Anca-Maria DAVID: Măicuța mea

MĂICUŢA MEA

 

Cu ochii-n lacrimi
privesc o poză cu măicuţa mea.
Mi-e dor de tine, mamă!
De glasul tău duios,
De zâmbetul tău cald,
De mersul tău silenţios,
De vorbele rostite
Cu dragoste de mamă,
Pline de poveţe,
Spuse cu blândeţe.
Vin la tine, mamă,
Să-ţi spun că te iubesc
Şi să te strâng în braţe
Ca pe o icoană sfântă,
Să-ţi mângâi părul alb
Cernut de atâtea griji,
Să îţi sărut lumina
Din ochii tăi blajini,
Atingându-ţi obrazul
Brăzdat de ridul vieţii,
Privindu-te în ochi
Să-ţi cer iertare
Pentru greşelile
Ce ţi-au adus supărare,
Topindu-mă-n dragostea ta mare,
Îmbrăţişându-te cu patos şi ardoare,
Tu vei rămâne veşnic în inima mea
Oriunde te-ai afla.

———————————-

Anca-Maria DAVID

1 august, 2018

 

Emma POENARIU SERAFIN: Versuri

Oare

 

Oare cu ce te-am supărat de nori- mi zac pe frunte
Și zilele care se sting sunt triste și amare,
Iar soarele s-a asfințit prin razele-i mărunte
Și printre florile din câmp, în gând îmi cer iertare.

 

Oare cu ce te-am supărat că-n zi răsare noapte,
Iar Luna-n negru s-a ascuns, refuză să lumine,
Cărarea scrisă peste nori, se duce până-n moarte
Iar eu cu sufletul răpus, mă zac într-o grădină.

 

Oare de când nu ti- am mai spus cãt mi-e de dor de tine,
Pe trandafirii mei din alb ,nu vezi crâmpei de Soare
Cu ochii prinși de asfințit, prin lacrimi si suspine,
Cu inima-n frânturi de lut, de nici nu mă mai doare.

 

Oare de când nu ti-am cântat, nu te-am mai nins in cântec,
Pe creanga noastră de stejar, de hohot legănată.
Oare de când nu te-am purtat, că mamele în pântec
Prin visele ce-au amurgit și crengile sunt coapte.

 

Cu toamna prin stomac

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Versuri”

Ioan POPOIU: Lecția lui Rimbaud (2)

Înainte de a desprinde alte file din carnetul de damnat al poetului, credem că este necesar să redăm scrisoarea lui Rimbaud către Paul Demeny, din 15 mai 1871, pe când poetul avea doar 17 ani: ,,(…) Primul studiu al celui ce vrea să fie poet este cunoaşterea de sine, integrală, el îşi caută sufletul, îl iscodeşte, îl încearcă, îl învaţă. Din clipa în care şi-l află, el trebuie să-l cultive! Pare simplu, atâţia egoişti se proclamă autori! Dar nu este vorba decât să-ţi faci sufletul monstruos (dincolo de bine şi de rău-n.n.), ca acei comprachicos, la urma urmei!

Zic că trebuie să fii vizionar, să devii vizionar. Poetul devine vizionar printr-o îndelungată, imensă şi lucidă dereglare a tuturor simţurilor. Toate formele de dragoste, de suferinţă, de nebunie; el caută în el însuşi, consumă într-nsul toate otrăvurile, pentru a nu rămâne decât cu chintesenţele. Inefabilă tortură pentru care are nevoie de toată credinţa, de toată forţa supraomenească, prin care devine între toţi marele bolnav, marele criminal, marele blestemat şi Savantul suprem! Căci atinge necunoscutul! Pentru că şi-a cultivat sufletul, şi aşa mai bogat ca nici unul. El atinge necunoscutul, şi când, înnebunit, va sfârşi prin a pierde puterea de înţelegere a propriilor viziuni, le va fi văzut! Să moară, asta e, în saltul lui printre lucrurile nemaiauzite şi de nedescris! Vor veni la rând alţi căutători îngrozitori, ei vor începe cu orizonturile la care celălalt s-a prăbuşit (…).

Poetul este cel care fură focul din cer!

El poartă răspunderea omenirii, ba chiar a animalelor, el va trebui să-şi facă simţite, palpate, ascultate invenţiile (poetice). Dacă acel ceva cu care se întoarce de acolo are formă, el îi dă formă, dacă este inform, îl redă inform. A găsi o limbă; dealtfel, orice cuvânt find idee, va veni şi vremea unui limbaj universal. Această limbă va fi limba sufletului pentru suflet, rezumând totul, miresme, sunete, culori, gândire captând gândirea şi trăgând de ea. Poetul ar defini cantitatea de necunoscut, ce se trezeşte în vremea sa, în sufletul universal. El ar da astfel mai mult decât formula gândirii sale, enormitate devenită normă absorbită de toţi, el ar fi într-adevăr un multiplicator de Progres! Poezia nu va mai ritma acţiunea, ea o va devansa! Alături poet, femeia-poetă va afla ceva din acel necunoscut. Ea va afla lucruri stranii, insondabile, dezagreabile, fermecătoare, pe care noi le vom prelua, le vom înţelege.

Până atunci, să cerem poetului să aducă ceva nou, idei, forme, înţelesuri, viziuni”.

——————————-

Ioan POPOIU

1 august, 2018

Galina MARTEA: Sistemul de învățământ prin filtrul tradiționalismului, degradării, dar, și al corupției

Școala într-un declin enorm, iar întreg sistemul de învățământ decăzut la cele mai inferioare limite. Un adevăr care nu poate fi negat, deoarece prin degradarea sistemului de învățământ/ școlii se resimte enorm  decăderea societății în toate domeniile de activitate, dar, mai ales, în nivelul de cultură al generației în creștere și nu numai, fenomen ce se manifestă negativ în totalitatea valorilor spirituale și materiale. Prin degradare se subînțeleg manifestări precum atitudinea, comportamentul și mentalitatea omului, componente ce afectează respectul și reciprocitatea relațiilor dintre concetățeni, în rezultat, dând naștere inechității sociale, proces ce divizează comunitatea în mai multe categorii sociale. Bineînțeles, prin divizarea societăţii consecinţele le suportă doar omul care nu este protejat social, doar omul care nu are puterea sau funcția corespunzătoare în stat. De asemenea, nu este protejat elevul/ părintele elevului în cadrul unității de învățământ, atunci când administrația școlii sau profesorul manifestă calități de autoritarism, specific societății basarabene din trecut și prezent. Astfel, la ziua de azi dezvoltarea și cultura omului în creștere este traumatizată, iar prin relația nesatisfăcătoare dintre elev-profesor-manager școlar-părinte imaginea școlii își pierde complet autoritatea în societate. Este neplăcut acest lucru, însă realitatea nu poate fi ascunsă așa cum nu pot fi ascunse și faptele care se întâmplă, cu adevărat, în cadrul sistemului de învățământ moldovenesc.

Dacă în lumea civilizată se încearcă tot mai mult de a schimba spre bine natura și caracterul lucrurilor în procesele instructiv-educative în raport cu transformările ce se produc în evoluția omului, atunci în școala moldovenească natura lucrurilor nu se modifică absolut deloc, dar, cu mult mai rău, se mențin aceleași principii/ metode tradiționale de educație care impun reguli autoritare și de supunere. Aceste metode de educație și, respectiv, relația insuficientă dintre profesor-elev, manager școlar-elev sunt foarte bine cunoscute în societate, iar competiția dintre realitate și falsitate, creată în detrimentul omului, este educația care formează doar impresia dezvoltării unui sistem sau a unei societăți, însă nu este realitatea și motivația de care are nevoie ființa umană. Având la bază ca etalon criteriul de falsitate și neechitate, școala din societatea moldovenească pune în pericol, mai întâi de toate, personalitatea copilului în creștere, deoarece prin educația creată în mod artificial se produce ruinarea dezvoltării normale a individului, cât și dezvoltarea normală a propriei societăți. Nemijlocit, realitatea existentă confirmă necontenit faptul că unitatea de învățământ din societatea moldovenească nu are scopul de a acorda ajutor în dezvoltare tuturor tinerilor în creștere, dar este numai pentru o anumită categorie de persoane ce sunt promovate/ privilegiate în mod prioritar după reușita școlară sau conform situației materiale și sociale ale părinților acestora, etc. Iar dacă să ne referim la situația copiilor cu dizabilități din unitățile speciale școlare moldovenești sau a copiilor din familii cu o situație materială vulnerabilă,  atunci situația este și mai dramatică și mai strigătoare la cer. În acest caz putem constata că o astfel de atitudine din partea profesorului este destul de negativă în procesul educației, iar consecințele se prezintă astfel: sunt influențate nespus de negativ relațiile interumane; formarea individuală a omului în creștere este vătămată și inferiorizată; iar dezechilibrele în dezvoltarea omului și a societății sunt destul de prezente și evidente. Corespunzător, prin fenomenul fals de competiție permanentă precum cine este mai bun dintre elevi, profesori, individ, societate are loc procesul anormal în conviețuire, acesta contribuind nespus de negativ la formarea unui mediu social sănătos. Aceasta este o concurență cu adevărat nefirească, bazată pe incultură care nu dezvoltă, ci din contra distruge și face să nu mai existe nici într-un mod personalitatea autentică a omului. Iar prin relația existentă dintre managerul școlar, cadru didactic, elev, părinte nu se sincronizează nicidecum multitudinea de acțiuni din cadrul unității de învățământ, acestea urmând să fie o condiție indispensabilă pentru a influența pozitiv administrarea unității de învățământ, cât și instruirea și formarea unei personalități adevărate a copilului în creștere.

Lacune serioase în existența școlii basarabene, probleme actuale ce sunt soluționate în mod arbitrar și inechitabil. Inechitatea socială/ inechitatea școlară există în mod vizibil, iar nemulțumirea elevilor și a părinților acestora față de administrația unității de învățământ este chiar revoltătoare. Necăutând la alte aspecte instructiv-educative sau din cele ce țin de relațiile manager școlar-profesor-elev-părinte, nemulțumirea majoră a elevilor și a părinților este față de taxele ilegale impuse pentru așa numita „întreținerea și existenta instituției de învățământ”. Plângeri, demersuri, la nesfârșit, în adresa Ministerului Educației, Guvernului și, respectiv, în adresa unităților de învățământ moldovenești despre colectările ilegale de taxe școlare, însă subiectul în cauză rămâne neschimbat și viabil în viața elevului și a părintelui acestuia. Conform opiniei publice, sistemul de învățământ moldovenesc (de la cel preșcolar până la cel universitar si nu numai) a devenit un domeniu nespus de profitabil și coruptibil în sfera socială. Pe lângă taxele legale obligatorii (lunare sau anuale), părinții copiilor din școli, grădinițe sunt obligați să achite și alte sume de bani în formă nedeclarată. Iar studenții din universități se pronunță clar că corupția din învățământ este deja necontrolabilă și a devenit un fenomen obișnuit la ziua de azi. Problema corupției din învățământul moldovenesc este bine cunoscută, iar prezența fenomenului de corupție în totalitate la nivel mondial se plasează pe locul 122 din 176 state prezente în clasament pentru anul 2017, studiu realizat de Transparency Continue reading „Galina MARTEA: Sistemul de învățământ prin filtrul tradiționalismului, degradării, dar, și al corupției”

Vasilica GRIGORAȘ: Mă-nchin

Mă-nchin

 

Te îmbrăţişez cer,
cupolă frământată
de hoardele norilor,
vocale-ntr-un poem.

 

Mă las mângâiată
de neprihănita muză
în zboru-i unduios
pe aripi de cuvânt.

 

Te îmbrăţişez mare,
aceeaşi şi mereu alta,
surâs de valuri,
şampanie spumantă.

 

Îţi savurez adâncimea
doldora de taine
în ritmuri măsurate
de compasul timpului.

 

Te îmbrăţişez pământ,
chipul rapsodiei,
vioara ochilor
plini de voioşia verdelui.

 

Mă îmbăiez în roua
corolelor curcubeie,
zvâcnirea pulsului,
lucire nesfârşită.

 

Mă-nchin Ţie, Doamne,
Cerul cerului,
al mării
şi al pământului.

——————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

1 august, 2018

George ROCA: Dor de acasă (poem)

Poemul „Dor de acasă” este dedicat Centenarului Marii Uniri. Este compus din patru parți bine definite, dar legate intre ele. Patru poezii care fac un tot unitar. Așa le-am simțit… așa le-am conceput pe parcursul a 33 de ani. În 1985, aici în Australia, am descoperit într-un Almanah Literar (românesc desigur!) o poezie care m-a fascinat. Titlul acesteia era „Transilvania”, scrisă de poetul Nicolae Dan Fruntelată. Aceasta a fost esența poeziei mele cu același nume… Am împrumutat prima strofă și am făcut-o motto la  „Transilvania” mea!

(George Roca, Sydney, Australia, 14 iulie 2018)

 

TRANSILVANIA

 

Moto:

“Scoate cerbii din păduri

din poveste – sania

dă-mă dorului o zi

până-n Transilvania…

            (Nicolae Dan Fruntelată)

 

Am deschis acum o carte

În limba mea strămoşească

Să dau grijile deoparte,

Fruntea să mi-o descreţească.

Întâlnesc o poezie

Care farmecă bizar…

Totul ce acolo scrie

Îmi pare familiar!

Stihuri vechi de altădată

Despre Transilvania,

Când poetul din poveste

Se plimba cu sania.

 

Mi-e dor de munți cu zăpadă,

De o vale, de un deal,

De măicuţa mea iubită,

De o vorbă din Ardeal.

O lacrimă-mi se prelinge

Din colţul ochiului stâng,

Nostalgia mă învinge

Şi tăcut încep să plâng.

Simt în pieptu-mi un fior

Şi bătăi de zeci ciocane,

Fiindcă inimii i-e dor…

Dor plaiuri transilvane!

 

*

Pe pământuri australe,

M-a cuprins aşa-ntr-o doară,

Dor de gliile natale

Ce călcam odinioară!

 

 

ROMÂNIA

 

Sau pe gânduri la fereastră

Şi privesc spre zarea albastră

Printre florile din glastră

Şi le spun că-mi este dor

De Ţara Străbunilor.

Ochii mi se umezesc

Când acolo mă gândesc…

Ţara mea indepartată

Ce-aș vrea s-o mai văd odata!

 

Flori mici de „Nu mă uita”

Parcă murmură ceva…

Despre plaiuri, despre munţi

Despre moşii mei cărunţi

Despre icoane cu sfinţi

Şi de dragii mei părinţii

Care-şi dorm somnul de veci

În mormintele lor reci!

 

*

Mi-e dor de-o fată cu ie

De un nai, de-o „Ciocârlie”

De Zamfir, de Porumbescu,

De Creangă, de Eminescu,

De Brâncuși-ul din Hobița

De-o horă, de „Perinița”

De faimoșii calușari

De-o crâșmă din Ferentari

De-un chiolhan cu lăutari

Și de-o sticlă de Cotnari!

 

 

NOSTALGIE Continue reading „George ROCA: Dor de acasă (poem)”

Lili BOBU: La mulți ani celor doi titani ai scenei – Tudor Gheorghe și Horațiu Mălăiele

Tudor Gheorghe este maestrul scenei pe care o domină, reuşind, prin genialitatea-i interpretativă, să capteze valori, să incendieze conştiinţe cu mesaje nobile. Tudor Gheorghe este fără corespondent! Este un exponent demn şi onest, un năvalnic şi năucitor pelerin pe tărâmul culturii, un simbol pentru atâtea generaţii, un bun de patrimoniu naţional, truditorul și în același timp managerul Instituției de Cultură ,,Tudor Gheorghe”.

Artist polivalent (actor, interpret, compozitor, poet, prozator), maestrul Tudor Gheorghe are unicitatea pe care o râvneşte orice artist, orice iniţiat care zămisleşte arta, din glorificate inspiraţii, căci a fi unic este cea mai împovărătoare misie pe care existenţa ţi-o conferă, având responsabilitatea de a fi în permanenţă altfel, încercând să păstrezi demnitatea şi esenţa mesajului artistic.

În tumultul cotidian, discursul său artistic transformă rana în lumină, înmărmurind și salcâmii, fiind pur și simplu salvator, reprezentând o aristocrație a spiritului, expresie vie a unui ideal de frumusețe artistică atemporală.

De câte ori l-am întâlnit, m-a cuprins un fel de sfială ciudată, stângace, ivită din impresia că am în fața mea un nepământean care coboară spre muritori, ca să dea mâna cu ei. Trecerea lui prin lume este titanică, intrând în legendă – un miracol singular, născut anume să ne uluiască.

Duminica sfioasă  dintr-o nouă primăvară pe vechile dureri, ce ne curtează să respirăm înflorire, ne-a găsit savurând aroma ceaiului pe terasa inundată de verde crud de la ,,Curtea veche”, locul moldav de refugiu al artistului. Prin amabilitatea maestrului Horațiu Mălăele (,,cel mai talentat actor dintre caricaturiști și cel mai talentat caricaturist dintre actori”), i-am adus în dar portretul realizat cu mult har de domnia sa, care îl redă în complexitatea și tensiunea sa lăuntrică, autorul reușind să-i surprindă zâmbetul (zgârcit și ironic) de sub mustața-i ninsă.

Am însoțit ,,graficatura”, nu întâmplător, de volumul ,,Horațiu despre Mălăele”, provocându-l pe maestru la un dialog (un interviu atipic), care a debutat cu presupozițiile lui Andrei Pleșu pe care se întemeiază orice interviu:

      ,,1.Coincidența de interese dintre cel care întreabă și cel întrebat. Idealmente, primul, cel care întreabă, ar trebui să pună exact acele întrebări pe care și le pune neîncetat cel de-al doilea.

  1. Autoritatea celui întrebat: el trebuie să fie o persoană relevantă, interesantă. Cu alte cuvinte, el trebuie luat, în principiu, drept un ,,știutor”, un om care trăiește în inflația răspunsurilor, având pe deasupra, dacă se poate, spontaneitate și farmec.
  2. Sinceritatea absolută a fiecăruia din eroii interviului. Nicio întrebare să nu fie convențională și niciun răspuns conjunctural. Interviul trebuie să găsească justa proporție între autenticitate și discreție, ca și între introspecție și extravertire.”

Ne-am așezat apoi la taină (ce privilegiu!), să tăinuim mult, mult, pentru a afla o mulțime de lucruri, ca atunci când stai de vorbă cu o ,,statuie vie”, să trăiesc imensa bucurie de a asculta și a întreba, de a întreba și a asculta…

Lili Bobu

Maestre, mă tem că nu suntem în situația de a respecta toate regulile enunțate și-atunci vă propun un joc inedit, construit aidoma volumului lui Horațiu Mălăele (pe care știu cât îl prețuiți), schimbând doar personajul – ,,Gheorghe despre Tudor”, o versiune pe aceleași coordonate, nedumeriri, axiome, sentințe… întregind astfel portretele unor doi mari artiști cu o structură polivalentă, care se reinventează neîncetat, capabili să se exprime în diferite moduri dinamice, actori-spectacol, născuți (în prima zi a lui gustar) dintr-o mirabilă sămânță de creativitate care poate rodi în toate direcțiile în care e chemat harul lor, fără de care viața noastră ar fi fost mult mai neînsemnată și mai tristă.

            ,,În mine este un ocean de interogativitate. Am cel puțin la fel de multe întrebări ca și dumneavoastră și o egală sete de răspunsuri”, deși este foarte greu să adresezi întrebări unui fenomen… să te apropii de el cu vorbele și gesturile unui om obișnuit. Și totuși îndrăznesc să o fac, printr-o radiografie a confesiunilor artistului ,,de cinci stele” Horațiu Mălăele… o aventură…

,,Amintindu-vă oricât de mult despre oricât de puțin”, încercați să-l identificați pe Tudor Gheorghe (în Grecia Antică: Tudor – un dar al zeilor; Gheorghe – nume sfânt, truditor al pământului).

Care este autobiografia ideii pe care ați slujit-o?

Tudor Gheorghe

……………………..

Lili Bobu

Ați văzut lumina reflectoarelor într-un loc numit ,,Casandra” (Studioul de Teatru al U.N.A.T.C. ,,Ion Luca Caragiale”, București, sub mecenatul distinsei profesoare Eugenia Popovici), ,,Casandra bucuriilor tulburătoare și unice. Casandra pătimirii… locul revelației.” De la primul contact cu lumea teatrului în satul copilăriei, cu reprezentațiile păpușilor Măriuța și Vasilache, la primul spectacol vizionat la Teatrul din Craiova (orașul de pe lângă satul natal Podari), la primul rol Rică Venturiano (,,O noapte furtunoasă”), la Școala Populară de Artă, sub îndrumarea profesoarei Florica Niculescu, la spectacolele de producție ,,Mielul turbat” (Aurel Baranga) și ,,Privește înapoi cu mânie” (James Osborne), ați descoperit că ,,Spectacolul de Teatru, această imensă efemeridă, este, de fapt, unitatea ce vă măsoară viața… Într-o lume cutremurată de sisteme politice, canceroase convulsii interetnice, revendicări și reașezări teritoriale, într-o lume hăituită de foame, mizerie și bestialitate, nimic nu poate fi mai tămăduitor decât lumina teatrului și, prin ea, lumina spiritului.”

Pe cine ați luat în bagajul dumneavoastră ca reper (model) în Arta Spectacolului?

Tudor Gheorghe

………………………

Lili Bobu

De atunci sunteți ,,chiriaș în Casa Teatrului, descoperind cu fiecare rol ambiții și slăbiciuni, norociri și nenorociri – o dezlănțuire policromă: bun și rău, înșelat și sperjur, violent și candid, demonic și sfânt. De fiecare dată altfel și la fiecare spectacol altul, mereu constant în genialitatea dumneavoastră.” Marele talent a țâșnit din obișnuit odată cu debutul pe scena Teatrului Național din Craiova în anul absolvirii Institutului, 1966, în rolul paznicului tânăr din ,,Cocoșul negru” (Victor Eftimiu), în regia lui Ion Olteanu. Anii au trecut și harul dumneavoastră fecund s-a îmbogățit cu tot atâtea nestemate, construind prin multă dăruire și abnegație cariera unuia dintre cei mai apreciați actori români. Titanic și impunător, trist și rătăcit, purtați pe umeri povara unor roluri (copiii dumneavoastră legitimi) remarcabile de comedie sau dramă în piese ca: ,,Visul unei nopți de iarnă” (Tudor Mușatescu), ,,D-ale carnavalului”, ,,O scrisoare pierdută”, ,,Năpasta” (Ion Luca Caragiale), ,,Nunta însângerată” (Federico Garcia Lorca), ,,Un lup mâncat de oaie” (George Ciprian), ,,Radu, cronicar de țară” (Alexandru Firescu), ,,Seara de taină” (Ion Desideriu Sîrbu), ,,Patetica” (Mihnea Gheorghiu”) ,,Doamna nevăzută” (Pedro Calderon de la Barca), ,,Mitică Popescu” (Camil Petrescu), ,,Filfizonul pedepsit” (John Vanbrugh), ,,Richard al II-lea” (William Shakespeare), ,,Unchiul Vanea” (Anton Pavlovici Cehov), ,,Piticul din grădina de vară”, ,,Acești îngeri triști” (Dumitru Radu Popescu), ,,Vărul Shakespeare”, ,,A treia țeapă” (Marin Sorescu), ,,Ubu Rex cu scene din Macbeth”, (după Alfred Jaryy și William Shakespeare), ,,Omul din La Mancha” (Dale Wasserman)- spectacol muzical inspirat din romanul ,,Don Quijote” (Miguel de Cervantes). Parafrazând un teoretician al teatrului ,,ați iubit arta din dumneavoastră și nu pe dumneavoastră în artă.” Lipsește din acest portofoliu elitist un rol care sălășluiește încă între copertele prăfuite ale unui scenariu?

Ce titlu ați da textului dramatic inspirat de personalitatea lui Tudor Gheorghe?

Tudor Gheorghe

……………………..

Lili Bobu

Scena este spațiul unde se propagă idei, stări și emoții. Horațiu Mălăele mărturisea că ar vrea să fie o scenă (,,de necuprins, multicoloră ca viața, care ne cheamă să-i descoperim misterul, povestea de-a râsuꞌ plânsuꞌ”) sau un gong la ,,Royal Shakespeare Company”, confirmând astfel cât de mult iubește poezia: ,,Iubesc fragilitatea unei poezii in care viețuieste o mică idee. Ceva, un mecanism pe care nu-l vezi bine, dar știi ca el există undeva, tumultuos. Iubesc mult Poezia, în special poezia lui Sorescu, poezia lui Nichita, oameni pe care i-am cunoscut și i-am iubit. Iubesc poezia lui Emil Brumaru. Il iubesc pe Blaga, îl iubesc pe Eminescu. Sunt un romantic declarat.” Și pentru dumneavoastră ,,poezia este ceva plăpând, înaripat și sacru” (Platon), o existență întru poezie, fiind prieten cu cele mai înalte spirite ale vremii: Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Alexandru Macedonski, Mircea Micu, Fănuș Neagu, Gheorghe Pituț, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Tudor Arghezi, Grigore Vieru, Romulus Vulpescu și cu Adrian Păunescu, cu care ați avut o relație specială.

V-ați caracterizat a fi un bun tălmăcitor al poeziei române, un actor care a găsit o altă modalitate decât confrații lui, de a rosti versurile, un amplificator foarte bun al muzicii incifrate a poeziei, unii având capacitatea s-o audă, dar nu și să o exteriorizeze. De aceea v-ați zbătut în permanență să găsiți formule ca să arătați acestei generații debusolate cât de frumoasă este poezia, aducând-o  la forma sa primară, la poezia-cântec care nu are vârstă.  Prin varietatea tematică, prin perfecțiunea stilistică, prin frumusețea exprimării atâtor sentimente umane, poezia română n-are nevoie de artificii, spre a fi pusă în valoare în toată splendoarea ei. Dar într-o vreme când e citită din ce în ce mai puțin, v-ați gândit s-o îmbrăcați într-o haină de gală și s-o oferiți spre admirație la cât mai mulți degustători de frumos.

La un moment dat ați simțit un freamăt interior aparte, pe care nu reușeați să-l definiți. Ați privit în jur, la tot ce se cânta pe atunci în România. Parcă lipsea ceva. Dar nimeni nu știa ce. Într-o zi ați pus mâna pe-o chitară, îngânând fel și fel de versuri, realizând că știți aproape toată poezia românească. Și atunci, ca în Federico Garcia Lorca, ,,s-au spart cupele arborilor/ pline cu dimineața/ și a început plânsul chitarei”, rotunjind un cântec și o lume.

Ați ieșit la rampă, în anul 1969, cu primul dumneavoastră recital, emblematic pentru acele vremuri, ,,Menestrel la curțile dorului”, pe versurile poeților Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu. Succesul a fost nemăsurat. Pentru prima dată în România, un om, o chitară, farmecul și poezia țintuiau în sală sute de spectatori pentru un timp record: două ore fără pauză. Prezentat în cadrul Festivalului Național de Teatru, spectacolul obține Marele Premiu.

Cu pământul patriei adânc înfipt în crăpătura picioarelor, ați pus ochii pe o cobză și toate păsările copilăriei fericite și fascinante (de pe malul Jiului, unde dealurile Podarilor și Bucovățului se întâlnesc cu cerul, la Pelidava dacică) v-au șoptit muzica neamului de dinainte și de după Barbu Lăutaru. După doi ani de studii aprofundate la Institutul de Folclor din București ați realizat (susținut și de marele dumneavoastră prieten, scriitorul Dumitru Radu Popescu),  în anul 1971, un al doilea spectacol de folclor intitulat ,,Șapte balade”- în căutarea rădăcinilor: reconstituirea a șapte mituri importante ale poeziei epice românești, ale baladei.

De atunci a început marea dumneavoastră carieră împlinită și în arta recitalurilor, iradiind o frumusețe lirică indincibilă, trăind demnitatea libertății de a crea, actorul și menestrelul coexistând întotdeauna nestrămutat, recreând lumea, dăruindu-ne nu numai conținuturi și învățături, dar mai ales stări de spirit.

-,,Singur la rampă”, spectacol de muzică și poezie din stagiunea 1970 a Teatrului ,,Lucia Sturdza Bulandra” (director Liviu Ciulei), regizat împreună cu Valeriu Moisescu;

-,,O seară la muzeu” (I și II), în 1971 și 1972, recitaluri realizate la Muzeul Literaturii Române;

-,,Meditație la frunzele toamnei”, un original spectacol de televiziune, realizat împreună cu poetul Romulus Vulpescu, în 1978;

-,,Pe-un franc poet”, pe versuri de Ion Luca Caragiale, în 1979, interzis de autorități, imediat după premieră, ca de altfel și alte proiecte cenzurate și apoi interzise (,,Nopțile poetului”, ,,Rădăcinile de dor”, ,,Acolo unde-s ꞌnalți stejari”, ,,Tudore, deschide poarta!”).

În pofida opreliștilor, înțelegând că biruitor poți fi doar învățând zborul pe sub pământ, ați clădit o carieră prolifică și impresionantă, realizând peste 40 de proiecte de muzică și poezie, atât în țară, cât și în străinătate, un brand românesc edificat în ani de muncă și devotament, față de arta dumneavoastră, lecții de limba română, de profund patriotism , de poezie pură, inoculând semenilor bucuria de a fi român.

-,,Cântece cu gura închisă”, primul spectacol după revoluție, în anul 1994;

-,,Petrecerea” (cântece cu zgoande și poeme de Marin Sorescu), în 1999. Afișul concertului a fost realizat după un desen de Ion Barbu.

În anul 1999, după o perioadă de 30 de ani în care ați fost unicul protagonist al recitalurilor, ați realizat pentru prima dată un spectacol cu orchestră simfonică și cor academic. A fost debutul colaborării cu talentatul dirijor, orchestrator și compozitor Marius Leonard Hristescu. Provenind dintr-o familie de muzicieni, emeritul dirijor s-a dovedit a fi un virtuos în manevrarea sunetelor ce completează atât de armonios actul artistic al ,,cameleonului sublim”.

Cu o bogată activitate componistică, cât și interpretativă, Marius Hristescu a conferit substanță partiturilor prin acordurile provenite parcă din alte emisfere, reușind astfel, de mai bine de 17 ani, să realizeze împreună cu dumneavoastră spectacole unice, un timp sonor (variații, arhitecturi, tăceri) dominat de trăiri înalte, emoție și rafinament:

Continue reading „Lili BOBU: La mulți ani celor doi titani ai scenei – Tudor Gheorghe și Horațiu Mălăiele”

Ion CRISTOFOR: Eseist și reporter – Roni Căciularu

Născut la Bacău, la 8 martie 1939, Roni Căciularu, îşi va face studiile universitare la Facultatea de Litere (Filologie) din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde şi-a susținut lucrarea de licență cu titlul „Reportajul literar şi Geo Bogza”. În perioada 1963-1966, a fost profesor de limba şi literatura română. O profesie pe care o va părăsi cât de curând, fiind atras de mirajul gazetăriei. Încă din anii de facultate a colaborat la presa locală băcăuană (ziarul „Steagul Roşu”), practicând toate genurile gazetăreşti; a realizat  emisiuni de radio, locale şi naţionale.

A continuat să rămână fidel limbii române şi scrisului şi după plecarea în Israel, în anul 1983, unde a devenit Secretarul general al Uniunii Originarilor din România. În această calitate, Roni Căciularu a desfăşurat o amplă campanie de cultivare a limbii şi culturii româneşti, organizând numeroase manifestări culturale. Va continua să păstreze legăturile cu ţara de baştină, desfăşurând o vie activitate publicistică, mai ales în presa băcăuană („Deşteptarea”, „Ziarul de Bacău”, „Observator”, „Informaţia Bacăului”). Colaborează frecvent cu presa de limbă română din Israel, în special cu ziarul „Viaţa Noastră” (iar mai târziu, până azi, la „Jurnalul Săptămânii” –n.r.)

În 2013 se va impune cu volumul „Dragoste şi parfum de portocală”, o carte ce are ca subtitlu „Salutări din Tel Aviv”. Nu e deloc întâmplător subtitlul, căci Tel Avivul e oraşul de reşedinţă al scriitorului, iar marea metropolă israeliană constituie una din constantele spirituale ale acestui volum. Portul de la Marea Mediterană e un veritabil „oraş tentacular”, care îl fascinează până la obsesie pe scriitorul originar din oraşul lui Bacovia.  Printr-un reflex proustian, Roni Căciularu îşi aminteşte mirosul portocalelor pe care le savura în iernile copilăriei petrecute la Bacău, portocale pe care se afla inscripţionat termenul Yaffo. „Primul meu contact cu Yaffo e de când eram copil, în România, la Bacău. Habar n-aveam ce este, de fapt, acest Yaffo, un nume cu sunet oriental şi insolit. Dar aromele unei portocale, prima din viaţa mea şi gustul acela răcoros, dulce-acrişor, erau de poveste de iarnă. Şi a rămas întipărit în sufletul meu numele acela, fără să-l cunosc măcar, fără să-l înţeleg ca acum. Nu ştiam, pe atunci, că portocala aceea vine dintr-o ţară a verilor permanente. Ştiam doar că e de undeva de departe, dintr-un loc numit Yaffo.Scria pe portocală cuvântul acesta misterios, de poveste, de rugăciune, de Biblie.”

Scriitorul descoperă acum locul mitologic descoperit graţie parfumului depărtării, constatând că Yaffo e „parte indestructibilă a Tel Aviv-ului”, o faleză lungă de vreo doi kilometri, cu livezi de citrice („pardesuri”), cu o mitologie pe care scriitorul o reciteşte cu o admirabilă erudiţie şi pasiune.  Această metropolă va deveni de altfel subiectul obsesiv al scrierilor sale, descriindu-i inspirat părţile sale luminoase sau cele mai întunecoase.

Roni Căciularu ne aduce în faţa ochilor un oraş fascinant, o metropolă a băncilor, dar şi o capitală a culturii. Talentatul reporter procedează aidoma unui regizor de film neorealist, prin decuparea unor  secvenţe revelatorii din viaţa marii metropole, cu întreaga, diversa ei coloratură umană.

Recentul volum intitulat „Hoinar de suflet halandala” (Editura Saga, 2017) reia explorarea pasionantă a vieţii oraşului Tel Aviv. În prima secţiune a cărţii „Hoinar de suflet halandala”, cea care dă titlul volumului, elogiul oraşului său de suflet, Tel Aviv-ul, primeşte accente de veritabil poem: „Tel Aviv-ul este un oraş fascinant! Energic. Dramatic. Languros. Sălbatic. Frenetic. Eclectic. Multicolor şi sonor. Tumultuos, uneori obositor, dar şi plăcut. Cu oaze de tihnă, de deconectare, de odihnă… Este exuberant şi ameţitor, melancolic şi nostalgic.” Această avalanşă de epitete va fi explicitată în secţiunile următoare ale acestei fabuloase, sentimentale cronici a metropolei de la Mediterana. Deşi îndrăgostit până peste cap de acest oraş fabulos, Roni Căciularu  este un spirit lucid şi obiectiv, care ştie că orice mare oraş este în sine o imago mundi, un inevitabil loc al contrastelor. Tel Avivul este văzut de Roni Căciularu sub toate aspectele sale, „cu bune şi rele, cu bătrâni şi tineri, cu cerşetori şi cu magnaţi, cu maşini luxoase,  ori chiar rable”, un oraş extraordinar, „frumos şi urât şi plin de contraste, catifelat şi aspru, aristocratic şi popular, dinamic şi liniştit, ultramodern şi mizerabil.” Un oraş în care industria de diamante este regină, alături de un rege şi mai puternic, energic şi în deplină dezvoltare, denumit High tech”.

Fascinat de frumuseţea magnetică a oraşului, Roni Căciularu nu ezită să-i descifreze şi aspectele mai întunecate, evitând convenţia reportericească, în favoarea surprinderii oricărei fărâme  „de autenticitate, de natural şi neprevăzut, de inedit”. Căci reporterul are un ochi sensibil mai ales la „freamătul vieţii”, la „romanele străzii”, cu  „conflictele şi banalităţile ei”. Altfel spus, el caută înainte de toate adevărul. Iar adevărul „nu e numai tandru şi frumos. Urâtul nu predomină, dar există”. Ochiul de Argus al reporterului pătrunde şi în locurile întunecate, rememorând un loc în aparenţă bizar, cum ar fi vechea staţie centrală de autobuze (Tahana Merkazit), acum acest „frenetic furnicar” fiind complet transformat. Dar lumea „pestriţă, vie, multicoloră” de altădată, populată de  „pişicheri, de negustori de haine şi de suflete”, „de femei uşoare şi de cerşetori” refuză să dispară cu totul, căutându-şi refugiul în alte locuri, cum ar fi „strada Neve Şaanan şi cele din împrejurimi”. Descrierea acestor locuri pestilenţiale e făcută cu un ochi de romancier atras de sordid, de aspectele întunecate ale existenţei, amintind, pe alocuri, lumea Cuţaridei lui Eugen Barbu. Capitolul „Barbar cânta femeia aceea…” multiplică şi nuanţează impresiile culese din „Imperiul crimei, al drogurilor,  al  declasaţilor şi al strâmbătăţii”, infern social abia sugerat în capitolul anterior.

Continue reading „Ion CRISTOFOR: Eseist și reporter – Roni Căciularu”

Dan DRUȚĂ: Lansare de carte la Sinagoga Mare din capitală

Sinagoga Mare din Bucureşti a găzduit, în prezenţa autoarei Adina Rosenkranz-Herşcovici, lansarea volumului „Dadu”, dedicat memoriei părintelui său, avocatul David Rosenkranz, unul dintre străluciţii membri ai Baroului din Bucureşti între anii 1930-1960. Evenimentul a fost moderat de dr. Aurel Vainer, preşedintele F.C.E.R, alături de care au luat parte, în calitate de invitaţi, prof. univ. dr. Anca Irina Ionescu, Max Kurzberg şi actorii Eugen Cristea şi Cristina Deleanu.

În deschidere, directorul Departamentului Cultură, Artă, Media, Robert Schorr, le-a mulţumit tuturor celor prezenţi la un asemenea important eveniment editorial de evocare a avocatului David Rosenkranz. Preşedintele F.C.E.R., dr. Aurel Vainer, a remarcat în cuvântul său datoria onorată de autoare, de a aduce cinstire memoriei tatălui său, supranumit de apropiaţi Dadu. „David Rosenkranz a fost un om printre oameni, nu numai prin activitatea depusă, ci şi prin tot ce a făcut. Sunt în această carte multe mărturii despre bunătatea lui, mărturii despre un mare avocat, un bun profesionist”, a afirmat vorbitorul, evocând atât activitatea sa profesională, cât şi implicarea în viaţa comunităţilor evreieşti din România, mai cu seamă cea bucureşteană.

Strânsa colaborare cu Wilhelm Filderman, în perioada Holocaustului este  unul  dintre multele merite ale avocatului Rosenkranz. Dr. Aurel Vainer a subliniat contribuţia avocatului Rosenkranz, care şi-a pus întreaga experienţă şi pricepere în domeniul juridic în slujba coreligionarilor săi, memoriile redactate de el determinând autorităţile antonesciene să îi repatrieze pe evreii deportaţi în Transnistria, printre care se afla şi un număr important de copii orfani. „Îl evocăm cu mult respect şi cinstire pe acest minunat evreu din România şi îi mulţumim distinsei sale fiice”, a conchis liderul F.C.E.R.

Autoarea, Adina Rosenkranz-Herscovici, a mărturisit că încearcă un sentiment de bucurie, dublată de emoţie, la lansarea acestui volum de omagiu dedicat memoriei tatălui său. Ea a povestit că ideea scrierii acestei cărţi i-a venit la evenimentul de comemorare a 40 de ani de la moartea părintelui său, în anul 2005. Totul a început cu mărturia  care se găsea la Institutul Yad Vashem, depusă de avocatul Rosenkranz in 1961, la care s-au adăugat alte texte literare. Odată cu trecerea timpului, a reuşit să adune mărturii de la cei apropiaţi tatălui său, încântaţi să relateze despre istoria prieteniei lor. Dintre povestirile regăsite în carte, unele se referă la episoade tragice din istoria comunităţii evreieşti din România.

O povestire se referă la istoria demersurilor întreprinse pentru repatrierea copiilor evrei orfani deportaţi în Transnistria, unul dintre ei fiind prezent la ceremonia de comemorare a 40 de ani. De asemenea, mărturia fiului marelui rabin Meyer Abraham Halevy – care a slujit la Templul Coral din Capitală în perioada 1940-1945 – aduce în atenţia cititorilor eforturile şi reuşita avocatului David Rosenkranz de a-l salva pe marele rabin, acuzat de trădare de ţară. Referindu-se la moştenirea numelui său, autoarea a povestit că prin decizia de a păstra numele tatălui doreşte să ducă mai departe memoria ilustrului său părinte.

Actorii Cristina Deleanu şi Eugen Cristea au realizat lecturi şi un minispectaol, dramatizând secvenţe din romanul lui Isac Peltz, „Israel însângerat”, publicat în anul 1946, şi citind fragmente din cartea proaspăt lansată. De asemenea, preşedintele F.C.E.R. le-a făcut invitaţia de a participa la Festivalul Internaţional „Mihail Sebastian”, organizat la Brăila. Actorul Eugen Cristea a povestit că recent a efectuat o vizită în Israel, arătându-se „cucerit de rafinamentul scrierii” autoarei.

Prof. univ. dr. Anca Irina Ionescu s-a referit la cartea lansată, din trei perspective – valoarea ca document ştiinţific, valoarea ei pentru cunoaşterea limbii ebraice şi dimensiunea ei sentimentală. Din perspectivă ştiinţifică, a arătat vorbitoarea, această mărturie are o valoare inegalabilă, contribuţia avocatului Rosenkranz fiind confirmată de documente de arhivă cercetate de ea. Importanţa contribuţiei sale este esenţială, întrucât salvarea unei vieţi asigură continuitatea unei întregi generaţii, a subliniat prof. Anca Irina Ionescu. Din perspectiva studierii limbii ebraice, ea a arătat că acest fenomen al revirimentului după 2000 de ani este nemaiîntâlnit, iar eforturile întreprinse de Eliezer Ben Yehuda pentru actualizarea acesteia contribuie la edificarea unui fundament – o limbă comună.

Max Kurzberg a povestit despre copilăria sa petrecută în perioada anilor ’50-60, relatând despre actul de curaj al avocatului David Rosenkranz când a pledat într-un proces intentat mătuşii vorbitorului. De asemenea, invitatul a lecturat un episod care ilustrează personalitatea tatălui autoarei, povestit de dr. Bertold Răsvan Rosenkranz, fratele  tatălui autoarei.

În încheiere, preşedintele Aurel Vainer a afirmat că evreii din România o felicită şi îi mulţumesc autoarei pentru un asemenea demers şi o invită să continue atât acţiunea de a cerceta scrierile avocatului Rosenkranz, cât şi propria-i memorie, în vederea reconstituirii unui important episod istoric.

–––––-

Dan DRUŢĂ

Realitatea evreiască

Nr. 520-521 (1320-1321)

1 Iulie – 31 august 2018

 

Gheorghe Andrei NEAGU: Raportul lui Pilat

Cutremurator…

Uite o mică lecție de istorie, potrivită cu aceste câteva zile pe care le trăim cu emoție intensă! Este Raportul scris de Pilat (guvernatorul Iudei) către Tiberiu (împăratul Imperiului Roman) imediat după Răstignire…

 

Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani fostul student să-i povestească despre el unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia.

RAPORTUL LUI PILAT

Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane, salutare!

Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost în legătură cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face să vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare ca în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii.

La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!… Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut că e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul unul era cel mai greu de Cârmuit.

Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica să nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş. Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.

Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis.

La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai la ce mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani.

N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate. Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte.

Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea. Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâția în Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a răspuns: „Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.

Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc „Providenţa” prin care să vină peste noi această soartă şi destin. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici, într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.

Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi.  Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!

 Conduita mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.

Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: „ Iată-mă, am sosit! Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om, necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.

„Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani.

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Raportul lui Pilat”