

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

15 februarie 2019

Anatol COVALI: În mine

În mine

 

Încă mai pot să-ntreb, dar din păcate
nici un răspuns nu mai primesc de mult
sau poate
că nu îl mai aud de-atât tumult.

Abrupte
şi pline de primejdii-au fost mereu
cărările acestea ne-ntrerupte
ce urcă şerpuind spre Dumnezeu.

Nu pot să cred că n-am să pot s-ajung
cu plânsu-mi
ca să-L privesc cu dragoste-ndelung
şi să mă văd în El pe mine însumi.

De-atâta căutare fără rost
m-am resemnat şi m-am oprit în fine,
dar El îmi spune că mereu a fost
în mine.

————————————–

Anatol COVALI

București

16 februarie 2019

Anna-Nora ROTARU: Versuri

RUGĂCIUNE CĂTRE TINE…

 

 

Mai pune Tu, Doamne ulei în căndeluța mea,

Să poată să-mi mai ardă, că mi-i viața dulce…

Lacrimă de-a Ta să-mi picuri, ca dalbă lăcrimea,

Că nopți la rând doar Tu știi, cum sufletul gemea,

Din sfințenie dă-mi un strop și în trup mi-aduce,

Pacea-n mine să se culce…

 

 

De rele miluiește-mă și-alung-o pe Vicleană,

În drum să nu-mi apară să-i văd căutătura…

Că vrea să-mi fure suflul, la pândă ca spioană,

Avid sorbindu-mi seva, de viața-mi pământeană,

Adulmecându-mi teama și-n ochi tremurătura,

Deși-ntorc capul și-uitătura…

 

 

Cu palma Ta m-atinge, cu ea tămăduiește,

Pe suflet și pe trupu-mi, de am adâncă rană…

Clepsidra umple-mi-o, cu nisip și mă iubește,

De nu sunt îndeajuns, din nou mă plăsmuiește

Și vorba ce mi-i spune, de fi-va chiar dojană,

Mi-o fi aer să respir și hrană…

 

 

Și-un fir Doamne de foc pune-n căndeluța mea,

Ca sfînta-i flăcăruie pe suflet mă încălzească…

Din mătănii mă ridică, privirea de la dușumea,

Pe frunte pune-mi mir și-aghiazmă din cișmea

Și drumul mi-l arată, mâna Ta să-l netezească,

O nouă cale să-mi urzească…

 

 

CĂUTÂND UN CAPĂT…

 

 

Cugetând mă prind zorile, cu zeci de întrebări,

Răspunsuri nu găsesc și gura-mi pare mută…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Versuri”

Dorel SCHOR: Capra vecinului (ziceri)

* M-am autodepăşit de multe ori, dar tot nu am ajuns primul.
* Strănută ca un cal şi tuşeşte ca un măgar… O fi gripa porcină…
* Cine vrea să vadă bine realitatea să-şi destupe urechile.
* Toate dictaturile vorbesc în numele poporului.
* E de preferat un taburet incomod unui tron instabil.
* Prostia se ia la întrecere cu orgoliul şi câştigă oricum.
* Adesea leacul e mai rău decât boala.
* Dacă nu tuşeşti la concert, cum se va ştii că ai fost la concert?
* Ţările civilizate pierd tocmai de aia.
* S-a vrut călare pe Rosinanta, dar nu a ştiut că e o iapă.
* Vecinul meu nu are capră. Cum procedez?
* Şi un I.Q. mare se poate atrofia prin nefolosire…
* Prietenul adevărat îţi iartă pânâ şi succesul.
* Mi-a răspuns atât de amănunţit că nu mai ştiu ce l-am întrebat.
* Inflaţia de cuvinte ascunde sărăcia de idei.
* „Certitudini au numai cei care nu gândesc. Sunt foarte sigur de asta”.
* Niciodată să nu spui niciodata, dar uneori poţi spune uneori.
* Când trei îţi spun că eşti beat, unul e în plus.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

16 februarie 2019

Laura Anișoara MUSTEȚIU: Ardealul din inima mea

ARDEALUL DIN INIMA MEA

 

Există un colț de rai pe-acest pământ,

Unde Dumnezeu își răspândeşte duhul sfânt,

Unde inima mea se leagănă pe ramuri aurii,

Şi ciocârlia cântă-n locuri sacre la copii.

 

Există un loc de vis, o inima plăpândă,

Pe câmpuri aurii, sufletul mi se scufundă,

Unde căpiți de fân îşi răspândesc odorul,

Iar noaptea, îngerii îmi țin în brațe dorul.

 

Există un loc plin de mister,

Unde dreptatea are pumn de fier,

Iar cerul oglindeşte lupte vitejesti,

Și în păduri de-argint strămoşii se odihnesc.

 

Există un loc, unde sufletul îmi zboară,

Se pierde -n frumusețe, pe o cale de țară,

Unde ascult pădurea noaptea, când foşneşte,

Și pârâul cu vorbe dulci, când îmi şopteşte.

 

Există un loc unde au trăit bunicii mei,

Unde acum se odihnesc părinții mei,

Ardealul meu, acum vreau să-ți şoptesc,

Vorbe de duh, să-ți spun cât te iubesc.

————————————-

Laura Anișoara MUSTEȚIU

Sydney, Australia

14 Februarie 2019

 

Elena TUDOSA: Regretând

Regretând

 

Sprijinit capul pe brațul ce se simte obosit,
Copleșit de amintiri ce odată le-ai trăit,
Cuprins de o nostalgie, se întoarce în trecut,
Regretând clipe frumoase ce în viață le-a pierdut.

Cât de crunt timpul flămând ca o batere de-aripă,
A zburat neiertător fără să aștepte-o clipă,
Cât de greu este sa-ți duci crucea vieții tale-n spate,
Și ce mult te doare dorul, singură în prag de noapte.

Făr’o cale de scăpare, nici alint pentru-acest dor,
Porți haina singurătății, grea povară a anilor,
Parcurgând al vieții drum, îngândurat spre apus,
Îți compătimești în sine, viața care ți s-a dus.

Îți închizi regretu – amarnic în sufletu-ngândurat,
Mergi încet pe-al vieții drum, pasul ți-e desperecheat,
Și oprindu-te uneori când te simți prea obosit,
Revezi viata ca un film ce s-a derulat grăbit.

Te îndrepți spre iarna vieții, fără cale de scăpare,
A singurătății frica, te doboară cel mai tare,
Te oprești, cugeți apoi, iar pornești la drum din nou,
Gânditor mereu oftezi, după viata-ți pare rău.

Regretând că ți s-a dus, neștiind cum s-o trăiești,
De-abia la al ei apus, vezi ce nefericit ești.

——————————-

Elena TUDOSA

15 februarie 2019