Că nu-i nimic mai sfânt
Puţin câte puţin
mă duc, mă şterg, dispar,
sperând c-am să revin
după o vreme iar.
Doar gândul că mi-e scris
cândva să mă întorc
mă face ca decis
viaţa senin s-o torc.
De-aş şti că mi-e sortit
să nu mă mai înrorc,
aş fi nefericit
şi lacrimi am să torc.
Căci prea îmi este drag
pământul cu al său
mirabil vălmăşag
de bine şi de rău.
Oricât mi-a fost de greu
aş vrea să mai repet
cu patimă, mereu,
al vieţii viu concret.
Că nu-i nimic mai sfânt
din tot ce-a fost creat,
decât acest pământ
mult binecuvântat.
Eram şi sunt
Eram şi sunt. Eram în începuturi
încrezător, senin şi plin de-avânt.
Sunt azi, bătut de ale vieţii cnuturi,
o frunză ce-o să intre în pământ.