Oglinda de la capătul drumului
Fugi, mereu fugi,
de tine, de tot ce simţi,
de întrebări, de răspunsuri.
Mereu ai trăit cu sentimentul
că ceva îţi lipseşte.
Crezi că te opreşti la timp,
chiar dacă simţi
că dincolo de viaţă mai este ceva…
Priveşti o hartă a Egiptului înainte de nisipuri,
trebuie să schimbi totul sau nimic,
să laşi ca dorinţa minţii să-ţi fie
şi dorinţa inimii.
Poate că nu este, încă, prea târziu,
chiar dacă crezi că te simţi golit interior…
Laşi lacrima să-ţi umezească obrazul,
ridici vălul lui Isis,
pătrunzi în oraşul invizibil, înaintezi,
pe acordurile lui Bach, “Arta Fugii”,
– o infinită rugăciune –
Ca-ntr-o peliculă, ţi se perindă
un imens palimpsest, imagini în oglindă,
întâlniri, peisaje, emoţii, trăiri,
turcoazul plăcerilor, simţiri de-mplinire,
– încă o picătură în pânza freatică –
gânduri, abrupte tăceri, canoane, ziduri,
eliberări care nu duc nicăieri,
Sfârşitul poate să coincidă sau nu cu începutul.
Fugi, mereu fugi,
de tine, de tot ce simţi,
– unica vibraţie –
acel sunet viu, pur, pentru care,
ca-ntr-un puzzle,
ne fragmentăm epopeea trăirilor,
în pulsaţii-legământ care
ne răvăşesc gândurile, crezurile,
ne bulversează simţurile, inima, sufletul.
Fugi, mereu fugi,
fugi, chiar dacă, ştii bine,
că la capătul drumului te vei regăsi…
Opriţi timpul, dar cu clipa ce facem?
Fiecare om cu povestea sa,
dintr-o poveste cresc noi poveşti,
– Un timp oprit doar!
Opriţi timpul, dar cu clipa ce facem?
O simţim, o trăim, ne-ntoarcem, apoi,
în cercul unde ne regăsim.
Orice sfârşit este un nou început!
S-a sfârşit ceva,
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Oglinda câmpiei din noi (poeme)”
