Lună: septembrie 2018

Olguța TRIFAN: Rondel de mulțumire – Maicii Domnului

Rondel de mulțumire – Maicii Domnului

 

Preabună Maică-mi ești mângâietoare,
Mi-ai fost alături, Tu nu m-ai părăsit.
Când greu mi-a fost, blândă-alinătoare,
Lacrimi mi-ai șters și pe-obrazul obosit

Lumină-ai fost, spre zori, mijlocitoare,
Când „ noaptea” rece credea că m-a găsit.
Preabună Maică-mi ești mângâietoare,
Mi-ai fost alături, Tu nu m-ai părăsit.

Îngenunchind, Măicuță protectoare,
În lacrimi, iubirea ți-am mărturisit.
„Bucură-te, Rai!” Potir de nelipsit
Vei fi mereu lumii, izbăvitoare!

Preabună Maică-mi ești mângâietoare!

—————————–

Olguța TRIFAN

8 septembrie, 2018

Nina Tărchilă: Mi-e sufletul zbor

Mi-e sufletul zbor

 

sufletul nostru e zbor – trupul, ţărână.
prin aer, urma trecerii noastre e fum.
priveşte-mă-n ochi şi ia-mă de mână
o clipă să-ti fiu popasul de drum.
plecarea e-n noi de când ne cunoaştem,
iubirea-i miracol crescut din asfalt –
cu teama de moarte în suflet ne naştem,
lumina ne mistuie într-un dor de înalt.
nu-i vreme de ziduri! deschide fereastra,
în noi sa primim răsăritul dintâi –
adoarmă-ţi pe braţe privirea-mi, sihastra
ce ştie să-ţi spună doar atât – mai rămâi!
iar dorul ţi-l culcă pe prag de iubire
şi-nfige-ţi în cer o credinţă nebună.
va şti universul minuni să conspire –
mi-e sufletul zbor – tu, doar ia-mă de mână!

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

5 septembrie, august, 2018

Lilia MANOLE: Poeme

AȘTEPTĂRI TÂRZII

 

eu te aștept să mă dezbraci în toamnă
de toate așteptările târzii,
să-mi înflorești cu dor ce se declamă,
precum o carte -n vers și frenezii.

 

eu te aștept să mă dezlegi de vise,
și de negarea bolților senine,
să ne călătorim pe ceruri stinse,
când toamna ne încearcă prin lumini păgâne.

 

eu te aștept să-mi dai dumnezeire,
și flacără să-mi dai și adevăr,
de-a pururi stinsă, arză-ne iubirea,
cum se deschid petalele de crini în cer.

 

eu te aștept, ca să-mi creezi unirea,
unirea dintre mine și ceva pierdut-
nu poate fi târzie amintirea
nici când s-a spus, că toate- au fost demult…

 

E TOAMNĂ

 

E toamnă… de altundeva, un licăr
În frunze tremură, pe note, trist,
Cu strugurii îmbrac ai verii nuferi
Şi -n lacul toamnei mă cufund, persist.

 

În mine, toamna cade, prin duminici,
Prin venele de aburi, ce mă suflă,
Mirarea îmi abundă în privelişti,
Şi în parfumul verde, luminile triumfă.

 

Mai las o frunză, pe obraz să-mi pice
Descântecul vernil, ca să mai plâng,
E toamnă de altundeva, iar eu aice,
De dor de voi, pădurilor, mă sting…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

 

Corneliu NEAGU: Glasul toamnei

GLASUL TOAMNEI

 

Secretele păstrate la margine de gânduri
mă răscolesc adesea cu false amăgiri,
găsite-n neuitarea ieșită de sub prunduri
când dorurile toate se cern peste iubiri.

 

Afară frigul toamnei, venită fără teamă
pe aripa îngustă a unui vânt tăios,
din vara alungată își ia pretinsa vamă
a zilelor senine, întoarse-acum pe dos.

 

Prin parcurile goale scaieții mor de ciudă
că movul din corole a devenit doar puf,
din care smulge vântul, cu aripa sa nudă,
ciudate șomoioage umplute cu năduf.

 

La ora insomniei aud cum toamna-mbracă
veșmintele țesute pe margini de fior,
cu amintiri furate din vara care pleacă,
pe-o umbră nevăzută, spre alt tărâm, în zbor.

———————————————–

Corneliu NEAGU

8 septembrie, 2018

Ştefan Lucian MUREȘANU: Flori ale iubirii

FLORI ALE IUBIRII

 

Idee, gând și meditație
Și cuget,
Mărturisire în adânc
Și adevăr
Și facere
Iubito,
Și-n zori de zi,
La început de vară
Prima iubire a văzut lumina
I-a fost pe noi,
Tu mamă și eu tată
Să fim în fericire,
Avem primul copil.
Copila vieții noastre
În brațe-am prins
Și amândoi
În legământul vieții
Am tot parcurs
Din drumurile bifurcate ale vieții.
A doua floare-a noastră
Lumina-ntrezărit
Într-un sfârșit de iarnă.
Cu două flori
În glastra vieții
Iubito, am suit și calea,
De multe ori umbrită,
Durerea nu ne-a-nvins
Și-am străbătut drum greu
Cu nori și vânturi reci
Și-am tot urcat
Prin ploi, prin negură
De lume cu nevoi
Noi, amândoi, și florile din glastră
Am străbătut în lacrimi
Și drumuri și poteci
Cu bariere
Părea o lume albă
Însă umbrea cu-adânci nevoi
Dorința noastră de a fi
Și ne plecam ca salciile
Când grele vorbe adânceau
În neștiut fiindul.
Eram ființe asupra cărora băteau
Și vânt cu tunete și ploi
Și nevoința lumii reci
Ce pe poteci
Agonizau
Și îi vedeai orbecăind în plină zi,
Și nu știau că-n fața lor
Cad oamenii
Plângând, cu ochii-nchiși vedeau
Cum mâna vieții ce-și doreau
Spre ei se îndrepta
Ca din cărările umbroase
Să vadă calea
Spre lumină,
Să lase-n urmă și nevoi,
Și negrul din privire,
Toată durerea
Ce freamătă în sufletul pierdut
Al celor mulți
Care se pierd,
Plăcerea este în viciul
Lumesc al lumii
Cu rânjet rece
Înfioară și timp
și spațiu mărginit
Se pierde lumea
Se-ntoarce în nimic,
Nimicul este totul
Și tot va fi cuprins
De focul care-n spațiu
Încinge ce e existent,
Ucide,
În neființă trece acel
Ce-n timpul vieții
A fost pierdut
Și prins în cercul strâmt
Al necunoașterii,
O lume albă în lumină
Trăită-n neagra beznă a ignoranței.
Eu calea am urmat
Ce-n suflet am simțit-o,
De mână ne-am ținut, iubito,
Și glastra cu cele două
Flori albe
Ale iubirii noastre.
Boboci în dragoste
Și-n împlinirie
Petale albe strălucesc
Și printre flori
Sunt îmbierea vieții noastre,
Ele au crescut
Și-au dat la rândul lor boboci,
Iar noi, plecați
În liniștea cunoașteri-așteptăm
Lumina să coboare înspre umbra
Bătrânului cais
Și obosiți, iubito,
S-adormim.

–––––––––––

Ştefan Lucian MUREȘANU

7 septembrie, 2018

 

Emma POENARIU SERAFIN: Poesis

Maică drum de Infinit

 

Când ajunge toamna-n dungă
Te-ai născut Marie-n mir,
Ori pe vara cea mai lungă
Prin veșmânt , de trandafir.

 

Cerul vrând să te răsfețe
Ți-a pus așternut lastunii
Și o noapte ce tot crește
Aură , din semnul Lunii.

 

Codrul ți-a dat ciocârlii,
Roșul toamnei , absolutul,
Ți-ai pus ruga-n veșnicii
Să-i urci Fiului tot lutul.

 

Ceru-ți cânt-o melodie
Dintr-un timp, ce n-a născut
Din viola-i argintie,
S-o poți trece, de trecut.

 

Îngerii pe nori valsează
Din prea-plin de conștiință,
Și din Astre ființează
Calea către năzuință.

 

Ești un stâlp de neclintit
Prin viața noastră , tristă,
Maică, drum de Infinit
Și-al minunii, ce există !

 

Cerul

 

Crucea Cerului se taie
Și din alte galaxii
Norii albi, pictați din zoaie
Cresc de prin minunății.

 

Tatăl vrea împărăția
S-o aștearnă pe gunoaie
Și din toată panoplia
Prinde norii și-i îndoaie.

 

Alții vor mai abitir
Să se verse-n foc și sânge
Din Abis până-n Nadir
Printre pletele natânge.

 

Norii, herghelii de cai
În galop de zmei curați
Alții te uimesc și vai
Prin fiorii tăi turnați.

 

În spectacolul din cer
Nici cortina nu le cade
Numai ceru-i giuvaer
Prinde perlele-n năvoade.

 

Taci poete

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poesis” →

Daniela PÂRVU DORIN: Plouă divin

PLOUĂ DIVIN…

 

plouă în ropot – dumnezeiesc
şi tăcut amalgam
e-o tristeţe frumoasă între noi
şi-un tumult
în care mă regăsesc…

 

cu suflet cu tot
pentru că -mi lipseşti şi fără să te am!
te iubesc,
chiar dacă iubirea doare un pic…
cred că singurătatea nu mai e un zvon
din tot ce trăiesc!
nu mă mai miră nimic!
şi uneori…
nu mai este loc de nici o întrebare,
doar ploaia -mi aduce bucuria de-a mai trăi
până-n zori…
în vis să-mi apari cu braţele pline
de maci la intrare
ştii doar ca macul
e obsesia mea dintre flori…
plouă neîncetat şi tandru
descântec de fericire

 

aş vrea să-ţi fiu, să-mi fii…
nu ştiu ce nume poartă
viaţa mea fără tine!
numai când plouă simt ca trăiesc!
şi mă tem…și-i divin…

 

să fac dragoste cu ploaia-mi doresc
şi cu tine…să scriu un poem!

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

5 septembrie, 2018

Corneliu NEAGU: Cântecul ursitei

CÂNTECUL URSITEI

 

Pe la miez de noapte cântecul ursitei,
lângă poarta sorții, mă recheamă iar,
să privesc prin vreme trupul Afroditei,
ridicat din valuri de un zvon bizar…
Se întinde zvonul dincolo de zare
peste amintirea unui vis pierdut,
iar în crucea nopții chipul tău apare
aducând ispite scoase din trecut.

 

Te zăresc departe, lângă o fântână,
cu apa vrăjită de un mag pribeag,
revenit în lume să găseasc-o zână
rătăcită-n visuri lângă un drumeag.
Pe drumeagu-acela, într-o zi de vară,
tu veneai spre mine, c-un surâs senin,
umbrele-nserării se-ntindeau afară
adunând sub ele tufe de pelin.

 

Și gustând pelinul, cu arome brute,
timpul lângă mine parcă se oprea
să primesc ofranda zânei neștiute
care-n crucea nopții încă mă iubea.
Mitul Afroditei stă acum de strajă
să-mi aline trupul prea îmbătrânit,
ascultând povestea, simt venind o vrajă
care-mi cerne doruri dinspre infinit.

———————————————–

Corneliu NEAGU

5 septembrie, 2018

Maria LEU: Ce-ar fi

Ce-ar fi

 

Ce-ar fi să-mi zâmbești în suflet
și să mi te-alături
în disperarea mea de tine?
Ce-ar fi sa-mi fii suflet
pierdut în dor și iubire,
în căutare de mine,
în căutare de tine?

DA …CE-AR FI?

Ce-ar fi să mă iubești:
profund, sălbatic, inuman și disperat?
Tu sa-mi ramai pecetluit în gând,
Și eu sa te iubesc necenzurat.
Ce-ar fi sa ne iubim ca doi nebuni,
căzând din agonie în extaz
și-apoi ca un tzunami să-ți răzbuni,
acele zile-n care ai uitat sa arzi.
Ce-ar fi sa ne iubim profund, drăcesc,
Și-apoi, încet, cumplit de omenesc.

———————

Maria LEU

5 septembrie, 2018