Prin Diploma din 27 noiembrie/9 decembrie 1862, împăratul Franz Joseph enunţa că ,,deosebirile de limbă, datini, obiceiuri nu fac posibilă şi nici de dorit o contopire a Bucovinei cu Galiţia” şi faptul că Bucovina ,,era o parte a Daciei”. Această recunoaştere publică, oficială a constituit pentru elita românilor bucovineni o nouă motivaţie în activitatea şi lupta naţională. Închegarea statului modern român, la 24 ianuarie 1859, l-a impulsionat pe Al. Hurmuzaki, fruntaş bucovinean, să se implice în acţiunile politice unioniste din Moldova, din aceşti ani efervescenţi, el vedea în acest eveniment ,,un răsărit de soare”, un impuls în lupta bucovinenilor pentru apărarea fiinţei lor. La rândul său, profesorul Aron Pumnul din Cernăuţi, apostolul redeşteptării Bucovinei, scria ,,fiului” său din Transilvania, în acele zile: ,,Ce ţine de soarta naţiei trebuie să ştim că a ajuns până acum aşa de departe, în folosinţa drepturilor naţionale şi politice, încât nimeni nu o mai poate lipsi de acelea; deci noi putem numai să câştigăm, însă nicidecum să pierdem din câte avem până acum” şi ,,românii, în scurt timp, îşi vor face toate aşezările de cultură, de fericire şi de înflorire”.

În Bucovina apare, pentru prima oară, ideea unui Congres naţional al tineretului studios român de pretutindeni, idee lansată de Iraclie Porumbescu. Iniţial, se preconiza să aibă loc la Sinaia, dar, ulterior, în august 1869, când se împlineau 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii Putna, câţiva studenţi bucovineni aflaţi la Viena au lansat un apel către ,,studenţii români din toate unghiurile”, pentru o întâlnire la mormântul lui Ştefan cel Mare, care urma să fie ,,o serbare naţională a românilor din toate părţile”. Întâlnirea, amânată un timp din cauza războiului franco-german, a fost pregătită şi organizată de un Comitet format la Viena, din care făcea parte şi Mihai Eminescu. Adunarea desfăşurată la Putna, la 15 august 1871, a întrunit peste 3000 de studenţi români, fiind prezente personalităţi de vază, precum M. Kogălniceanu, Iacob Mureşanu, Grigore Tocilescu .

La izbucnirea războiului de independenţă, în 1877, românii bucovineni s-au implicat cu tot entuziasmul, tineri intelectuali, dar şi liceeni din Cernăuţi, Suceava şi Rădăuţi, au trecut pe ascuns graniţa, ca voluntari în armata română. S-au constituit societăţi şi comitete de ajutorare româneşti, care au strâns alimente şi bani pentru armata română ce lupta în sudul Dunării. Victoriile de la Griviţa, Plevna, Smârdan au fost sărbătorite de români la Cernăuţi, Storojineţ, Suceava şi Rădăuţi. Rapoartele politice informau îngrijorate autorităţile centrale că ,,chiar şi ţăranii spun pe faţă că s-au înţeles cu boierii să scoată Bucovina de la Austria”.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, provincia a cunoscut noi evoluţii sociale şi politice. Bucovina avea o suprafaţă de 10 442 km², ceea ce reprezenta 1,5% din suprafaţa Imperiului. La sfârşitul secolului (în jurul lui 1900), populaţia Ducatului se ridica la 723 504 locuitori, adică 1,6% din aceea a Imperiului. În acest interval de timp, au avut loc importante mutaţii în structura etnică, profesională, culturală şi confesională a provinciei. În intervalul 1775-1900, populaţia românească a scăzut constant: de la 68 %, în 1786, la 55,4%, în 1848, apoi la 34,4, în 1910. Astfel, în timp ce numărul românilor a crescut de 4,3 ori, cel al rutenilor a crescut de 36 ori, iar al evreilor de 198 ori!. Subliniem că această creştere a populaţiei alogene a avut loc în special pe calea imigrărilor din Galiţia şi alte ţinuturi ale Austriei.

Între 1880-1914, populaţia românească a crescut cu o rată medie de 10 % pe deceniu. În perioada aceasta, alături de cele 27 aşezări, înfiinţate până la 1862, germanii au înfiinţat noi colonii, încât în 1900, procentul populaţiei germane în Bucovina era de 20,6%, adică 133 500. În marile centre urbane ale provinciei, locuiau un număr mare de germani: Cernăuţi (50%), Suceava (53,3%), Rădăuţi (66,1%), Siret (60,7%), Gura Humorului (78,9%). Între 1890-1914, numărul coloniştilor germani a scăzut cu 33 000, ca urmare a emigrărilor în Canada şi SUA .

În ceea ce priveşte evreii,  în 1775, reprezentau 2,89 % din populaţie, apoi, în urma imigrărilor, procentul lor a sporit la 13,1%, în 1900. Negustorii evrei controlau comerţul cu cherestea şi industria forestieră, erau arendaşi, cămătari, bancheri, în general profesiuni libere. În a doua jumătate a secolului, ei au reuşit să devină mari proprietari funciari, în jurul lui 1900, 81 de evrei stăpâneau 18% din terenurile agro-silvice, iar domeniul aparţinând Fondului Bisericesc a fost arendat pe termen lung unor evrei. În rândul imigraţilor şi al coloniştilor, cea mai însemnată pondere era deţinută de ruteni sau ucraineni, proveniţi în cea mai mare parte din Galiţia (,,ca un adevărat torent”, după expresia unui istoric). Cei veniţi erau muncitori zlieri agricultori, păstori, dar şi lucrători forestieri.Conform recensământului oficial din 1900, numărul rutenilor şi al huţulilor se ridica la 277 227 oameni. Cât despre polonezi, prezenţi încă din evul mediu, în 1910, ei reprezentau 6%, adăugându-se acestora grupuri de cehi, unguri, lipoveni, ţigani (între 0,5% şi 1,5%).

Ca o consecinţă a colonizării şi imigrărilor masive anterioare, la începutul secolului al XX-lea, Bucovina era un veritabil mozaic etnic, alcătuit din 12 naţionalităţi şi 10 confesini, dar ea nu s-a transformat într-un teritoriu multietnic, ci a rămas unul naţional, românesc, populaţia  fiind împărţită între autohtoni şi alogeni. Creşterea populaţiei a fost însoţită de un transfer masiv de proprietate, de la români către colonişti şi imigraţi (alogeni), astfel, între 1869-1899, peste 40 000 proprietăţi agricole au fost ipotecate la cămătari şi scoase la licitaţie. În 1894, din 194 de mari proprietari funciari, 81 erau evrei, 52 români, 45 armeni şi 16 polonezi. În acelaşi timp, peste 115 000 familii ţărăneşti îşi pierduseră loturile personale, iar 56 % din gospodăriile ţărăneşti posedau sub două hectare de pământ. În 1914, 150 de mari proprietari deţineau 46,4%, în timp ce 109 200 familii ţărăneşti stăpâneau numai 49,8%. Să mai adăugăm referitor la fondul funciar că, la sfârşitul secolului al XIX-lea, situaţia   era următoarea: din suprafaţa totală de peste un milion de hectare, pădurile reprezentau 451 220, pământul arabil 288 284, fâneţele 156 785, păşunile 104 158 .

În ceea ce priveşte populaţia românească a Bucovinei, am văzut că ea a crescut, în 1880, număra 190 005 oameni (33%), iar în 1910, era de 273 254 (34%). Conform cifrelor, în aceşti ani, românii au încetat să fie populaţia cea mai numeroasă, fiind întrecuţi de ruteni. Marea majoritate a românilor (88%, în 1910) erau agricultori, mai toţi deţineau gospodării mici, sub cinci ha. În Bucovina, ca şi în Vechiul Regat, continuau să predomine marile proprietăţi: 63 de mari moşieri (3% din total) aveau moşii de peste 2000 ha, ceea ce reprezenta 30,2% din întreaga suprafaţă agricolă. Prin comparaţie, populaţia urbană românească era puţin numeroasă, iar clasa mijlocie nesemnificativă, numai 12 %  din români trăiau în oraşe şi târguri, dar situaţia s-a schimbat treptat  după 1900. Astfel, în Cernăuţi, la 1900, românii reprezentau doar 14,3% din populaţie, adică 9400 din 65 767, iar în1910, 15,7%, 13 400 din 85 458 .

Dar românii, în oraşe şi în provincie, erau foarte puţin angajaţi în ocupaţii urbane, în 1910, doar 3, 82% erau prezenţi în industrie şi afaceri, peste 2% în comerţ şi transporturi, fiind depăşiţi net de germani şi evrei. În 1910, în întreaga provincie, erau 444 negustori români faţă de 8642 evrei şi 1200 de alte neamuri (alogenii erau peste 10 000) şi 737 meşteşugari români faţă de 5091 evrei şi 3494 alţii. Concret, în Cernăuţi, erau 12 negustori români faţă de 1269 evrei şi 121 alţii, apoi 44 meşteşugari faţă de 1481 evrei şi 615 alţii.  Românii erau mai numeroşi în învăţământul primar şi secundar, dintr-un total de 2248 de învăţători şi profesori, 850 erau români, în schimb, erau numai 11 avocaţi şi 14 medici români faţă de 272 avocaţi şi medici români. Toate aceste date, indică fără echivoc inferioritatea socială, profesională şi ieducaţională a românilor. Românii au înfiinţat, în jurul lui 1900, câteva bănci, asociaţii meşteşugăreşti şi magazine, dar nu au avut succes din cauza lipsei de experienţă şi a concurenţei. S-au înfiinţat asociaţii de meseriaşi şi negustori, mai ales după 1900, dar unele au falimentat. ⁷⁸

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (31)” →