Nicu GAVRILOVICI: Încercări

Încercări

 

Eu încerc cu degetul marea,
tu încerci cu degetul cerul…
Misterul,
pe cât de adânc pe atât de înalt…
Același asfalt
albastru, aceeași oglindă,
același opaiț răstignit pe a timpului grindă
rostogolindu-se de la răsărit la apus…
,,Pace pe pământ…și în cer sus…”

 

Pe mine mă învăluie marea,
tu îmbrățișezi cerul…
Pieptul meu îți este cărarea,
gura ta îmi e giuvaerul…
Între noi, îngeri mângâind strune de lire,
potire
albastre de dor
și plâns de cocor…

 

Noi, doi fluturi închiși în celule de lut
așteptând să zboare, liberi
ca la început.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

16 septembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Odată cu tine înfloresc

Odată cu tine înfloresc

 

Cu cheile cui voi intra
pe poarta soarelui dimineaţa,
nimeni să nu mă ştie,
doar să mă primească
cu ofrandele cerului cunună.

 

E mai devreme de încolţirea seminţei
din care lujeri se vor naşte
înălţându-se falnici
prin judecăţile drepte.

 

Lumina topită-n culori vii
prin arome-n anotimpuri
se visează iubire sonoră.

 

Simt cum curge timpul rotund
în mâini o să prind viitorul
cu degetele pe tastele fiinţei.

 

Odată cu tine înfloresc
noile împliniri ce se apropie
uitând de tranziţii.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

16 septembrie, 2018

Dan-Obogeanu Gheorghe: Serafima

Serafima

 

N-ai venit din întâmplare
Dragoste de risipești,
Ești o rouă pe cărare
Și vrei Soare să trăiești

 

Vrei un ochi din care curgi
Lacrimă peste obraji
Și pe trupul crud s-ajungi
În fiorii cei mai calzi…

 

N-ai venit dintr-o poveste
Ca să fii uitată-n zori,
Inima-mi mi te citește
Când din vise vrei să-mi zbori

 

În înaltul cerului
Printre stelele tăcute,
Cu dulceața mărului
Mă sărută-n nopți plăcute!

——————————–———————-

Dan-Obogeanu Gheorghe

16 septembrie, 2018

Adrian BOTEZ: Nălucirile abateleui Bernardo (proză medie, scurtă și ultrascurtă)

În erudita sa lucrare “Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”, abatele spaniol Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcantara (explorator, predicator cu nădejdi de convertire a „sălbaticilor” incas, dar, în primul rând,  conquistador, în numele Coroanei Spaniole) scria, pe la 1633 (o sută de ani după arderea pe rug, de către Francisco Pizarro, a ultimului împărat-Sapa Inca Atahualpa), aceste stranii fraze, aproape blasfematoare (unicele cuvinte scrise, despre ceva care pluteşte între real şi irealitatea sacră – „las nicolettes”):

Există, pe cursul superior al Amazonului, în plină junglă, un soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţă doar în zonele de maxim risc ale vârtejurilor apei, ca nişte formaţiuni-insule de lumină: deşi aflate în bătaia soarelui şi în mijlocul apelor, ele nu se sinchisesc nici de lumina soarelui şi nici de puterea apelor vijelioase şi rotitoare, pentru că ele par a avea o lumină proprie, ca nişte snopi de fulgere (APARENT intermitente – de fapt, eu cred că era doar senzaţia ochilor mei obosiţi!), care te fascinează. Oricât te-ai apropia de ele (dar este aproape imposibil să te apropii, la mai puţin de cinci stânjeni, din pricina volburilor de apă, care, parcă, le apără de ochii preacurioşilor!), nu vei putea să distingi vreun contur clar, vreo diferenţă clară, între petale, sepale, stamine, dar nici între o floare şi altă floare (par a fi adevărate întruchipări ale aseicei Sfinte Treimi!):  ele îţi apar doar ca nişte pete de lumină atât de intensă, încât aproape că te orbesc. Mie mi-a fost imposibil să stabilesc dacă sunt plante sau animale, dar, din pricina fixităţii luminii lor (chiar dacă avea aparenţe de intermitenţă!), am decis să le numesc <<plante>>. Pentru că eu cunosc limba sălbaticilor celor goi, care locuiesc pe malurile Amazonului, i-am întrebat despre aceste creaturi plutitoare şi atât de ciudate, ale Domnului. Întâi, s-au uluit, pentru că, spuneau ei, nu orişicine poate vedea <<las nicolettes>>. Numai cei care sunt, spuneau ei: <<cu ochi de zei>>! Apoi, plini, deodată, de un respect deosebit,  faţă de mine, au îngenunchiat în faţa mea. N-am mai reuşit să scot nimic în plus, de la ei, despre aceste stranii arătări, numite, de mine, <<plante>>. Era evident că nici nu ştiau mai mult: erau, doar, cuprinşi de o teroare sacră, la simpla evocare a numelui acestor năluciri acvatico-vegetale !”.

Niciodată, de la scrierea aceasta a abatelui Bernardo (şi el, o personalitate cu totul bizară… – dar cu aproape superstiţioasă frică de minciună!), nu s-a mai pomenit, în vreo lucrare ştiinţifică, despre aceste ciudăţenii, pretinse <<flori-plante>>. Nimeni nu le-a mai văzut, nimeni n-a mai crezut în existenţa lor…Şi, totuşi, ele, „las nicolettes”,  există, undeva, pe cursul superior al, cel puţin, Amazonului – dacă nu şi în alte zone de risc divin, ale eternităţii apelor lumilor!

…Abatele Bernardo n-a minţit niciodată. Duşmanii lui cei mai înverşunaţi îl acuzau doar de frecvente năluciri.

                                                                                                             

***

IL POLLAIOLO” – ELIBERATORUL ZBORURILOR

Abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara s-a născut la Toledo (în arabă: Tulaytulah; în iudeo-spaniolă: Toldoth; în mozarabă: Tolétho), capitala provinciei cu acelaşi nume şi făcând parte din provincia autonomă Castilla-La Mancha. S-a născut, probabil, pe la 1561, adică atunci când Felipe al II-lea a mutat capitala Spaniei, de la Toledo la Madrid.  A locuit şi copilărit nu departe de râul Tajo – primul palat, nu departe de Puente de Alcàntara. De atunci, din 1561, şi Toledo, şi familia nobilă, din care se trăgea abatele,  precum şi regii Spaniei – nu s-au mai oprit dintr-o melancolică şi deplină decădere.

A fost făcut călugăr, din îndemnul familiei,  încă de la 15 ani şi, ajuns fiind  la bătrâneţe, Sfântul Scaun a decis (ciudată decizie, parcă luată în răspăr, faţă cu realitatea!) ca Bernardo să fie abate al mirificei mânăstiri franciscane San Juan de los Reyes (mânăstire bogată şi liniştită; i-a avut drept ctitori pe legendarii regi catolici, Ferdinand al II-lea de Aragon și regina Isabella de Castilia şi Leon). Nu se ştie nimic precis despre moartea sa. Doar că, într-o dimineaţă a anului 1639 (abatele Bernardo  trăise destul de mult şi văzuse, cu priviri ascuţite şi proaspete, minunat de mult şi de multe, pentru acea vreme, însoţind, ca preot şi cronicar, şi două expediţii pe Amazon, în Lumea Nouă), când un călugăr minorit a deschis uşa chiliei abatelui Bernardo, după ce bătuse în ea zadarnic, a văzut aşternutul neatins, pe severul pat de fier, iar delicata fereastră a chiliei zbătându-se deschisă din canaturi. Un porumbel, uguind de zor, fâlfâia, aprig, din aripi, să-şi ţină echilibrul, pe minusculul ei pervaz.

Se ştie că bunul abate Bernardo a călătorit mult. Urmare au fost două lucrări, închipuite ca jurnale de călătorie, dar cu aromă persistentă de cronici. Una dintre aceste două cărţi este, însă, mai curând, o sumă de rapoarte către Sfântul Scaun de la Vatican – şi este intitulată (cu un curaj care ţine, mai curând, de excentricitate, dar şi de un început de sfidare şi revoltă eretică  – nu de mirare, de altfel, în rândul acestui soi călugări, care se trag din Duhul atât de blândului, dar şi veşnic neliniştitului, de dreptate  căutător – adevăratului Sfânt Francisc!): “Minuni care aşteaptă beatificarea[1] şi beatificări care aşteaptă canonizarea[2]”.

Iată ce scria abatele Bernardo, în cartea pomenită de noi în urmă (şi apărută, probabil, în ultimii ani de existenţă pământeană ai energicului abate-aventurier, erudit şi scriitor), despre un lucru petrecut, cândva, la puţină vreme de la urcarea, în Sfântul Scaun, a Sfântului Părinte “Papa Paulus Quintus, Episcopus Romanus” (16 mai 160528 ianuarie 1621):

Era, pe acea vreme, în Florenţa, un hoţ vestit şi foarte ciudat. Numele adevărat i s-a uitat, dar porecla i-a rămas: Il Pollaiolo  – Păsărarul. Dar nu pentru că prindea păsări, ci, dimpotrivă, pentru că le elibera din captivitate. Şi, pentru a putea să le elibereze din toate coliviile oraşului, învăţase, cu multă iscusinţă, absolut toate trucurile spărgătorilor. Astfel, nu se afla palat, din Florenţa (dar şi din alte cetăţi italiene!), pe care  Il Pollaiolo să nu-l fi prădat de colivii (orişicâte ar fi fost ele!), pentru a da drumul, înapoi spre văzduh, bietelor păsări captive. Nu-şi cruţa, pentru această nebunie blândă a sa, nici eforturi, nici chiar bani (…de unde va fi avut bani, acest sărac între săraci, nu ştiu a spune!) să-i mituiască pe unii paznici – şi nu-i păsa de riscurile tot mai mari, care-l pândeau, din umbra palatelor bogate şi teribil de trufaşe, deci cu multe zburătoare întemniţate în coliviile de aur.

Dar Il Pollaiolo, hoţul cel mai curat din lume, şi-a aflat destinul, destul de curând.

Chiar cu un an înainte de asasinarea soţului ei, regele Henric al IV-lea al Franţei[3] – Maria de Medici, fiica Marelui Duce de Toscana, Francesco de Medici, a venit, în desfătată preumblare, vara, dimpreună cu soţul ei regal, în palatul temuţilor Medici florentini. Dimpreună cu sodom de bagaje princiare şi regale, Maria de Medici adusese şi vreo câteva sute de colivii, cu păsări dintre cele mai frumos cântătoare şi cu pene dintre cele mai pestriţ colorate. Toate gloatele cetăţii le admirau şi se minunau, cu gurile ştirbe căscate larg…Într-aceeaşi noapte a venirii reginei Franţei, Il Pollaiolo s-a pus straşnic pe treabă, astfel că, până dimineaţa, n-a mai rămas nicio pasăre în coliviile reginei, iar în zori, văzduhul Florenţei era luminat nu atât de soare, cât de penajele paradisiace ale sutelor de păsări eliberate, dar, încă, năucite de neaşteptata libertate.

Aşa că, pe la ceasul amiezii, Il Pollaiolo deja fusese şi prins, şi judecat – pentru că toţi florentinii ştiau că este singurul care putea să işte o asemenea nebunie, în mândra şi atât de bine-chibzuita cetate Firenze.

Legat burduf, Il Pollaiolo îşi aştepta călăul (prea din pripă fiind, totuşi, lucrurile acestei arestări şi condamnări fulgerătoare! – pentru prima oară, în istoria execuţiilor, condamnatul urcase scările eşafodului, înaintea ucigaşului oficial şi legiuit al cetăţii!), pe eşafodul plasat în faţa Palatului Uffizi, în locul numit La Loggia dei Lanzi, al cărei fost acoperiş, acum transformat în terasă, era necesar, pentru ca membrii sălbaticei şi arogantei familii Medici să nu scape, cumva, vreunul dintre evenimentele sângeroase, ori mincinoase, din Piazza della Signoria[4]. Când a apărut, cu masca lui cea roşie, călăul, şi a suit, cu paşi moi şi lenţi, treptele eşafodului – gloatele adunate în faţa eşafodului, în mod ciudat, nu au început să urle de bucurie, ci l-au întâmpinat, pe sinistrul gâde, cu o ciudată şi apăsătoare tăcere.

Călăul, după rânduiala cea veche, şi-a încercat, întâi, cu luare-aminte, tăişul securii pentru decapitare şi, cu ochi cercetători, a privit, apoi, spre Loggia, de unde regina Maria trebuia să dea semnul morţii, în urma căruia tăişul securii s-ar fi prăbuşit peste golaşul grumaz al neajutoratului cel condamnat la pieire, de către legea oamenilor. Nu se considerase necesar să se mai citească, în public, actul cu acuzaţiile aduse, de către cetatea Florenţei, lui Il Pollaiolo, câtă vreme, în văzduhurile de cobalt, pluteau  (încă răspândite-risipite parcă de vânturi, temătoare una de alta!), la vederea oricărui eventual nefericit cârtitor, sutele de mărturii, vii şi împenate, luminat-colorate, precum îngerii – mărturii ale crimei de lezmajestate, făptuite de Păsărarul cel fără de nicio măsură ori ruşine.

Dar ele, zburătoarele văzduhului, deveniseră, acum, mii şi zeci, sute de mii – căci li se alăturaseră fostelor prizoniere, princiare şi regale –  nenumăratele alte păsări, cele salvate, din aurită întemniţare, de-a lungul anilor, de către bizarul hoţ, Il Pollaiolo…!

Semnul de moarte fu dat, de mâna graţioasei regine, şi tăişul începu să vâjâie spre gâtul alb al Păsărarului. Deodată, din văzduhuri s-au prăvălit, precum trăsnetul, mii şi mii de pliscuri de păsări. Era năpustit, astfel, peste lumea amuţită, un vuiet asurzitor, ca de tunet. În Piazza della Signoria s-a făcut, într-o clipită, întuneric beznă. Pliscurile vâjâind, în căderea zburătoarelor, mii şi sute de mii, străluceau şi furnicau, precum nişte  fulgere mici – aprig-mişunătoare şi ameninţător-fâlfâitoare. Mici, dar grozav de rapid rozătoare de oţel, pentru că, chiar şi în umbra nocturnă din Piazza della Signoria, se vedea cum tăişul securii călăului, care, o clipă mai înainte, strălucea ucigaş, cu firul de moarte îndreptat, nemilos, spre gâtul de pe butuc –  scădea-scădea, acum, incredibil de repede, se micşora-împuţina tăişul securii călăului, se tot micşora, tot mai neputincios, mâncat, electric, de pliscurile de oţel ale păsărilor… Ciuguleau oţelul, toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest-pedepsitoare… – …până când, tot dintr-odată, zburătoarele s-au năpustit, înapoi, înspre ceruri, ca aspirate titanic şi inspirate serafic, de o putere pe deasupra de fire.  Îşi înţeleseseră libertatea –  şi-şi marcaseră, printr-un gest sublim, înţelegerea libertăţii. Da, dintr-odată, cerul de deasupra cetăţii s-a limpezit, păsările nu s-au mai văzut. Norul care întunecase cetatea dispăruse. Li se auzeau sutelor de mii de zburătoare doar cântecele depărtate, cântece de triumf, de ciudată, nemaiauzită, asurzitoare bucurie…

Şi, în lumina izbucnită, iarăşi, ca o explozie cerească, peste cetate – au văzut, toţi cei de faţă, că mascatul gâde (tremurând din toate mădularele, de spaimă şi ruşine!) nu mai ţinea, ridicat ridicol, în mâini –  decât un băţ dezgolit! Era coada fostei securi asasine. Şi, în acel ceas şi în acele multe-înmulţite minute, peste piaţă şi peste acoperişurile palatelor, s-a prăbuşit o nouă stihie: glasul mulţimilor adunate, în Piazza della Signoria, care cereau, cu ameninţare în voci (voci tot mai apropiate, ca tonalitate, de zborul feroce al păsărilor, cele eliberându-şi Eliberatorul!) – cereau, impetuos, precum apele diluviului dumnezeiesc, viaţă şi iertare, pentru Il Pollaiolo, Curatul Eliberator al Zborurilor Cereşti…

Regina a înghiţit în sec şi, speriată, s-a îndurat…

Nimeni, de atunci, n-a mai îndrăznit să vorbească despre această minune, din cetatea Florenţei. Acum, însă, după atâta vreme trecută, vin eu, abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcantara, ca martor ocular al celor petrecute, în cetatea Firenze, pe 24 ale lui iulie, anno Domini 1609 – şi cer, cu înfrântă smerenie, cercetarea, de către Sfântul Scaun, a <<cazului Il Pollaiolo>>, caz al unui om demn de smerită minunare, pe care-l propun spre îndreptăţită beatificare”.

…Nici atunci când a apărut cartea abatelui Bernardo, dar nici până în zilele noastre, nu s-a mai vorbit despre “cazul Il Pollaiolo”.  O tăcere de moarte a fost poruncită, de la nivelul Sfântului Scaun. Cartea despre care facem aici vorbire, iscată dintr-alte năluciri ale abatelui Bernardo, a fost confiscată de Vatican.

…La noi pe masă a ajuns, dintr-o întâmplare mâhnită şi superbă, deopotrivă (în mod aproape miraculos!), un exemplar al acestei lucrări năpăstuite. Dar nu putem dezvălui amănunte, pentru că stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite, a abatelui Bernardo (exemplar păstrat printr-o nouă minune, asemănătoare, oarecum, celei din cetatea Firenze, din anno Domini 1609!), acest om de mare curaj şi bunătate încă supravieţuieşte. Poate, când stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite va pleca, în sfârşit, întru luminată şi înaltă binecuvântare, la Domnul, vom putea mărturisi mai multe, despre un òpus al minunilor călătoriei şi al smeritelor răzvrătiri ale vieţii.

***

 

ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA

Scrie abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara, în ultima sa lucrare, prea puţin citită, deci destul de puţin prigonită de Sfântul Scaun –  „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi”:

Călătoream prin Italia – singur cu Dumnezeu şi cu gândurile mele. Nu sufeream alai după mine, ca să nu-mi tulbur rugăciunea şi meditaţiile.

Poposisem, primăvara devreme, într-un sat (vârsta mea înaintată nu-mi mai îngăduie a-i ţine minte numele, acum), din binecuvântata provincie Emilia-Romagna[5], din nordul Italiei. La hanul unde trăsesem peste noapte, hangiul mi-a arătat mare cinstire, când a aflat cine sunt – dar, deîndată ce am coborât (din odaia de la primul cat, pe care mi-o dăduse spre odihnă), să-i cer a-mi face foc (pentru că vremea, noaptea, pe aici, este nefiresc de rece, aproape îngheţată) – am observat că are ceva pe suflet. Şi chiar aşa s-a dovedit a fi. Îndată ce i-am spus ce doream, el s-a şi aplecat spre mine, cu o şoaptă răguşită, şi mi-a cerut îngăduinţă să-mi vorbească despre ceva tainic. Am întrebat dacă acel lucru nu suferă, cumva, amânare – şi răspunsul său, scurt, a fost că nu.

Era vorba despre salvarea unui suflet, care se pregătea de marea călătorie. Hangiul, om de inimă, se pare –  găzduise, în ziua care trecuse, pe un biet pribeag, extrem de istovit şi cu aparenţă de cerşetor – iar acestuia, spre seară, i se făcuse tare rău. Trăgea să moară – şi l-a implorat pe hangiu să-i aducă, în cămăruţa umilă, unde fusese îngăduit, un preot, să se spovedească şi să primească, de va fi aflat vrednic, şi corpul Lui Crist. Am întrebat unde este omul  – iar hangiul m-a şi condus, degrabă, cu un felinar, într-o cămăruţă nenorocită şi întunecoasă, din spatele hanului. Mi-a lăsat felinarul şi mi-a spus că el se duce să facă focul în camera mea. Continue reading „Adrian BOTEZ: Nălucirile abateleui Bernardo (proză medie, scurtă și ultrascurtă)”

Nicu GAVRILOVICI: Dincolo de porți

Dincolo de porți

 

Dincolo de porți
se zice că sunt morți
stând în poziția de drepți…
Aștepți
ani la rând,
flămând
de adevăr…
Aștepți!
Apoi, dintr-o dată vezi
că nici dincolo nu sunt doar livezi…
Există și munți
cu prăpăstii fără punți,
prieteni și neprieteni,
spini și mesteceni,
demoni și îngeri,
bucurii și înfrângeri.
Lipsește doar trupul de lut,
în rest, e un nou început
și parcă îți vine greu să suporți
o nouă tragere la sorți
sperând să fii între cei drepți…

Plictisit, stai și aștepți…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

16 septembrie, 2018

Anatol COVALI: Avertisment

Avertisment

 

Chiar credeți c-o să reușiți
la nesfârșit să ne prostiți
în timp ce voi
cu timpul deveniți ciocoi
și la al Țării parastas
vă îmbuibați din ce-a rămas ?

 

Cât credeți c-o să suportăm
urgia voastră ? Să răbdăm
noi umilinți
târându-ne mereu cuminți ?
Chiar nu vă e teamă deloc
că ura poate lua foc ?

 

Și neclintiți și farisei
sunteți mai răi decât acei
care s-au dus,
fiindcă aveți ceva în plus :
ei erau proști și semidocți
pe când voi sunteți mult mai docți !

 

Dar nesătui, ca niște corbi,
ați devenit cu timpul orbi
și nu vedeți
că omul n-are două vieți
și că-n aceasta, în curând,
nu va mai fi nici prost nici blând !!!

1992

————————————–

Anatol COVALI

București

Victor RAVINI: Misterele psihanalitice la Freud – Œdipe sau absența unei prezențe

În afară de unii psihanaliști, cum ar fi suedezul american Erik H. Erikson, care au desființat irevocabil teoriile lui Freud, francezul Michel Onfray (Le Crépuscule d’une idole. L’Affabulation freudienne ; Pour une psychanalyse non freudienne, Grasset, 2010) și încă alții, specialiștii în cultura greacă veche au dat lovitura mortală la ce mai rămăsese din așa numita descoperire a secolului și care va rămâne totuși ca o cheie de boltă a psihanalizei, adică a freudismului, pe cât de blestemat pe atât de lăudat, de fiecare dată cu mai multă vehemență decât rațiune.

Am putea împinge mai departe problema ridicată de cercetătorii literaturii antice și, dacă am înțeles lecțiile doctorului Freud, să ne întrebăm de ce maestrul căuta sprijin la tinerii eroi masculini din literatura greacă veche, în care nu era specializat, pentru a confirma observațiile sale făcute pe bătrâne doamne nefericite din înalta societate de la Viena. Freud a avut numai pacienți de sex feminin și niciodată de sex masculin. În plus, el n-a lucrat niciodată în vreun spital și deci n-a făcut niciodată observații clinice, experiență absolut necesară oricărui medic autorizat. Freud explică problemele pacientelor sale prin problemele unor personaje literare  masculine. Nu este ușor, pentru noi care suntem neinițiați în misterele psihanalizei, să înțelegem de ce Freud substituie pacientele femei — cu care a avut de a face, cu tineri bărbați — cu care nu a avut de a face. Din respect pentru maestru, adepții lui nu își pun această întrebare.

Mitul lui Œdipe este cu mult mai vechi decât drama lui Sofocle. Din puținul cât știu eu, mitul nu a fost interpretat și descifrat cu metode de analiză adecvate. Freud și discipolii săi acordă mitului acesta o semnificație care nu este prezentă în niciuna din piesele lui Sofocle și nicăieri altundeva în literatura greacă veche. Dacă semnificația freudiană ar fi corectă, aceasta ar fi putut fi remarcată și de specialiștii în literatura sau în istoria antică. Metodele lor științifice ar fi putut ajunge la aceeași concluzie, dacă concluzia lui Freud ar fi fost bazată pe un eșafodaj metodologic corect. Cercetătorii din difetite domenii pot ajunge la același rezultat, prin metode de analiză specifice branșei lor, cu condiția ca investigațiile, deși independente, să fie efectuate cu aceeași rigoare științifică.

Eroarea metodologică a lui Freud este semnalată de el însuși, care mărturisește că el a găsit acest sens în afara textului, în succesul dramei la public. El zice că drama a emoționat toți spectatorii, din cauză că aceștia au recunoscut în Œdipe propria lor soartă și propriul lor blestem înnăscut, psihicul lor din copilărie refulat, ca și cum teatrul ar fi dezvăluit sub lumina rampei subconștientul pe care spectatorii se străduiau să și-l reprime.

Argumentația lui Freud are rigoarea unui silogism fals. Concluzia freudiană este expusă încă de la început ca o premiză de lucru, în loc să se ivească la sfârșit, ca un rezultat al unor constatări, în urma unei analize laborioase. El întemeiază o ipoteză pe o altă ipoteză. Psihologia aplicată la epoci istorice pornește de la opera creată în acea epocă și de la contextul socio-cultural pentru a face o analiză lingvistică, tematică, dramatică, ținând cont de condițiile istorice, sociale și de mentalitatea înconjurătoare, în scopul de a deduce seminficația textului. Metoda și orientarea lui Freud au o perspectivă inversă. Freud parcurge drumul invers. Specialiștii în literatura greacă veche și în istoria religiilor, sprijiniți pe datele logicii, afirmă că descifrarea freudiană nu face demersul unei deducții, ci al unei inducții. Cei ce nu știu care diferența între una și alta, se pot consola: nici Freud nu știa. Freud nu citează niciodată vreo carte de logică.

Pentru Freud, materia tragediei este visul, ca o realitate umană fără nicio legătură cu istoria. Însă pentru Sofocle, pentru spectatorii săi cât și pentru cei moderni, materia tragediei este gândirea socială a atenienilor din secolul al V-lea î.Hr. Aceasta este tensionată de contradicții și dezacorduri în legătură cu problemele cele mai acute ale orașului grec : jurisprudența (cum ar fi crima voluntară sau crima scuzabilă, predestinarea sau libertatea voinței și responsabilitatea), instituțiile unei vieți politice înnoite și ciocnirea acestora cu normele religioase și etice, conflictul dintre vechile valori tradiționale și noul ideal civic, legătura dintre om și faptele sale sau cu necunoscutul imprevizibil, ca și imprevizibilitatea necunoscută. Toate acestea sunt puse în scenă ca o dezbatere publică și aranjate după regulile rigide ale teatrului de atunci, o distracție de masă recent inventată.

Tragedia a apărut și a dispărut la Atena în decursul a două, trei generații. După aceea, fatalitatea problemelor dilematice nu a mai făcut ravagii. Pentru Aristotel și contemporanii săi, genul tragic era deja perimat. El compară Sophocle cu Homer pentru că ambii au personaje remarcabile și exemplare. Aristotel cunoștea literatura ateniană mai îndeaproape decât Freud și are o atitudine diametral opusă față de caracterul lui Œdip. E păcat că specialiștii în literatura greacă veche nu aprofundează considerațiile lui Aristotel — părintele raționalismului — asupra lui Œdipe, inexplicabil ignorate de către psihanaliști, când ei analizează iraționalul.

Se știe că grecii antici, autori de piese de teatru, au depășit angoasele și au devenit foarte degajați în alegerea subiectelor sau temelor lor, tratându-le în comedii. Autorii greci și publicul lor savurau descoperirea umorului, care, oricât de slab ni se pare azi, pe vremea aceea era amuzant, și tocmai de asta avea nevoie publicul. Putem spune că noul public atenian nu mai are de a face cu „teroarea istoriei” – pentru a folosi o expresie dragă marelui preot al istoriei religiilor Mircea Eliade – și că grecii au învățat să facă din istoria lor, istoria tuturor celorlalți. Cum au făcut mai tâziu și alții.

Aristotel aduce ideologia rațională a acțiunii de la Stagira la Atena și se răspândește de la Dunăre la Nil și până la Indus. Nimeni dintre contemporanii lui nu mai știe ce este conștiința și gustul tragicului, nici măcar cel mai mare erou tragic din toate vremurile, Alexandru Macedon, fondatorul celei mai interesante civilizații cunoscute sub numele de elenism, prima civilizație cu adevărat pluralistă, adică tolerantă și digerantă. Lumea romană fiind ultima.

Acest caracter istoric al tragediei antice a scăpat perspicacității medicului vienez. Dacă visul freudian ar avea o valoare universală, atunci cum se face că tragedia Œdipe, în care el exploatează acest vis, a căzut în desuetudine în același timp ca toate celelalte tragedii, și cum se face că alte civilizații nu au cunoscut nici genul tragic și nici complexul œdipian? În plus, legendele anterioare, pe care Sofocle le-a folosit și le-a modificat pentru efecte spectaculoase, infirmă teoria freudiană a culpabilității și a autopedepsirii lui Œdip.

Scrierile lui Freud nu au contribuit cu nimic la o mai bună înțelegere a antichității clasice, ci dimpotrivă au creat o înțelegere pe dos și confuzii, care au pricinuit mai mult rău decât bine, ba chiar tragedii pe viu, în lumea de azi. Specialiștii în literatura antică sunt de acord cu Freud că el vorbește pe alături de text, ceea ce el însuși a recunoscut, cât și în afara subiectului, ceea ce el și discipolii lui nu au văzut. Toți acești specialiști, cât și istoricii religiilor, nu pot folosi nimic din „descoperirile” lui Freud și nici din ale altor psihanaliști, cum ar fi francezul Didier Anzieu, care se străduiește să demonstreze prezența temei œdipiene în aproape întreaga gândire mitologică a Greciei antice. Specialiștii în istoria literaturii sau a religiilor văd în mitologia greacă cea mai mare diversitate, și tocmai acolo vede Didier Anzieu cea mai mare stereotipie : castrarea universală, extinsă la dimensiuni indo-europene. De bună seamă că psihanaliștii nu se pot elibera de obsesia lor œdipiană, care îi turmentează și le excită o fantezie, ce nu le aduce vreo onoare. Dacă teoriile freudiene sunt juste, atunci psihanaliștii trebuie mai întâi să își justifice propriile teorii pe ei înșiși.

Specialiștii în literatură și în religii resping toate explicațiile gratuite ale psihanaliștilor Freud, Anzieu și care or mai fi, pentru că nu explică nimic. Studiile comparative ale mitologiilor indo-europene făcute de francezul Georges Dumézil, prietenul lui Eliade, și de toți ceilalți care urmează după ei, nu pot fi dezmințite de către niște medici, care scriu despre un domeniu în care nu au nicio calificare sau competență necesară. Medicii psihanaliști uzurpează două teritorii asupra cărora nu au niciun drept intelectual : dacă nu psihologia umană, atunci cel puțin istoria literaturii și istoria religiilor, adică istoria culturii. O cultură care îi exclude în aceeași măsură în care ei o exclud, și care îi trimite la locul lor, la ospiciu. Dacă medicii scriu în domenii ce rămân în afara autorizației lor profesionale, atunci ne putem întreba ce ar zice ei dacă și specialiștii în literatură sau religii ar scrie rețete medicale și ar face tratamente prin spitale, în locul lor.

Psihanalistul Anzieu diagnostichează ca œdipiene temele legendare și aplică eticheta de incest unor uniri sau atașamente familiare subconștiente, fără să țină cont de normele morale și juridice din antichitatea greacă, ce aveau o legitimitate religioasă și socială, conștientă. Psihanaliștii confundă atitudini conștiente cu subconștiente, pretextând că cele conștiente ar fi substitutul a ceva din subconștient. Asta nu aduce mai multă lumină asupra conținutului din text. Aplicând observațiile lui Freud asupra textelor legendare sau mitologice, în care el nu este specialist, Anzieu înlocuiește claritatea textului mitologic cu propriile sale confuzii.

Interpretările psihanalitice se disting prin superficialitate și necunoașterea surselor. Sunt respinse unele după altele de explicațiile amănunțite și cu implicații profunde ale textului, date de specialiștii din domeniu, cât și de bunul simț al cititorilor. Specialiștii în literatură și în religii își manifestă scepticismul asupra posibilităților psihanaliștilor de a aduce lumină asupra culturii antice, întrucât aceștia nu au cunoștințe elementare în domeniul în care se aventurează cu o metodologie inadecvată. Ipoteticul atașament incestuos dintre Iocasta și Œdipe, pe care Creon ar fi gelos, se sprijină pe o traducere greșită a cuvântului grec phthónos, ce are același sens social ca și echivalentul său latin invidia, și înseamnă sentiment de invidie la vederea fericirii altuia care este mai bogat, mai puternic, mai inteligent.

Freud a invocat în sprijinul interpretării psihanalitice o replică din Œdip rege, cu ocazia unei dezbateri dintre rege și regină în legătură cu credibilitatea oraculară a unui vis œdipian. Anzieu a notat că visul incestuos era interpretat de grecii vechi ca un simbol pentru o uniune cu pământul, de unde venim și unde ne întoarcem. Semnificația era uneori moartea, alteori luarea în stăpânire a unui teritoriu, cucerirea puterii. Și totuși Anzieu nu observă că în acest simbolism nu există nicio urmă de angoasă și nici de culpabilitate œdipiano-freudiană. El încearcă să psihiatrizeze lucrurile pe care nu le înțelege și interpretează textul contrar cu ceea ce enunță Sofocle în text. Este ca și cum am trage concluzia că omul de Neandertal înventase comunicarea Wi-Fi, întrucât nu s-au găsit fire electrice de pe vremea aceea. Medicul Anzieu integrează în text noțiuni care nu-i aparțin lui Sofocle și care sunt un erzaț pentru propriile sale turmentări psihice abisale.

Psihanaliștii fac greșeala de a crede că visele dau sens operei de cultură și ignoră că dimpotrivă, cultura este aceea care dă sens viselor noastre. Pentru Sofocle, visul respectiv este un accesoriu în structura literară, și nicidecum miezul tezei sale. Dacă ar fi avut intenția să facă un punct central din acest vis sau să îl culpabilizeze pe Œdip, nimic nu l-ar fi împiedicat să spună explicit tot ce ar fi vrut să spună, peste tot în text.

În buna tradiție freudiană, Anzieu se străduie să dovedească prezența complexului œdipian în mitul lui Œdipe, sprijindu-se pe pasaje ce lipsesc din legendele anterioare, pe care Sofocle le-a introdus din motive estetice și teatrale, întru totul străine de psihologia abisală, și care deci nu pot avea o valabilitate universală. Dacă raționamentul psihanalitic ar fi corect, atunci Œdip ar fi visat chipurile văzute de el în copilărie, ale părinților săi adoptivi, pe care îi credea din străfundurile sufletului că ar fi fost părinții săi adevărați. Atunci, ar fi avut un complex œdipian față de Meropa și Polybiu, care îl crescuseră ca pe fiul lor. Meropa este personajul și arhetipul matern în viața afectivă a lui Œdip. Înainte de a sosi la Teba, el nu o văzuse niciodată pe Iocasta. El nu are cum să vadă în Iocasta pe mama sa. Ea nu a trezit niciodată emoții în psihicul lui Œdipe în timpul copilăriei lui. El nu se căsătorește cu ea din vreo înclinație personală. Ea îi este dată fără ca el să o vadă sau să o ceară, așa cum i se dă puterea regală, după ce a nimicit sfinxul și este obligat de către tebani să împartă patul cu regina. Aici este vorba de dreptul cutumiar, referitor la legitimitatea puterii regale și nicidecum de vreo alegere personală a lui Œdip.

Din motive de rațiune psihanalitică, Anzieu răstoarnă datele din text și contravine logicii: el zice că Œdip regăsește lângă Iocasta prima fericire, de care separarea l-a lipsit. Desigur că el găsește fericirea lângă ea, însă tocmai pentru că el o privește ca pe o străină și nu ca pe mama sa. Dimpotrivă, descoperirea adevărului le aduce nefericirea. În plus, textul lui Sofocle spune clar, că separarea de mama sa, nu are loc pentru Œdip la nașterea sa, ci când părăsește „dulcele chip al prăinților săi” adoptivi Meropa și Polybiu.

Suntem cu toții de acord că drama prezintă consecințele psihologice ale unor constrângeri juridice, religioase, etice, sociale, care sunt date istoric, mai presus de capul omului. Dimpotrivă, psihanaliștii văd manifestările juridice, religioase, etice, sociale ca un rezultat al unei constrângeri psihologice. Acestea nefiind evidente, ei le caută în „profunzimi”, în abisal. Ei văd în text ceea ce textul nu le dă prilejul să vadă, adică popriile lor fantezii din propriul lor subconștient. Sofocle îl absolvă pe Œdip de orice vinovăție, ba chiar acuză destinul și zeii. Sofocle îndreaptă mânia spectatorilor împotriva zeilor și a predestinării nedrepte, apelând la compasiunea publicului față de bieul său erou nevinovat. Pe de o parte Sofocle, cu publicul său vechi sau actual, cu specialiștii în istoria literaturii, a religiilor și a culturii, iar pe de altă parte psihanaliștii. Ca două religii de neîmpăcat, fiecare cu propria sa morală și cu marii ei preoți.

Este de datoria scriitorilor din toate vremurile să fie apărătorii individului uman oprimat de o forță majoră. Psihanaliștii își atribuie rolul de procuror general și fac eforturi să atragă dușmănia publicului asupra lui Œdip. În lipsă de dovezi, ei prezintă date răsturnate și contrafăcute. Vocația oricărui scriitor este eminamente umană, pe când vocația psihanaliștilor se adeverește a fi profund anti-umană, întrucât inversează faptele și le răstălmăcește, pentru a transforma victima în vinovat. Cicero cunoștea la perfecție această tehnică avocățească, de a răsturna realitățile sau a prezenta adevărul drept minciună și minciuna drept adevăr. Freud a culpabilizat copiii, iar când s-a văzut șubrezenia teoriei lui, continuatorii săi au culpabilizat părinții. S-a văzut și netmeinicia acestei teorii și atunci freudienii au culpabilizat întreaga societate. Freud a văzut o problemă acolo unde nu era nicio problemă. Rezultatul a fost că a creat o problemă care nu era și a plasat-o acolo unde nu își avea locul. Înainte de Freud nu a existat această problemă, el a inventat-o din nimic. Datorită lui Freud au fost suspectați, culpabilizați și chiar condamnați oameni nevinovați. În apărarea integrității științifice și metodologice a lui Freud, el nu putea ajunge la alte concluzii, întrucât oricine poate constata că el nici nu a citit și nici n-a văzut piesa de teatru, ci este posibil că s-a bazat pe vreun rezumat al pieselor lui Sofocle, făcut pentru elevii de la școală, sau s-a mulțumit cu ce i-o fi povestit cineva care fusese la teatru.

Continue reading „Victor RAVINI: Misterele psihanalitice la Freud – Œdipe sau absența unei prezențe”

Florentina SAVU: Aș vrea

AȘ VREA

 

Aș vrea să-mi împrumuți un zâmbet
Să-mi șterg grimasa de pe buze,
Să-mi făuresc în suflet clinchet
De vise dragi și nu ursuze

 

Sau, de nu vrei să-mi împrumuți,
Poate vei vrea să îmi vinzi unul,
Să nu mai am ochii cerniți
Și-n gură să nu simt pelinul.

 

De buzele mi-or înflori
O să te rog să le săruți
Și-apoi mereu le-oi primeni
Și-oi vrea de-a pururi să mă-ncânți!

 

În noaptea neagră adu-mi vise
Și-alungă-mi norii de pe frunte,
Te-oi aștepta ca pe Ulise,
Cu dragostea mea cât un munte,

 

Să fim un suflet amândoi,
Un zâmbet cald întotdeauna,
Să fim într-unul singur, doi
Și nașă să ne fie luna,

 

Naș să ne fie cel luceafăr
Suit pe cer cutezător,
Noi fi-vom două flori de nufăr
Ce vom pluti pe lac de dor…

———————————–

Florentina SAVU

15 septembrie, 2018

Nastasica POPA: Muza din trupul de Evă

Muza din trupul de Evă

 

O cruce îți este iubirea
Și o simți cămașa lui Nessus
Flăcări arzând pătimirea.

 

Cuvinte de taină rostite
Sunt arse-n văpăile sorții,
În albul zăpezii-S grăbite.

 

Și numele-i strigi…cea frumoasă!
Buzele ei pecete îți sunt.
Pe-altarul Cetății,mireasă.

 

Iar dragostea Ta,o dorește
Fiorul prin suflet îți umblă,
Cum valul de maluri izbește.

 

Ca macul în grâne-aurite,
Îți arde pământul sub cetini,
De dor și dorinți potolite.

 

Sălbatică…muza-i izvorul
În fața trăirilor tale,
Se-nclină-n Balanță amorul.

 

Așterne în trupul de Evă,
Netrăită sfințire în doi,
Iubire cu muguri în sevă.

 

Cenușa din lut o sărută,
Sfâșiată-n Crucea iubirii,
E lacrima ce o ajută.

——————————-

Nastasica POPA

14 septembrie, 2018