Anatol COVALI: Poeme

Că nu-i nimic mai sfânt

 

Puţin câte puţin
mă duc, mă şterg, dispar,
sperând c-am să revin
după o vreme iar.

 

Doar gândul că mi-e scris
cândva să mă întorc
mă face ca decis
viaţa senin s-o torc.

 

De-aş şti că mi-e sortit
să nu mă mai înrorc,
aş fi nefericit
şi lacrimi am să torc.

 

Căci prea îmi este drag
pământul cu al său
mirabil vălmăşag
de bine şi de rău.

 

Oricât mi-a fost de greu
aş vrea să mai repet
cu patimă, mereu,
al vieţii viu concret.

 

Că nu-i nimic mai sfânt
din tot ce-a fost creat,
decât acest pământ
mult binecuvântat.

 

Eram şi sunt

 

Eram şi sunt. Eram în începuturi
încrezător, senin şi plin de-avânt.
Sunt azi, bătut de ale vieţii cnuturi,
o frunză ce-o să intre în pământ.

 

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme”

Olguța TRIFAN: Rondelul florilor de Mai

Rondelul trandafirului alb

 

Cu trandafirul ce în mână țineai,

Tu, în alb îmbrăcasei pământul.

– Iubito, bine-ai venit! blând îmi șopteai

Tremurându-ți pe buze cuvântul…

 

Mireasma iubirii ce-n suflet aveai,

Prin petale ducea jurământul.

Cu trandafirul ce în mână țineai,

Tu, în alb îmbrăcasei pământul.

 

Cântau simfonii ce doar tu cunoșteai,

Oprite în loc, clipa și vântul,

Pe floarea ta purtând legământul,

Prin curgeri de rouă-n priviri renășteai

 

Din trandafirul ce în mână țineai…

 

Rondel iubirii mele

 

Te chem, iubirea mea, din depărtări,

Să-mi fii povaţă şi să-mi fii alint,

Cu-o mângâiere şi dulci sărutări

Să-ndepărtezi durerea ce o simt!

 

Să mă ajuţi să trec de încercări,

De tot ce mi-a fost scris, să nu mă mint,

Te chem, iubirea mea, din depărtări,

Să-mi fii povaţă şi să-mi fii alint!

 

La bine şi la greu, la provocări,

Când par a rătăci prin labirint,

Îmbracă-mă în flori de hiacint

Şi poartă-mă cu tine-n patru zări!

 

Te chem, iubirea mea, din depărtări…

 

Rondelul dragostei

 

Păşesc către tine tiptil, cu dorinţă,

Să gust din potirul cu rouă-al iubirii,

Mă-ntâmpini cu roze şi multă voinţă

Să fim împreună sub ceru-mplinirii.

 

Continue reading „Olguța TRIFAN: Rondelul florilor de Mai”

Alexandru NEMOIANU: Sindromul, “capul lui Moțoc”

În 1840, în revista “Dacia Literară” din Iași apărea , ceea ce avea să fie prima nuvelă istorică din literatura română, ”Alexandru Lăpușneanu” de Costache Negruzzi.
Această piesă literară avea toate calitățile unei nuvele istorice, intrigă, personaje, epocă.În plus ea era scrisă în frumoasă limbă literară românească, păstrând încă parfumul vechilor cronici, din care se și inspirase.
Subiectul nuvelei se referea la cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1569). O vreme tulbure, cu numeroase intrigi și cu multă vărsare de sânge. Cea de a doua domnie a lui Lăpușneanu începea sub amenințătoarele vorbe ale domnitorului, “dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Iar domnitorul s-a ținut de vorbă. Pe toți cei care i se opuneau, sau bănuia el că i s-ar opune, i-a trecut prin ascuțișul sabiei. Mult sânge vinovat și nevinovat a fost vărsat până la limita în care, nevasta unuia dintre cei uciși, a proorocit soției domnitorului, ”o să dai sama Doamnă!”. Mai apoi, mulțimea execuțiilor, brutalitatea fiscala și mizeria, ridică populația în revoltă. Ajunși la porțile curții domnești, cu viclenie Domnitorul îi întreabă ce doresc. Mulțimea cuprinsă de furie, incapabilă să articuleze cauzele acestei furii, nu poate spune decât, ”capul lui Moțoc vrem”. Moțoc era una dintre uneltele folosite de Domnitor, un executant, despre care se spune că avea deprinderea “de a se ciocoi la toți domnii”. Cu cinism rece Domnitorul îl aruncă mulțimii care îl sfâșie și apoi se destramă. Furia, fără capacitate de a articula cauzele sale, se topește fără a obține nimic de folos. Finalmente, prin complicitatea Doamnei țării, Lăpușneanu este otrăvit și călugărit. Mai înainte de muri el mai apucă să spună, ”de mă voi scula, pe mulți am să popesc și eu.”
Cum spuneam nuvela a fost prima de acest fel în literatura română și a rămas mult timp “model” pentru încercări literare asemănătoare, ulterioare. Importanța ei pentru Literatura Română este incontestabilă. Dar dincolo de asta nuvela surprinde magistral psihologia masei răsculate spontan. O mulțime de oameni, exasperați de viața mizerabilă, de crime și impilare financiară, fără drept la cuvânt, având doar obligații. Această stare de spirit colectivă poate fi numită, ”sindromul capul lui Moțoc”. Acest sindrom s-a manifestat în vremea lui Lăpușneanu, s-a manifestat în numeroasele răscoale din spațiul românesc, se manifestă și astăzi. Este un “tip” de manifestare repetitive, ciclică, ale cărei detalii diferă de la epocă la epoca, dar care “tip” își păstrează caracteristicile. Zădărnicia acestui sindrom a fost exprimată în formularea,”schimbarea domnitorilor, bucuria nebunilor”, dar nimeni nu a dat atenție. Putem lesne ilustra acest simptom prin situația de azi din România.
România, în momentul de față, este o țară subordonată unor puteri din afară, o combinație între cercurile marii finanțe și “comisarii” de la Bruxelles. Este fără rost orice încercare de a tăgădui această realitate. Este suficient să vedem modul “pro consular” în care se comportă și “trimișii” Bruxelles-ului și ambasadorii USA, modul în care își îngăduie, cu aroganță și brutalitate, să ceară anume măsuri. În plus de asta întreaga avuție a țării a fost acaparată de figuri sinistre de “fripturiști” locali, majoritatea direct descendenți din ștabi comuniști. Acești indivizi, împreună cu politicienii, sunt cei care alcătuiesc regimul “neamului prost” care apasă Țara Românească și Neamul Românesc. Este o situație tragica dar care poate fi rezolvată.
Dacă țara ar intră în normalitate socială, printr-o amnistie generală, un act care ar pune capăt “vânătorilor” de tot felul, liniștea ar putea fi instalată.Trebuie arătat că o asemenea amnistie nu ar fi o fericire, ar fi o măsură “în extremis”, așa cum este o amputație. Dar o asemenea măsură este necesară. În urmă ei s-ar putea așeza ,ca principiu suprem, că autoritatea o au corpurile alese prin vot popular. În acest fel ar putea apărea formațiuni politice și oameni politici de bună credință și cu bune intenții. Dar aceste lucruri sunt cu statornicie opuse de sistemul “neamului prost” și de cercurile din afară. Putem vedea asta din modul furibund în care cercurile care controlează România atacă și firavele încercări de reformă a justiției și limitare a puterilor “statului paralel”. Toți acești oameni răi doresc perpetuarea stării tulburi, stare care le îngăduie să stăpânească și jefuiască mai departe țara. Desigur, un consens național și o înțelegere dreaptă a situației de către popor ar mătură pleava “neamului prost”, dar aici începe adevărată tragedie.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sindromul, “capul lui Moțoc””

Camelia CRISTEA: Uimită…

Uimită…

 

Uimită sunt de-atâta resemnare,
Secată mi-e fântâna de un dor…
Cu pași grăbiți pe lunca ta de sare
Mă caută un timp rătăcitor….

 

Copaci cu pletele în vânt
Încărunțiți de florile de mai
Privesc fecioarele nuntite
Și lacrima din gene ce le-o dai.

 

În țipătul chemării te-am găsit
Când umbra nopții îmbrăca palate,
Atâtea Zâne în povești purtate,
Caleștile în zori le-au fost furate.

 

Privește-mă albastru și rotund,
Într-o ureche-mi cântă spiridușul,
O lacrimă o prinde iar căușul,
De-atâta sare, greu îmi e urcușul.

––––––––––

Camelia CRISTEA

București

12 mai, 2018

Nina TĂRCHILĂ: Clipa mea de lumină

Clipa mea de lumină

opreşte secunda, împiedică-mi drumul,
închide-mă-n zâmbet şi fă-mă senin,
dospeşte-mi în minte dorinţa păgână
luminii din tine de-acum să mă-nchin.
îmi sângeră paşii cu maci pe cărare
şi-n suflet catarge se leagănă-n vânt
învaţă-mă gândul ce-ţi cântă în suflet
doar tu să îmi pară că-mi eşti pe pământ,
să-mi pară că lumea-mi începe cu tine,
să-mi pară sfârşită când nu te găsesc.
o rană mi-e zâmbetul când nu-mi eşti aproape
si nici să respir parcă nu îndrăznesc!
e ceasul incert într-o viaţă fragilă,
opreşte secunda si fă-mă destin!
în carne-mi stă semnul atingerii tale,
clepsidra se-ntoarce să moară puţin,
noi doi vindecăm infinitul de dogmă
când tot înflorim anotimpuri târzii.
închide-mă-n zâmbet şi-n ţipătul ierbii
ce-ţi strigă cărarea pe care-ai să vii,
că fără să vreau, clipa mea de lumină
cu tine-nfloreşte, cu tine-i deplină.

––––––––––

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

11 mai, 2018

Viorel BIRTU-PÎRĂIANU: ÎNTR-O NOAPTE

ÎNTR-O NOAPTE  

am plecat femeie, într-o noapte
în noaptea cu căderi de șoapte
căram pe umeri veșnicia
la picioare,
picioare de lut
eu cel căzut
pe câte un vers, încet, pe rând
și mai cădea câte o idee
zâmbeai firesc în taina primului sărut
da, te-am iubit femeie într-o noapte
cu dorul răstignit în gând

––––––––-

Viorel Birtu-PÎRĂIANU

Constanța

11 mai, 2018

Marin BEȘCUCĂ: Oare orice izvor s-ar visa Dunăre?

… dar suspinul nu este totdeauna ceva rău,
are însă încărcătura aceea de trăire
peste care nu-ți poți să treci …
te-ai împotmoli !
da, cuvintele sunt făcute să te certe,
dar asta nu înseamnă numai să te certe,
iar când supărarea se devine caznă,
suspinul dă afară neînțelegerea neputinței …
cuvântul !
ce înzestrare ne-a dat FACEREA,
sigur glumea DUMNEZEU, cu Planul Lui Cel Măreț,
sigur i-a plăcut gluma încercărilor
peste care nu s-a băgat,
dar când ești atât de năpăstuit de te-ai piere,
ceva te trage în sus …
te ridici !
Ceva !
pleci și uiți să privești înapoi,
cui i-ai mulțumi ?
oare câtă minte i-a trebuit celuia cu mulțimea vidă ?
munții sunt făcuți după același Plan,
dar cine să-i fi auzit în suspin ?
și cât de neputincioși par când sunt goliți de atâtea,
poate-ar zice și ei mi te-am iubesc,
dar dacă nu-i știm auzi ?
oare orice izvor s-ar visa Dunăre ?
pasul mic pentru om și mare pentru umanitate
a văzut de pe Lună doar Marele Zid,
dar dacă i s-ar fi năzărind ?
mie mi se pare că Luna mă vede mereu,
când ne stăm în vorbiri …
mereu !
altfel de ce și-ar pierde timpul cu mine ?
cum și cu tine stă de vorbă ?
du-te măăă …!
și cu tine ?
uau,
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Oare orice izvor s-ar visa Dunăre?”

Simina PĂUN-MOISE: Poesis

Adio

 

Suntem săraci
cu câte-o vorbă,
Suntem săraci
cu câte-un vis.
Suntem săraci
cu câte-o viață
Probabil,
aşa ne este scris.

 

Dacă ne-am ține de mână,
dacă în ochi ne-am privi,
probabil, atunci, pentr-o clipă,
cât de uşor ne-ar putea fi!

 

Văpăile ies din priviri,
din inimi săgețile-ascunse,
copacii-n tăcere troznesc,
cărările-n suflet rămân nepătrunse.

Ne dor sărăcia şi chinul,
ne-omoară tăcerile-n doi,
singurătatea ne este destinul,
ce cuplu am fost!
Nici nu mai cred c-am fost doi!

 

Te-aştept la margini de oră,
pe câmpul abia înverzit.
Te-aştept să ne spunem adio.
Adio, ce bine-ai venit!

 

Să nu ne-părțim jurăminte,
să nu ne-mpărțim amintiri!
Te rog să o iei tu înainte,
m-am săturat să îți curăț poteca de spini.

 

Şi nu îti întoarce privirea,
şi nu te uita că-sărac
c-o vorbă, un vis sau c-o viață.
Nu ai tu dreptul sa judeci,
tu n-ai fost femeie,
ai fost doar un drac!

 

Cum cade soldatul pe câmpuri,
aşa ți-am căzut în visare.
Cum seceră grâul în vară,
aşa secera dorul ce doare.

 

Nu îmi privi sărăcia!
Pe-a ta, să ți-o iei înapoi!
Te du prin câmpia-nverzită!
Te du înainte, eu merg înapoi!

 

Mă duc unde-a fost începutul,
acolo-am rămas pustiit.
Te du să găseşti infinitul,
eu vreau să rămân sărăcit.

 

Adio, deci, de astăzi iubito,
adio, îți spun fericit.
Te du cu un zbor de aripă!
Nici nu mai cred
că noi doi ne-am iubit!

 

Iubeşte- mă!

 

Desenează-mă!
Ia-mi mâna şi desenează-mă!
Mută- mă de fiecare dată
pe altă tablă de şah!
Astăzi să fiu nebun,
mâine să fiu regină!
Şi-acum….
Să-ți fiu!

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Poesis”

Petru Daniel VĂCĂREANU: Ars rupestra

Ars rupestra

 

Sunt în marea de cerneală
un trup de cerneală dolomitat
din spuma filelor născut
în valurile muzei legănat

 

de furtuni în stâncile ei izbit
în rupestre versuri de infinit
și poate acum par incriptat
cu adevărul de voi uitat

 

în vânători cu noi între noi
cu verdele violat în noroi
ce uscat va deveni puroi
de nisip rămas după noi

–––––––––

Petru Daniel VĂCĂREANU

9 mai, 2018

 

Costache NĂSTASE: Ochi

OCHI

Perechi de ochi frumoşi pe stradă
Cireşe gemene-n livadă,
Sunt ferestre către suflet
Încântare, dulce cântec.

 

Iar dincolo de ferestre
Este o taină, o poveste
Ce-ţi poate fi dezvăluită
Dacă ai cheia potrivită.

 

Negri, albaştri, verzi, căprui
Ferestrele sufletului
Ei transmit pe limba lor
Chemare, refuz, sau dor.

 

Fie că-s pătrunzători,
Fie blânzi şi chemători
Pot fi izvoare de scântei
Şi pot da startul dragostei.

 

Raze de laser uneori
Sau tainici şi fermecători
Te răscolesc, îţi dau emoţii
Şi-i poţi dori tot restul vieţii.

–––––––––––

Costache NĂSTASE

București

11 mai, 2018