Alexandru NEMOIANU: Omenia românească la Nașterea Domnului

Una dintre cele mai frumoase și mai mișcătoare vorbe românești,care mai poate fi auzită în sate,este „vino să te omenesc” sau „am fost omenit”. Deplin este trăită „omenia” la Nașterea Domnului.

În înțeles imediat ” a omeni” pe cineva înseamnă a primi pe cineva în casă și a îi dărui o bucată de pâine,un pahar de apă, o vorba bună sau toate la un loc. Iar a „fi omenit” înseamnă a primi cele amintite mai înainte. Dincolo de frumusețea exprimării, dincolo de ilustrarea celei mai autentice trăsături românești, cea care leagă” demnitatea de modestie și modestia de eleganță”, „a omeni” înseamnă o profundă, absolută înțelegere a rostului de a fi în ființă și o trăire Ortodoxă cutremurătoare. Mai dovedește această vorba că Românii sunt un popor nu vechi, ci străvechi, cu o identitate și înțelegere de sine care trece de vremea istorică și ne duce „la început”.


A „omeni” înseamnă înțelegerea și trăirea deplină, conștientă și pururea „angajată”, a stării în care ne aflăm, a existenței noastre nu ca „indivizi”, numere sociale și economice, dar ca „persoane”, existente, conștiente de sine și de cele din jur.


„Persoana” este întotdeauna conștientă de sine, conștientă de relația cu Ziditorul și conștientă că realizarea ei nu se poate împlini decât în „comuniune”, în relație cu semenul sau. Iar realizarea relației cu semenul, care înseamnă trăirea creatoare a iubirii, înseamnă a jertfi; fără nădejde de recompensă imediată dacă nu alta atunci măcar un zâmbet, o mulțumire, o strângere de mâna, o aducere aminte. „Persoana” nu poate ființa decât în relație mutuală, în care este necesar respect și ideal, ar trebui să fie de dragoste, din adânc în adânc, din lumina în lumină, din genune în genune și până la o cuprindere universală, „sobornicească”. Prin „fața” sa și prin „cuvintele” sale, persoana stă în comuniune cu cei din jur și prin ele se mântuie ori se osândește.


Nicicând nu este omenia românească mai la vedere că la Nașterea Domnului. Între Români se spune nu „Hristos s-a născut”, se spune „Hristos se naște”. Actul nașterii este înțeles în veșnicie și deci „acum”, în această clipă.


„Omenia” exprimă toate cele pomenite și le implică pe toate. În această stare de „omenie”și în trăirea ei vom putea primi, așa cum se cuvine Nașterea Mântuitorului și vom putea înțelege bine cele spuse, atâta de simplu și de emoționant, într-o preafrumoasă colindă românească,..”și nu uita, când ești voios, Române să fi bun”.


Hristos se Naște! Măriți-L!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

23 decembrie, 2018

Silvia URLIH: Sărbători fără voi

SĂRBĂTORI FĂRĂ VOI

 

Sărbătorile-s aproape,
eu,
cu gându-s tot la voi,
voi,
cei ce-ați plecat departe,
în izvorul din pământuri,
v-am condus cu-nlăcrimări,
peste ochi v-am pus marame,
la picioare v-am pus cruci,
să vă fie ușurare.

V-am condus iubiții mei,
mamă,
tată
și tu frate,
v-am pus flori de busuioc
an de an,
și-o lumânare,
sărbătorile-s sărace fără voi,
dar,
le duc toate,
depărtarea ni-i aproape,
voi veni,
chiar dacă doare.

Sărbătorile-s aproape, și mi-e sufletul cu voi,
lângă brad, în loc de globuri, voi aprinde lumânări,
ați plecat în lumea bună și lipsită de nevoi,
vă mai caut printre stele, rătăcită-s pe cărări.

Plânge lumânarea-a ceară,
plâng și eu
că-mi este dor,
dor
imaginile-n care-l așteptam pe Moș Crăciun,
tremuram cu-nfrigurare,
pitulați
lângă cuptor,
azi,
mă doare depărtarea,
lacrimile-n pumn
le-adun.

—————————

Silvia URLIH

22 decembrie, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Printre spini

Printre spini

ochii mei cădeau obosiți
eram ploaia ce spala cuvântul
mă ajungeau din urmă ultimii mei pași
fugise și ziua, noapte nu era
se uscau pe cer stropi efemeri
muream câte unul în iadul rămas
mai cădea o frunză în lumea de apoi
eu plângeam în poartă
ușa era închisă, poartă nu era
eu nu aveam chei
mă loveam de frunze, mă înțepam în spini
licărea un vis, rătăcit în lume, răstignit pe un gând
mai scriam pe o coală cu degete rupte, de vremuri trecute
se stingea o lume în flăcări arzând
în iadul primar a rămas o scară și un ultim rând
părăseam o lume, mă întorceam apoi
ploua iar în țara, oamenilor goi
era noaptea aceea când călcam pe flori
pe pământ o cruce
viața trece-trece, o lume se duce
se ciocneau în zbor fluturii din flori
stingeam țigara, lângă masa goală
crucifixul strigă,lumânarea arde
întru într-o lume cu fluturii morți
mă întorc acasă
tata mă așteaptă în prag
surâsul morții pe buze curgea la cel drag
mai arde un gând, lângă cel plecat
ascund un trup între patru porți
umblam pe cărări, căutând o stea
spitalul zăcea iar în dreapta mea
în stânga purtam o cruce pentru cel uitat
mă dureau spinii și cuiul plângea
pe masă ardea un fluture în gândul rămas

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

22 decembrie, 2018

 

 

Marin BEȘCUCĂ: Chrys

CHRIS

                                         (Ciclul: Ceva dintr-un suspin)

( Crys Tyna – fiica lui Viorel și Viorica Neisprăvitu,
de pe Matei Basarab, 20 – să se știe precis !)

 

… îmi zisesem că am să mă rup definitiv de Corabia,
îmi zisesem c-am să-mi păstrez în nod Dunărea,
taie care machidon și-ar vrea … nu e Machidonul !
îmi promisesem cumva un cal troian,
dar Troia nu mă mai chemă …
ori, poate că părea,
oricum,
omul din mine a ngenuncheat poetului și, Poetul
s-a ascuns în troianul din mine,
dinlăuntrul nu se opusese, metabolic vorbind,
vegeta de ceva vreme …
dar cum toate se-nfășoară-n desfășurarea timpului
până la încâlcire,
câlții din mine cereau aeraj …
se făcea că întâmplările nimicniciei să distrugă legătura-mi ombilicală de baștină,
și ce legătură când puterile ți se strâng în tine,
geaba țipe dinlăuntru careva,
sunt atât de babelian aspectate în mine,
că nu știu de unde am visat o infinitezimă de liniște,
nu știu de unde …
apoi,
lucrurile și-au schimbat deriva,
nu era prima dată când o făcea Chris !
copilărisem cu tatăl ei, cu mătușile ei, cu unchiu-i,
urcat să ne primenească de sub Dreapta lui DUMNEZEU …
se adună, se strâng pumn amintiri,
pumnul îmi face degetele vreascuri
și vreascuri cât să pun pe foc …
și ce foc e-n mine !
cât pârjol m-am fost,
că îmbătrânesc invers proporțional cu repedele amintirii,
de unde aus glasul Dunării …
nefiresc mi se pare tăcerea orașului,
dar înțeleg,
una peste alta, n-am crescut 20 de ani acolo,
dar hai, 20 să se fie !
pe Chris mi-o amintesc extrem de puțin,
distanțele timpurilor au vcleșugurile lor,
dintre care tu te-ndevii măcar parte, de nu întreg …
distanțele sapă sub coaja copaculul care crește din tine,
eram și sunt, după unii, salcie,
( oare cum s-a suporta cu un cocoș de foc ?)
dar sub umbra ei mi-am adus spiritul să mă primenească
din tainele acelui cuvânt din care Mărțișor a cerut:
Versul Albastru !
și mă curg Versul Albastru …
apoi,
și Chris a deschis o cale prin care să aduc și să aduc și să aduc
așa că,
efluviam pur si simplu ca răspuns la o chemare …
comunicam cumva,
dar cum se-ntâmplă mai mereu,
disfuncțiile au generat încordări …
firul s-a rupt, dacă din borangic !
am crezut că străzile au dreptul lor la a se opune,
am încercat …
nu-mi voi să dau nume,
dar m-am simțit mișcat de recele așternut chiar în alveolele care trebuiau să găzduiască respirul din care să mă răstorn …
nu dau nume !
am mers pe Chris,
pentru că totuși gardul copilăriei este atât de viu ca și cum
mi-aș privi cum ne adunam acolo,
la ei preponderent,
toți șase …
Marieta, Mărinică, Lenuța, Neluțu, Viorel și Mili !
cu jocurile noastre, cu ghidușiile cu neastâmpărările …
deodată,
ne-am poment mari,
atât de mari de să nu ne mai cunoaștem …
mă uit acum la mama și parcă simt cum îmbătrânirile te leagă de istorii, chiar dacă fața te trădează,
te confuzează …
am încercat să reînod, dar doar am încercat …
nemilos,
timpul a lovit în mine cu o putere ce mi-a zdruncinat copacul,
apoi mi-au înfipt securea în rădăcină …
cum să te mai întorci ?
am vorbit acelora de acolo care mai știau câte-ceva,
dar am vorbit …
timpul a lovit din nou, și din nou, și din nou
până ce ecuația sângelui s-a vrut afară din sistem,
iată disoluția !
eram convins că totu-mi se eradicase …
timpul eratei constituționale era perimat,
ce să mai coși ?
atâția nici nu-și mai aduc aminte de tine,
atâția au interpretat greșit greșelile vieții mele …
cred că mai știți:
PĂRĂSIT LA PICIOARELE PODULUI !
acolo am dat un strigăt, pe care Dunărea nu l-a vrut decodificat și l-am lăsat așa,
apoi iar am încercat …
amintiri atât de vii au adus lacrimi de sânge …
chiar sânge din sângele meu m-a eviscerat,
nu mai eram în loc,
locul pustiit, dar nu pustiu,
am încercat din nou:
Chris !
dar forulele ei de calcul nu au dus înspre rezultatul meu,
c-a fost bine ori c-a fost rău tot timpul,
că mi s-a urât să-l tot pomenesc …
o amintire de când aveam patru ani, în ecuație cu cineva care atunci avea cinci ani, a eșuat lamentabil …
încercasem din nou, din nou m-am retras …
minciuna care mă alămuise a clacat … nu-i măsurasem picioarele !
dar o făcuseră alții ….
am mai vorbit de metrul etalon,
(mi-am adus aminte cum învățătorul Caracudă l-a lovit cu metrul etalon – și-l amintește cineva ?… pătrat, colorat în
fracțiuni neegale de roșu și de alb- până l-a rupt pe picioarele lui Nelu Maereanu-fotbalistul de mai târziu !… eram în clasa a opta și mă simțeam uluit în primul moment de groază pe care l-am trăit … eh !)
dar măsura e atât de omenească încât mi s-a făcut rușine să pomenesc, de la un timp, și despre tutankamonice …
Nilul e altceva …!
cu semnele lui DUMNEZEU nu e bine să te joci și dacă
americanul a văzut de pe Lună doar Marele Zid …
și un alt american s-a apucat și el să facă un alt Marele Zid,
numai că nu se mai duce nimeni pe Lună …
răstălmăcind,
Chris i-a adus din prezentul timpului o poză din care am dat o bucurie istoriei petrecute …era mama!
pomenind-o, timpul s-a convertit la timpul ACUM …
eram în bucurie,
dar bucuria era ea … Chris !
a gândit că ce este din legătura aceea pe care lutul o face
mai puternică decât legătura de sânge, nu doar mă mișcă,
mă mișună …
eram pentru o clipă năucit,
miroseam a Dunăre, miroseam a Matei Basarab …
dar clipa m-a trăit și-a fugit !
lăsându-mă să mă bucur,
cui să duc bucuria ?
ați ghicit:
Chris !
chiar, eu construiam Versul Albastru,
Chris încânta dintr-o rochie albastră …
Rochia Abastră vine acum de aură încercării din care
scot iz de adâncire a rădăcinii Botezătorului,
pe care am învățat să o feresc de secure …
da,
pomul meu nu mai e acum decât atât de bătrân …
dar umbra-i mi-e încă atât de tânără, încât din VISCOL
am dat atâta măreție versului,
căruia acum îi las Rochia Albastră din care să o salte zărilor … cum pe cine ?
Chris …
să se fie ea joncțiunea tuturor depărtărilor care m-au îndepărtat de ceea ce nu e nici măcar în ADN …
Lut !
și din lutu-mi adus de plăsmuirile facerii am înridicat azi Poem
să se cadă de Versul Albastru …
Dunărea va să știe !
n-am pus poză, e prea simplu,
se va desface de fiecare dată lutul
doar așa se va păstra Poemul:
Chris …!

dinspre Dumbrava Roșie,

—————————–

Marin BEȘCUCĂ
20 decembrie, 2018

Veronica IVANOV: Serbarea Pomului de Crăciun

Sâmbătă, 22 Decembrie, Alianța Românilor din Cipru a organizat în Sala de Festivități a Școlii Generale Pernera din Nicosia,  Serbarea Pomului de Crăciun. Directoarea Școlii Românești din Cipru, doamna Christina Christodoulou Todea a rostit un mic cuvânt de deschidere în care a vorbit despre importanţa și respectul față de limba, cultura, religia și tradițiile românești.

Elevii Școlii Românești din Nicosia, alături de profesoarele  Valentina Cican și Irina Mușat au pregătit un mic spectacol artistic, în care au recitat poezii și au cântat colinde de Crăciun. Cel mai așteptat moment a fost venirea lui Moș Crăciun, care a împărțit daruri tuturor copiilor din sală. Dulciuri tradiționale – cozonaci, prăjituri și cornuleţe – au fost pregătite de doamna Daniela Zachariou şi oferite participanților.

Moșul a admirat și expoziția de pictură, a cărei temă  – Îngerul meu –  a inspirat elevii Cursului de Cultură, Tradiție și Educație Plastică, prof. Leonardo Cican.

Felicitări organizatorilor și copiilor!

Moș Crăciun, te așteptăm și la anu’!

CRĂCIUN FERICIT!

———————————

Veronica IVANOV

Nicosia, Cipru

23 decembrie, 2018

Anatol COVALI: Exist cât vrea destinul

Exist cât vrea destinul

 

Exist fiindcă speranţele îmi vor
şi trup şi suflet ca să zburde-n ele
şi-apoi să râdă blând de spaima lor
când lacrimi reci mă udă pân` la piele.

Exist ca să învăţ să rabd, să-ndur,
dar să nu-mi fac culcuş în resemnare,
ci să mă bucur dacă un azur
din când în când în viaţa mea apare.

Exist pentru că-am fost aici trimis
ca o menire să o duc la capăt
şi armăsarii fiecărui vis
să-i călăresc în încontinuu treapăt.

Exist cât vrea destinul să exist
şi totuşi uneori îi fac în ciudă,
când nu mă las răpus şi când rezist
la orice probă, cât ar fi de crudă.

————————————–

Anatol COVALI

București

22 decembrie, 2018

Dorel SCHOR: Bărbați în stație

E o zi posomorâtă. Cerul parţial acoperit, averse de ploaie posibile, nici cald, nici rece, adică cum e mai rău… Nici autobuzul, care de obicei apare din cinci minute, nu ştim ce dracu are… Şi lumea e obosită, flămândă, ieşită de la lucru.
– Cel puţin, când vii acasă, te aşteaptă nevasta cu masa pusă? se adresează un tip cu mustaţă slăbănogului de lângă el. Te întâmpină în pragul uşii cu un zâmbet şi cu felul întâi?
– Nu, mormâie slăbănogul. Nu mă aşteaptă nici un zâmbet şi nici un felul întâi. Trebuie să-mi încălzesc singur supa, să-mi fac la repezeală o salată şi, până ajung la felul principal, îmi trece tot cheful.
– La fel şi la mine, constată cu un soi de filozofie tristă mustăciosul. La început, adică după ce ne-am luat, avea cel puţin bunăvoinţă, încerca să gătească, să spele, să calce o rufă, un ciorap… Apoi, cineva i-a băgat în cap nişte idei feministe, cu egalitate, drepturi şi celelalte…Când o cauţi, nu e acasă. Ba e după târguieli, ba e cu o prietenă la o cafeluţă. Aşa că şi eu îmi spăl singur ciorapii, îmi calc pantalonii, tot tacâmul…
Slăbănogul tace, solidar.
– Cel puţin ai cu cine schimba o vorbă? înteabă mustăciosul.
– Am pe dracu, precizează celălalt. Când mănânc ascult radio, emisiunea pentru elevi…
– De ce? Îţi completezi studiile?
– Nu, dar asta se transmite la ora asta. După aceea, spăl vasele şi mă duc la televizor, în salon.
– Cum, vrei să spui că stai singur cuc şi după masă?
– Mai bine aşa, uneori se întâmplă ca, de oboseală, să aţipesc.
– Şi mie mi se întâmplă să aţipesc…
– Şi atunci, prefer să sting aparatul şi să citesc un ziar…
Mustăciosul simte cum îl învăluie un sentiment de solidaritate:
– La fel şi la mine. A fost o vreme când nevastă-mea îmi reproşa că citesc după masă. Până când i-am spus că omul nu poate să trăiască numai cu muncă şi cu mâncare, îi trebuie, nu-i aşa, şi hrană sufletească. S-a cam supărat dumneaei, apoi a spus că dacă tot nu avem comunicaţie, n-am decât să-mi fac cultura spirituală din ziare şi ea se duce la mama, sau la o prietenă, sau naiba mai ştie unde… Dar, bineînţeles, vasele le lasă în grija mea, la fel şi gunoiul, plata la gaz, la primărie şi la electricitate, telefonul că ea vorbeşte toată ziua şi eu plătesc.
Autobuzul încă nu apare, aşa că slăbănogul oftează:
– Nu mai vine autobuzul !
– N-are decât, se încinge cel cu mustaţă. Şi aşa şi aşa, întârzii sau nu, mă aşteaptă o prelucrare. Că unde am fost, că de ce nu vin direct acasă, că pe unde îmi pierd vremea. Eu cred că îmi face scandal nu pentru că o interesează cu adevărat ce se întâmplă cu mine, dacă m-a călcat o maşină sau aşa ceva…Atacul este cea mai bună apărare şi atunci trage tare, ca să nu mai întreb eu cu ce a pierdut vremea, pe ce a risipit o grămadă de bani… Tu, cel puţin, ai linişte?
– În ce sens? întreabă blând slăbănogul.
– Adică dacă a ta nu te ia la întrebări…
– Păi, eu nu sunt însurat, se scuză individul.
– Cum nu eşti însurat?! N-ai spus că-ţi găteşti singur, că nu ai cu cine vorbi, că adormi la televizor… N-ai spus?
– Ba da, mărturiseşte slăbănogul, am spus.
– Şi de ce nu ai spus că nu eşti însurat? De ce?
– Pentru că nu m-ai întrebat… Uite că vine autobuzul, hai domnule!
Dar mustăciosul preferă să-şi aprindă o ţigară.
Nu fuge el după femei, maşini şi necazuri.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

22 decembrie, 2018

Lidia STAN: Iubirea-i un copil

Iubirea-i un copil

 

Iubirea-i un copil
Inocent și imberb
Ce pășește sfios
Pe o urmă de cerb

Pe poteci pierdute-n
Adânc de pădure
Prin păienjeniș
Și frunzare obscure

Într-un strai aurit
Mândru arcier
Cu fluturi în păr
Și săgeți la rever

Buze de mărgean
Și obraji bucălați
Cu privire-adâncă
Și ochi luminați

Se sperie ușor
Dispărând ca un fum
Sărutați-l pe frunte
Cu-n strop de parfum

Prindeți-l de mână
Strângeți-l la piept
E doar un copil
Dar e înțelept

Rătăcit printre astre
Cu umerii goi
Nu găsește drumul
Să vină-napoi

———————————

Lidia STAN

22 decembrie, 2018

Costache NĂSTASE: Motiv

MOTIV

De-mi ceri ceva ce nu-ți pot da
Nemulțumirea mă apasă
Chiar dacă nu e vina mea
Mă tot frământ fiindcă îmi pasă.

Chiar dacă-i o dorință vagă
Pe care ne-o împărtășim,
Pentru că-mi ești atât de dragă,
Mă străduiesc să o previn.

Înlăturând false premize,
Îți netezesc calea cât pot
Și neplăcutele surprize
Încerc din drumul tău să scot.

Și orice bucurie a ta,
Faptul că ție-ți este bine
Și îți asigur liniștea,
Contează dublu pentru mine.

E un motiv întemeiat
Să-ncerc să fac tot ce îți place,
Să mă implic, chiar să mă zbat
Ca viața să decurgă-n pace.

—————————————

Costache NĂSTASE

Bucureşti

22 decembrie, 2018

 

Dunia PĂLĂNGEANU: Noaptea de Ajun

 

Noaptea de Ajun

                                 (Poemul zilei la Giurgiu)

 

Sărbători luminate ne vor picura în suflet
Vestea cea mare sub stelele înghețate
Nașterea Pruncului Sfânt pe pământ.
Deschideți porțile și ușile pentru magic colind,
Fiți buni,darnici,lăsați compasiunea să plece
Spre locurile si ființele mai puțin fericite ca voi.
Măreață zi, vino în sufletul nostru dornic
De bucurie minunată și sfântă !
Se-aud colinde,ninge cu astre aprinse
Bucuria înflorește în fiece ungher
Mere,covrigi,turtă dulce se răsfață
În cosuri împodobite cu ștergare
Sub bradul cu verde cetină parfumată.
Urări de belșug,de viață lungă și sănătate
Sunt purtate de cete , fete și flăcăi,
Din casă în casă ,veste mare-pasăre măiastră,
Miroase a busuioc,a cozonaci și vin fiert
Noaptea de Ajun ca o făclie ne veghează clipele.
Crăciun fericit,la mulți ani,armonie în Univers!

—————————-

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

22 decembrie, 2018