Irina Lucia MIHALCA: Oglinda câmpiei din noi (poeme)

Oglinda de la capătul drumului 

 

Fugi, mereu fugi,

de tine, de tot ce simţi,

de întrebări, de răspunsuri.

 

Mereu ai trăit cu sentimentul

că ceva îţi lipseşte.

Crezi că te opreşti la timp,

chiar dacă simţi

că dincolo de viaţă  mai este ceva…

 

Priveşti o hartă a Egiptului înainte de nisipuri,

trebuie să schimbi totul sau nimic,

să laşi  ca dorinţa minţii să-ţi fie

şi dorinţa inimii.

Poate că nu este, încă, prea târziu,

chiar dacă crezi că te simţi golit interior…

 

Laşi lacrima să-ţi umezească obrazul,

ridici vălul lui Isis,

pătrunzi în oraşul invizibil, înaintezi,

pe acordurile lui Bach, “Arta Fugii”,

– o infinită rugăciune –

 

Ca-ntr-o peliculă, ţi se perindă

un imens palimpsest, imagini în oglindă,

întâlniri, peisaje, emoţii, trăiri,

turcoazul plăcerilor, simţiri de-mplinire,

– încă o picătură în pânza freatică –

gânduri, abrupte tăceri, canoane, ziduri,

eliberări care nu duc nicăieri,

Sfârşitul poate să coincidă sau nu cu începutul.

 

Fugi, mereu fugi,

de tine, de tot ce simţi,

– unica vibraţie –

acel sunet viu, pur, pentru care,

ca-ntr-un puzzle,

ne fragmentăm epopeea trăirilor,

în pulsaţii-legământ care

ne răvăşesc gândurile, crezurile,

ne bulversează simţurile, inima, sufletul.

 

Fugi, mereu fugi,

fugi, chiar dacă, ştii bine,

că la capătul drumului te vei regăsi…

 

Opriţi timpul, dar cu clipa ce facem?

 

Fiecare om cu povestea sa,

dintr-o poveste cresc noi poveşti,

– Un timp oprit doar!

Opriţi timpul, dar cu clipa ce facem?

O simţim, o trăim, ne-ntoarcem, apoi,

în cercul unde ne regăsim.

Orice sfârşit este un nou început!

S-a sfârşit ceva,

cu un foc nou va începe altceva.

 

– Cine nu-şi mai aminteşte trăirea e amnezic

sau doar îşi protejează acea trăire?

Cândva o ştiai! Orice zi începe şi se stinge,

a doua zi e un alt început!

Diferenţa trăirilor ne este dată de treapta

pe care ne aflăm. De sus lumea se vede mică!

Suntem pe aceeaşi undă, momentele calde le ai,

doar cuvintele nu ţi le mai aminteşti.

Unde eşti tu cu adevărat?

 

– Uitându-mă la om,

în spatele imaginii, văd sufletul lui

 – o creaţie, un spectacol –

În toţi găsim comori, doar să le căutăm,

Nu toate sunt la vedere, aici e marea taină!

 

– Asta matrage, privind detaşat omul!

Viaţa-i mai mult decât un coridor vertical,

de la naştere până la moarte, mai are

o lărgime şi-o adâncime nebănuită.

Realitatea-i un văl ce trebuie îndepărtat, apoi ars,

spre-a pătrunde în profunzimea ce-o acoperă.

Să găsim micile Himalaya ascunse,

secretul vieţii ne poate reduce moartea la neant!

 

– Unde suntem, cine suntem, de ce mai suntem?

Omul este mai presus de tot!

Avem ce am dorit sau am lăsat să se întâmple

– o soartă trasată în multe direcţii şi intersecţii –

Timpul este curgere sau stagnare?

Urmele noastre-s un vis sau întrupare reală?

Unde-i, oare, vis, unde-i realitate? Câte îngândurări!

 

 Peisajul pictat în câmpia din noi

 

Priveşti în oglinda câmpiei din noi,

priveşti

şi continui obosit drumul

– fără să ai voie

să atingi pământul şi nici stelele –

prin lumi îndepărtate,

în disperări,

prin umbrele luminii lunii,

în tăcute abisuri, în surde dureri,

în sângele devenit gând, apoi cuvânt.

 

Umbre de nelinişti au crescut în tine,

ţi-au acoperit, unul dupa altul,

toate ungherele trupului,

dar şi bucuria care-ţi urma

– tremurul fiecarei celule, misterul, dorinţa -,

un culoar din nesfârşitul labirint

prin care-alergai din ce în ce mai tare,

ştiai că oricare alee te va duce,

prin adâncul ochilor ei,

tot în centru, la ea,

chiar dacă voiai să le parcurgi pe toate.

 

Stai şi priveşte în jurul tău!

Priveşte distanţa din inima ta,

revino la tine şi compară drumul parcurs.

De la tine la tine până la noi şi înapoi.

Priveşte! În adâncul tău, în adevărul luminii tale

au fost zile şi luni, au fost ani…

 

A fost primăvara lunilor de mai,

dar şi canicula lunilor de vară cu furtunile

şi ploile torenţiale

ce ne-aplecau copacii până la pământ,

când totul se-ntuneca, în sunetul tunetelor,

iar dacă mi-ai fi prins mâna aş fi tresărit

la fiecare fulger,

cuibărindu-mă la pieptul tău.

A fost toamna, cu galbenul ei suspin,

în care priveai marea şi pescăruşii,

copacii şi zilele scuturate în aromele serii,

prin visele risipite din sărutul dimineţii,

pe un drum întins,

până la soare, dincolo de nori.

A fost iarna viscolului din ferestrele noastre

şi a mai fost ceva, a fost viaţa

prin care-am trecut împreună, clipă de clipă!

 

Mai târziu a venit altceva. Fără regrete,

poate că este în legea firii,

poate că n-am ştiut, poate că altfel nu se putea

– o lege a creşterii şi a descreşterii -.

 

Ne-a mai rămas doar acest timp să-l trăim.

Este puţin, este mult,

contează, oare?! Uită-te în jur,

coboară în tine şi priveşte,

în lumina strivită sub geană,

dinăuntru în afară, tot ce-am parcurs,

în cercul fiecărei clipe,

picătura de rouă dintre cer şi pământ,

viaţa noastră aşa cum a fost,

singura noastră viaţă.

 Nu avem nevoie de trecut, 

 noi ce ne uităm la viitor şi ne ardem pe clipă!

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

18 august, 2018

 

Lasă un răspuns