Alexandru NEMOIANU: Floreasca – locuri care au fost

La începutul anilor cincizeci ai veacului XX zona din Floreasca, parcelată în străzi cu nume de compozitori, era încă un câmp în care existau câteva vile destul de frumoase. Am cunoscut această zona bine, fiind născut acolo. În esență cel mai bine cunoșteam zona cuprinsă între Calea Floreasca, stradă Garibaldi (la vremea aceea Donizetti), parcul/depozit ITB și stradă Ceaikovski. De fapt întreagă această vastă zona era gazdă a câtorva case. Pe strada Puccini era o clădire mai înaltă, cu apartamente luxoase, încălzire cu păcură și calorifere. În acea casă au locuit familii evreiești dar și personalități ale vremii dintre războaie, Prințesa “Pussy” Calimachi, Mociornița. Acolo viețuia și ramolitul maior de cavalerie Hertza, un personaj scârbos și murdar care, periodic, primea corecții corporale aspre din partea nevestei lui, jucătoare de cărți și patroană de legături ilicite, vulgo dictum: ”codoașă”. Era , pe aceiași stradă, și casa părinților mei la numărul 4. Pe stradă Bartok Bella, colț cu Rahmanonov, era o casă masivă cu trei nivele, fiecare nivel cuprinzând câte un apartament mare și de bună calitate. Casa era proprietatea familiei Gustav Zink, un sas din Brașov căsătorit cu Maria (Mitza) Senchia din Făgăraș, o femeie cu mare personalitate, relații și farmec. Aveau doi fii, cunoscuți că Puiu și Bebi, prieteni cu frații mei mai mari. Ulterior ei s-au reașezat în Germania. Tot pe strada Rahmaninov era o casă frumoasă și solidă care avea să fie “casă de oaspeți” a Ministerului de Externe și despre care voi vorbi mai apoi. După ea venea cocheta vilă a familiei Inginerului Ștefan (nenea Fănel) Popescu. Inginerul Ștefan Popescu era un moldovean hatru și extrem de cumsecade. Soția lui era Elena (tanti Lenuțica) Guran. Ea crescuse în casa Secăreanu, în condițiile marii boierimi de la începutul veacului XX. În acea casă (Popescu) era o ordine și curățenie exemplară. Deși trăiau în sărăcie, sărăcia comunismului, mereu era ordine, întotdeauna se bucurau de oaspeți și puneau pe masă ceva special. Îmi aduc aminte de inegalabila dulceață de caise cu sâmbure. În casa ei se adunau periodic membrii ai vechii protipendade și prieteni ai lor. Îmi aduc aminte de Nicolae Secăreanu, prim-bas la Opera din București și de prieteni ai lui; Șerban Tasian, Cornelia Gavrilescu și Dinu Bădescu, toți cei pomeniți la urmă au trecut prin închisorile comuniste și erau cântăreți de baza la Opera Română. Au avut doi copii, amândoi deveniți arhitecți; Cezar Popescu arhitect șef în Piatra Neamț și Mariana Popescu, măritată Alaci. Amândoi erau frumoși, foarte bine educați și inteligenți. Pentru mine, care sunt bănățean și nu entuziasmat de spațiul extracarpatic, gospodăria Popescu a rămas ca cel mai luminos exemplu de cămin din “vechiul regat”. Etajul superior al acelei vile era proprietatea Generalului Ionescu, fost comandant al Cernăuțiului și care a avut un rol esențial în salvarea populației evreiești de acolo de la deportare. Un om înalt, cu voce tunătoare și umor direct, politicos, dar cazon. Soția lui era considerabil mai tânăra și mai “entuziastă” și între vecini era cunoscută ca Lala “generăleasa”.
În lungul străzii Glinka erau două vile dintre care una foarte frumoasă, pentru o familie, cu o terasă prevăzută cu un cămin deschis. Ceva mai departe era o altă vilă de o familie, proprietatea unor negistori evrei scăpătați, Reininger. Aveau o față frumoasă, ceva mai mare decât mine, Ani. La sfârșitul anilor cincizeci s-au reașezat în Israel și vila a devenit reședința lui Victor Eftimiu, atunci Președinte al Uniunii Scriitorilor. Pe stradă Donizetti (azi Garibaldi) îmi amintesc de o singură vila, Niculescu, care fusese naționalizată. Lângă ea era o cazarmă temporară, alcătuită din barăci vopsite verde închis. În rest tot spațiul, ceea ce este azi parcul, blocurile din jur și cele din zona Glinka-Ceaikovski, era câmp. Erau pâlcuri de castani sălbatici frumoși și ale căror fructe erau folosite în luptele de stradă între copii. În acest spațiu vast era loc de joacă berechet și mulți copii veneau acolo. Dar schimbările băteau la ușa, era un sentiment de provizorat și anticipație nervoasă. Ingineri și echipe de măsurători veneau periodic. Lucrurile se schimbau rapid. Ca exemplu, aproape simbolic pentru schimbările în curs,relatez o întâmplare.
În Decembrie 1956 un unchi, Dr.Iuliu Pora din Topolovățul Mare, Timiș a trimis părinților mei un porc viu. Era un animal mare de circa 130 de Kg. (La vremea respective un asemenea dar însemna enorm pentru dieta unei familii). A fost expediat la coletărie cu un tren personal care pleca din Topolăvăț seara și ajungea la București dimineață. Animalul a fost depus la coletăria din Gara Basarab. Problema transportului de acolo și până în Floreasca a fost rezolvată într-o manieră tragic-comică.
Nu existau furgonete și angajarea unui “camion” cu cai ar fi fost posibilă dar la un preț prohibitiv. În aceste condiții un unchi, care a adus porcul în Floreasca, a angajat o trăsură cu muscal. La vremea aceea în Gara de Nord și în jur mai existau și agonizau, își cântau “cântecul de lebedă”, încă vreo câteva trăsuri, foste elegante, mânate de către “muscali”, vizitii Ruși îmbrăcați în “caftan” tradițional. Deci cușca enormă cu porcul au fost aburcata în trăsură și încet, încet au ajuns în Floreasca, în Puccini 4. Imaginea porcului dus cu trăsura cu muscal arăta dramatic schimbarea vremilor. Efectiv era o dramatica vizualizare între ceea ce va fi fost pentru acel “muscal” “hubris” și dureroasa“ephemerae”! Deci scurt după aceea , în zona de care amintesc, au început marile schimbări, de decor și de compoziție socială. Dar până atunci, în același spațiu au existat două așezăminte.
În casa așezată între reședința Zink și Popescu, pe stradă Rahmaninov, exista o casă destul de frumoasă cu fațada din cărămidă smălțuită roșie. Acolo a fost un “cămin” al Ministerului de Externe. Nu era o reședință de “lux”, bănuiesc că era pentru personaje de rang junior. Oricum reședința era închisă, la poartă avea un milițian și o bună bucată fusese înconjurată și era folosită drept parc pentru acei invitați. Acest parc era delimitat de strada Puccini, Strada Rahmaninov, până la reședința Popescu. Era un gard din cărămidă, înalt de circa un metro și optzeci, vopsit în alb și având deasupra olane roșii. De jur în jur era decorat cu arcade “oarbe”. Acolo puteau fi văzuți “invitații”. Cei mai mulți erau asiatici, cred Chinezi și Coreeni. Cei mai tineri, uneori, ieșeau și jucau fotbal cu băieții mai mari și comunicau într-o franceză aproximativă pe care o stăpânea fratele meu mai mare. Casa de oaspeți a durat până ce au început să fie înălțate blocurile și perioada ei de “înflorire” a fost în vremea “Festivalului Tineretului” organizat la București în 1954, cred.
Ceva mai sus, între străzile Rahmaninov și Puccini, de la hotarul casei părinților mei și până la stradă Glinka, era un teren, inițial proprietate a familiei Cameniță, în care s-a organizat o creșă săptămânală. În colțul dinspre strada Rahmaninov era clădirea creșei, cenușie, funcțională dar foarte rece și de jur în jur era un parc înconjurat cu un gard identic celui din jurul “casei de oaspeți”. În acel parc erau gropi de nisip, gazon și câteva leagăne simple. Creșa era cumva “misterioasă”. Nimeni nu știa a cui copii îi adăpostește, zvonul era că ai Ministerului de Interne, sinistra “Securitate”. Aveau un paznic permanent dar, Dumineca, el era complet inactiv,bănuiesc că stătea beat. De acest lucru profitau copiii din zona. Săream gardul și ne jucam în lege. Când și când, paznicul apărea vociferând și amenințând, într-o stare de echilibru aproximativ dar, după circa jumătate de oră eram înapoi.
“Casa de oaspeți” s-a închis prin 1958 și pe locurile din jur s-au ridicat case cu apartamente, reședință personală. Căminul a mai funcționat multă vreme. La un moment dat, pe o porțiune, Ilie Năstase a plănuit să își facă o casă dar a abandonat. Terenul a fost în lungi procese de retrocedare către Familia Cameniță, și nu știu cum s-au sfârșit. Prin 2014 acolo s-au ridicat două vile elegante.
Dar atunci Floreasca intrase într-o altă fază a istoriei sale.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

31 mai,  2018

Jane CRIȘAN: Nu scrie versuri

NU SCRIE VERSURI

 

Nu scrie versuri când ți-e mintea goală
Cu bla bla bla vei umple versuri șchioape
Ce timpul cu dispreț o să le-ngroape
Fugind de ele ca de-o cruntă boală

 

Nu scrie versuri când ai vreo migrenă
Și crezi că poți prin scris s-o lecuiești
Stârnind iluzii cum că prea iubești
Mințindu-ți cititorul fără jenă

 

Nu scrie versuri pe stomacul gol
Mâncând din rime și turnând la sare
Visând la o friptură sau doar la o gustare
Că va ieși din versuri un rasol

 

Nu scrie versuri doar că-i de bonton
Și la grămadă tot apar pe piață
Când nu-nțelegi nimic din ce înseamnă viață
Mai bine cântă la acordeon

––––––––––––––

Jane CRIȘAN
Seattle,WA,USA
30 mai, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Inimă

Inimă

 

De nu ești pe margini de lume, ești inimă doar
Și bați și taci acolo dureri și iubiri înlănțuie
Eşti flacăra vieții, eşti vie și pusă pe jar
Alintă, iubește, cerșește și uneori mântuie.

 

Pe focul nestins te zbați plânsă, după linişte
Îți sunt vasală, nălucă, surată și grijă – ți mai sunt,
Prin iarnă, prin vară, prin toamnă, printr-o dragoste
Îți mângâi bătaia, obrazul, ființa şi trupul frânt.

 

Cufăr de mir, în care strângi lumini dumnezeiești
Și-n care pan” și îngerii din Cer aripe – şi ocrotesc ,
Te dramuiesc în timpul viitor, pe căi lumeşti,
Iar de nu pot zbura, m-aduni timid să nu mă prăbușesc.

 

Ești călătorul meu pe drum de van și absolut,
Din când în când te răstignesc prin griji,
nevoi și osândesc
Te mai aşez drumeț neodihnit și-n pas de dor
Și-n timp sădește până poți, iubiri de Cer, nepământesc.

–––––––––––––

Emma POENARIU SERAFIN

30 mai, 2018

Daris BASARAB: Povod (2)

Proaspătul rebotezat, tovarăşul Davâdov, instalat într-un birou de evidenţă a populaţiei, alături de alţi zece „caligrafi” deveniţi cinovnici, încerca sentimente contradictorii – între liniştea aparentă adusă de alegerea sa pe post de scrib şi neliniştea provocată de zvonurile care circulau în şoaptă, cu privire la cele ce se întâmplau la Consistoriu. Aflase şi el despre dispariţia episcopului, despre moartea clopotarului, despre anchetarea în serie a slujitorilor bisericii.Acest din urmă lucru îl îngrijora cel mai mult. Nimeni din cei anchetaţi nu împărtăşeau nimănui din experienţa „câştigată” în timpul vizitelor făcute la Consistoriu. Internarea la secţia de boli nervoase a spitalului din Ismail a soţiei părintelui Vodă a ridicat semne de întrebare, a stârnit curiozitatea cunoştinţelor apropiate. Înfăţişarea parohului, altădată atât de îngrijit şi de jovial, dădea naştere la tot felul de speculaţii. Cel mai năstruşnic zvon spunea de neînţelegerile apărute în cuplul parohial, de scandaluri în familie, de scene de gelozie, provocate de comportamentul preotesei. „Leolea, nu mai ştiu ce să cred despre Paul şi Silvia. Ce se spune pe seama lor, şi a ei în special, vizează absurdul. Eu nu am cunoscut un cuplu mai potrivit, mai echilibrat, mai fericit. Silvia acuzată de infidelitate şi încă la un mod de-a dreptul vulgar! Cine Dumnezeu a putut lansa asemenea zvonuri?! S-a ajuns să se discute la noi în birou, unde şeful, savurând, încurajează toate aceste bârfe. Ieri am trecut pe la biserică să-l văd cu ochii mei pe Paul. Arăta groaznic! Lăcrimând mi-a spus că Silvia s-a îmbolnăvit subit de nervi, fără alte comentarii!? La despărţire a adăugat şoptind: ce-au putut să facă din Consistoriul nostru! Am înţeles că a fost pe acolo, te pomeneşti că şi Silvia ! Doamne, oare ce ne aşteaptă?!” „Dania, cu diavolii ăştia te poţi aştepta la orice! A trecut pe aici Alexandrov. Era abătut. La trierea caligrafilor a fost repartizat paznic la un depozit de materiale care se va deschide mâine la Biserica Sf. Nicolae! Antihriştii! Să facă din biserică depozit! Ce se va alege de noi, de copiii noştri? Şi Mircea ăsta, abia l-am convins să arunce portretul lui Hitler. Mi-a spus că s-ar putea să treacă Dunărea înot, că sunt locuri unde paza este uşor de păcălit!? Trebuie să vorbeşti cu el! Vrea să se ascundă cu Iurii la via lor şi să aştepte o noapte întunecoasă. Trebuie să vorbim cu Stavrovii. E o nebunie! Vom plăti cu toţii această prostie.” „Băiatul ăsta e nebun! Cu el n-am fost niciodată liniştit. Cu cine o fi semănând?! Dacă nenorociţii ăştia îl vor mirosi, e pierdut, şi, odată cu el, suntem pierduţi şi noi. Astăzi am mai transformat zece nume româneşti în ruseşti. Ce e de neînţeles, este faptul că lumea nu mai reacţionează în nici un fel! Speriaţi, iau noile acte şi îngână un mulţumesc.” „Ce, parcă tu ai putut face ceva?! Eram mândră că m-am căsătorit cu un român şi uite că am ajuns de la Ţareva la Davâdova! Şi românii au făcut aşa ceva, dar parcă nu au obligat oamenii. Din contră, oamenii au cerut să se românizeze, să se piardă urma lor.” „Unde-i Bob?” „S-a dus cu George să facă o baie în Dunăre, dacă îi lasă. Ştii că este foarte încântat de soldaţii sovietici?! Îl lasă să pună mâna pe arme. Azi i-a adus lui babuşca Xenia o pâine cazonă, neagră. Era foarte mândru şi a spus că o să mai capete. Mama l-a certat şi i-a spus că nu mănâncă pâine de la păgâni.” „Bine, acum mă duc la Serghei, să văd ce-i cu prostia asta cu Dunărea.” Coborî strada Frumoasă cale de două cvartale şi se opri în faţa porţii îmbrăcate în viţă de vie. Deschise poarta şi se pomeni faţă în faţă cu un tânăr ofiţer care-l interogă cu privirea. „Caut familia Stavrov, suntem cunoştinţe.” „Nu mai locuiesc aici, s-au mutat la via lor. Acolo vor lucra până la organizarea colhozurilor. Aici va sta un colonel, comandantul nostru. La revedere!” Casa fusese evacuată în cursul nopţii când familia a putut să ia, în maşina pusă la dispoziţie, ceva lucruri personale, alese la întâmplare, într-o stare de panică, cu lacrimi în ochi. Agoniseala unei vieţi de muncă cinstită, pentru pretenţiile lor o adevărată avere, avea să treacă în mâna unor necunoscuţi, fără nici un act, fără nici o compensaţie. Numai argintăria – tacâmuri, platouri, suporturi pentru pahare, samovarul – putea să le asigure o bătrâneţe decentă. Drumul Calvarului se deschidea nemilos, ca de altfel şi pentru mulţi alţii, punând la grea încercare capacitatea de înţelegere şi chiar credinţa. „De ce, Doamne?! Serioja, cu ce am greşit?!” „Lasă Niusea, bine că ne lasă să stăm la via noastră. E ca acasă. Cine ştie? Poate că se va întâmpla o minune şi scăpăm de ei. Dumnezeu nu-i poate răbda pe aceşti antihrişti! Numai Iuric să nu facă vreo prostie! Mă tem de ideile lui Mircea, are idei cam trăsnite! Dacă reuşim să păstrăm monedele de aur, ne vom descurca. Dacă vine colhozul, poate mă lasă paznic!? Trebuie să schimbăm ascunzătoarea, undeva în afara viei. Dacă ne dau afară şi de acolo, să nu rămânem cu mâinile goale. Cu bani poţi cumpăra şi pe dracu. Poate plătim nişte grăniceri să ne lase să trecem dincolo. Sunt foarte lacomi, mai ales acum la început, cred că l-ar vinde şi pe Iosif Visarionovici! Hai să nu ne mai amărâm şi să ne rugăm lui Dumnezeu. Totul depinde de El!” Via avea o vedere minunată spre Dunăre. Se întindea chiar pe malul râpos. Butucii plantaţi într-o geometrie perfectă, văzuţi din vârful turlei de observaţie, vâşca, în limbajul local, arătau precum o armată în dispozitiv de defilare. Întreg perimetrul era plantat cu pomi fructiferi aşezaţi pe câte trei rânduri – vişini, cireşi, caişi, piersici, meri, peri. Numai calitate, soiuri altoite şi încrucişate la sugestia lui Alexandrov, marele agronom amator, unele operaţiuni făcute chiar de mâna lui. O căsuţă cu trei încăperi, cu un pridvor larg, umbrit de un acoperiş ce se prelungea mult în afară, cu o mică anexă cu sobă de gătit şi un cuptor de făcut pâine, sau cozonaci, la nevoie. Un om de vreo 50 de ani, voinic, radiind de sănătate şi voie bună, se aciuase pe lângă familia Stavrov ca îngrijitor şi paznic şi-şi petrecea întreaga viaţă la vie, dormind într-o colibă meşteşugită cu talent de vagabond, în apropierea turlei de observaţie. Doi câini ciobăneşti, frumoşi, voinici, însoţeau orice mişcare a solitarului. Nu avea familie, nu avea rude – cel puţin aşa susţinea. Era îndrăgostit de vie, de Dunăre, de turla în care se căţăra vioi, admirând ore în şir priveliştea ce se deschidea în faţa ochilor. Cât vedeai cu ochii, se etalau parcelate viile şi livezile, într-o geometrie simplă şi ordonată. Dunărea, această imensă curgere de apă, îl fascina. Hrana zilnică o culegea din această apă, când liniştită, când învolburată, dar mereu bogată în peşte. „Ce vă aduce la vie, stăpâne, aşa seara?! Şi cu bagaje? Asta-i o maşină militară, nu?” „Lasă, Vasilii, vorbim mai târziu, hai să ducem lucrurile în casă! Băieţii se grăbesc.” Vestea că stăpânii lui au pierdut totul, că vor sta la vie până se va face colhozul, îl năuci pe bietul om, care reuza să priceapă ceva. „Vasilii, am rămas săraci! Tu o să trebuiască să-ţi cauţi de lucru în altă parte, ştii, noi nu mai avem cu ce să te plătim şi nici nu mai avem voie să mai ţinem pe cineva aici. Aşa este ordinul!? Într-o zi o să ne alunge şi de aici. În turlă va sta un soldat, un grănicer. Nu ştiu ce să mai spun!? Cred că e mai bine să te duci în sat, la pescari. O să facă ceva cooperativă cu pescarii, o să fie de lucru la pescuit, la cherhana. Dragul meu, totul s-a schimbat, nu mai putem face nimic.” „Stăpâne, ce mama dracului sunt bolşevicii ăştia? Am auzit că nu cred în Dumnezeu şi că închid bisericile!? Păi, n-o să-i bată Dumnezeu? O să-i bată, o să-i bată! Eu nu plec de aici. Nu-mi trebuie plată. O să muncesc via, o să pescuiesc, o să vindem ceva peşte pe pâine, o să fie bine! Unde să mă duc?!” „Nu, Vasilii, nu poţi rămâne! Te arestează şi pe tine şi pe noi. În oraş se întâmplă lucruri rele. Episcopul a dispărut, clopotarul Soborului a fost omorât. Da, da, se întâmplă lucruri rele! Cine poate, mai bine fuge peste Dunăre. Acolo n-o să fie revoluţie! Nu, dragul meu, mâine trebuie să pleci. Şi să nu povesteşti nimic! Să spui că te-ai supărat şi că ai plecat!” Era greu să-i explici unui om simplu, dar mulţumit de viaţa pe care o ducea, lucruri greu de înţeles. Încet, încet, zvonurile despre ce au făcut bolşevicii după revoluţie cu ofiţerii, cu oamenii bisericii, cu intelectualii, cu ţăranii, începeau să prindă contur, să prindă viaţă. Teama era elementul care trebuia sădit în oameni şi noii stăpânitori au ştiut s-o facă. Teama făcea oamenii să fie supuşi, teama făcea ca oamenii să înveţe să ascundă adevăratele sentimente, să ascundă ura. Da ura! Căci copleşitoarea majoritate a populaţiei, indiferent de ocupaţie, de pregătire, de etnie, se înfrăţea în tăcere prin ură. Din nou solidaritatea etnică îşi făcea simţită prezenţa în acest minunat „Ţinut de Jos al Basarabiei”. Speranţa că la nevoie Dunărea va înlesni exodul spre libertate începea să se spulbere. Pichetele de grăniceri au împânzit malurile, altădată atât de libere, ale bătrânului fluviu. Interdicţia scăldatului în apele Dunării, pescuitul limitat doar la zone supravegheate, interzicerea pescuitului de noapte, înregistrarea lotcilor şi strictul control al parcării acestora la domiciliul posesorilor, au introdus o atmosferă de nedumerire şi teamă. Nedumerirea din mintea bătrânilor pescari lipoveni era alimentată de „ştiinţa” lor, moştenită din generaţii, într-ale pescuitului. Cum să limitezi pescuitul la zone supravegheate, în general prost alese?! Cum să pleci la pescuit după orele opt?! Ce se va întâmpla cu pieţele de peşte, devenite celebre nu numai în zonă, ci şi peste hotare?! Erau întrebări fireşti, dar fără răspuns. Gurile Dunării, Delta, aveau un statut stabilit de natura lucrurilor, de natura însăşi. Echilibrul ecologic era urmărit şi respectat, fiind sădit în sânge. Cum să încalci „matuşca” natura?! Ar însemna să nu-l respecţi pe Dumnezeu! Până atunci, viaţa a fost liniştită în sânul acestei categorii sociale. Pescari din tată în fiu, muncind până la epuizare, cu gospodării care, prin grija nevestelor, străluceau de curăţenie. În spatele fiecărei case se întindea „domeniul” care asigura nevoile gospodăriei, ale familiei, adesea numeroasă. Acolo găseai de toate – cartofi, zarzavaturi, roşii, floarea-soarelui, porumb, bostani, pepeni şi, obligatoriu, ceva pomi fructiferi. Casele zugrăvite în fiecare an, pe dinăuntru şi pe dinafară, cu var, un alb imaculat şi strălucitor, reflectau orbitor lumina soarelui, de la ivirea lui şi până la asfinţit. Întotdeauna, în apropierea marilor ape, tabloul pictural al răsăritului şi al apusului de soare, primeşte ceva în plus, datorat fenomenului de refracţie a luminii, dat de continua evaporare a apei, invizibilă ochiului liber, dar inegalabilă prin prezenţa sa. Dacă ai strămuta aceşti oameni într-o zonă seacă, lipsită de specacolul măreţ al apelor, de frumuseţea strigătoare a fenomenelor naturii, s-ar stinge de dor, de dorul de frumos sădit în sângele lor. Aceasta a fost soarta celor care, nesupunându-se noii orânduiri, au luat drumul deportării, undeva în pădurile siberiene. Puţinii care au scăpat, întorcându-se după ani de pribegie, au spus-o răspicat: lipoveanul, pescarul, nu poate trăi decât pe malul unei ape adevărate, înfruntând liniştea şi furtuna, privind cu nesaţ răsăritul şi apusul soarelui, de undeva de departe, din mijlocul apei. Cei care au murit, nu au murit de muncă grea, de frig sau de foame, au murit de dor şi de teama că nu se vor mai întoarce niciodată la casele lor, la lotcă. Cam asta era şi însufletul lui Vasilii, când, luându-şi rămas bun de la stăpâni, nu a plecat pe drumul de ţară care lega viile de sate şi de oraş, ci a coborât râpa şi a pornit pe plaja îngustă ce se întindea la 5-6 metri de buza râpei, pentru a nu mai vedea via, dar pentru a se lăsa ghidat de apa lină, în direcţia lui Soare Răsare. Şi dus a fost! Când trupul lui a fost pescuit în dreptul cherhanalei, încă nedescompus, nimeni nu a putut înţelege cum un om voinic, sănătos, capabil altădată să treacă în joacă Dunărea înot, a putut să se înece. Acest secret l-a dus cu el în mormânt. A vrut el să moară?! Se poate! Dacă da, atunci şi-a ales singurul mormânt pe care şi l-ar fi putut dori, apa Dunării, în drumul fără întoarcere spre mare. Oamenii au înţeles asta şi l-au respectat. I-au aruncat trupul împreună cu un bolovan legat de picioare, cu o mică cruce de lemn în mână. Trebuia să rămână îngropat sub ape.

*

*           *

      Continue reading „Daris BASARAB: Povod (2)”

Dunia PĂLĂNGEANU: Călătorie

CĂLĂTORIE

 

Trec prin dimineaţă
năvalnic
corabie nevazută
spintecând valul
neliniştit.
Cine mă călăuzeşte,
cine mi-e alături
în secundele luminoase
ce sfâşie liniştea
cuibărită
în marea de alge şi scoici?
Cine mă mângâie
în clipele triste
de rătăcire amară
privindu-mă stăruitor
din luciul ademenitor de ierburi?
Încerc să trec dincolo…
si calc pe varfuri, printre stele,
fiindcă m-am rătăcit
într-un târziu,
pe cheiul înşelător
al vieţii…

———————
(Din vol. Miniaturi dunărene, autoare,Dunia Pălăngeanu, Editura Amurg Sentimental, București) .

Dunia PĂLĂNGEANU

Victor COBZAC: Cu aer românesc

 

CU AER ROMÂNESC


             (versuri dedicate poetei și surioarei mele de peste Prut,

Mihaela CIUBOTARIU, în ospeție la care mă simt ca acasă)



De două ore și mai bine,
Pe cât se poate… de firesc,
De pe un mal de Prut pe altul,
Respir cu aer românesc.

Același grai, aceiași limbă,
Aceleași fețe… luminoase,
De pe un mal de Prut pe altul,
Nu știu balade mai frumoase.

Aceiași pomi cu frunza verde,
Aceleași păsări, cer cu Soare,
De pe un mal de Prut pe altul,
Avem și frați… și surioare.

Aceiași… Buna ziua, Frate!
Și-aceiași… Buna ziua, Soră!
De pe un mal de Prut pe altul,
Luați de mâini, dansăm o horă.

Același Dumnezeu din cer,
Aceleași rugi, aceiași cruce
De pe un mal de Prut pe altul,
Doina răsun-atât de dulce.

Aceiași sfinți, aceiași îngeri,
Și un urmaș, la fel se naște,
De pe un mal de Prut pe altul,
Crăciun la fel și Sfinte Paște

Același mândru tricolor,
Cu trei culori, le știți pe toate,
De pe un mal sau de pe altul,
Toți pot sări în Prut să-înoate.

Aceleași Pâine-n capul mesei,
Mâini ce frământă aluatul,
Povești la gura sobei spuse
De pe un mal de Prut pe altul.

Aceleași ape curg la vale,
Copacu-aceiași umbră ține,
De pe un mal de Prut pe altul,
Deschide poarta, vin la tine.

Același imn… cântat odată,
Nimeni să doară nu-l oprește,
De pe un mal de Prut pe altul,
Răsună drag și românește.

Aceleași vise colorate
Și-același vânt de primăvară,
De pe un mal de Prut pe altul,
Cu toți avem aceiași Țară!

––––––––––––––

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

29 mai, 2018

 

Nicu GAVRILOVICI: Rostogolirea clipei

Rostogolirea clipei


Am rostogolit clipa într-o parte;
sub ea,
mușuroi de minute
alergând care încotro…

 

Am rostogolit clipa în partea cealaltă;
în spatele ei,
ore îngălbenite
de temeri și așteptări.

 

Am rostogolit clipa…
Ca o a avalanșă m-a prins,
înghițindu-mă
în scurgerea timpului.

–––––––––––––

Nicu GAVRILOVICI

31 mai, 2018

Simina PĂUN-MOISE: Într-o zi

Într-o zi

 

M-ai colorat într-o zi
în culorile inimii tale.
De-atunci, ce-aş mai fi putut fi?
Mi-ai pus la ochi albastru
furat din colțul cerului
când stau cu ochii-ntredeschişi.
Gura mi-ai colorat-o cu roşu
furat din macii grâului încă netăvălit.
Pe sâni mi-ai pus doi bujori,
roz-liliachiu ca norii în zori.
Pântecul mi l-ai colorat
cu-n galben de lut,
din pământul nelucrat
să crească rodul iubirii tale.
De pulpe mi-ai atârnat verdele copacilor
care stau doar în picioare,
fremătând în vânt şi arşițe şi ploi.
Gleznele mi le-ai făcut
de un portocaliu intens
ca soarele care ne pătrunde
dansând sub cercul lui,
aproape goi.
În piept, pe partea stângă,
ai pus ,
scrijelind aproape, pielea,
negru intens, ca smoala cazanului
în care or să ardă
toate iubirile lumii, nepermise.
Din inima ta mi-ai pus culori,
pe față, pe trup, pe suflet.
Doar spatele mi-a rămas alb,
pe sub omoplați să-mi poți pătrunde,
când celelate iubiri nu-ți mai sunt sfinte.

Într-o zi, cu tine zbor!

––––––––––––-

Simina PĂUN-MOISE

31 mai, 2018

Marin BEȘCUCĂ: Magister

MAGISTER

… se trebuie atâta linște să pot scrie asta,
arhaic vorbind, asta-i pohta …
timpul nu zice nimic, dar mă aclamă, ușor atent
spre vremile care tot mai tulburi …
cineva trebuie să tragă de Adevăr și dacă-l supără pe Mitică !
dar lupta e una pentru spuză …
cel mai tânăr peste americani și-a făcut treaba,
cu vârf și-ndesat …
la noi tot așteptăm tânărul Acela !
acela care a mai fost nu ne-a lasăt să ne căpătăm încrederea
și prea multe stele se plimbă prin mulțimile care se agită,
și se agită, și se agită …
tocmai de-aia Magister, vin înspre tine …
mă văzusei o pasăre rară, ba chiar spusesei oficios asta,
timpul s-a tot rostogolit,
ai ajuns la supercronos,
mi-ai cerut să-mi arunc hainele…
probabil nu m-ai trims la împăratul de basm !
dar basm s-a-ndevenit raportul care ne-a păstrat în orbita
ce lasă urmele de cometă …
da, n-am 75,
dar am 100 dintr-o adunare super-simplu-aritmetică,
poate aș adăuga un 11, dar nu-mi place-n complicat de simplu,
aștept fiecare an bisect sperând și sperând, și sperând …
saturnaliile nu prea mi-au plăcut,
m-am retras, Magister,
dar la atâta aplecare,
biblioteca metaforei mă purta prin numele trandafirului,
dar acum e timpul lui Igor !
Magister !
ți-am furat aura de Domnu Trandafir
să mă mândresc din faptul că am sesizat în tine Învățătorul
care spune pentru toată lumea …
mi-a plăcut să te asemui aristotelian, mi-am închipuit cum
acolo,
pe talpa de pământ a înaintășilor tăi, ai dezvelit Căpitan de Plai, iar plaiul, Magister,
mi-a atras atenția cum tu ești o expresie a iubirii de glie …
și noi vrem pământ !
te simt în brazdă, în reavăn, în creșterea plantei,
în rodul atât de ademenitor …
Magister !
Continue reading „Marin BEȘCUCĂ: Magister”

Costache NĂSTASE: Vânător

VÂNĂTOR

Instinctul meu de vânător
Refuză prada ușoară
Apărută-ntâmplător,
Primită gratis, bunăoară.

Valoarea prăzii în sine
Este mult amplificată
De efortul de-a o obține,
De adrenalina dată.

Ce se obține prea ușor
Nu poate fi prea valoros,
Ce-i la-ndemâna tuturor
Nu prea ne este de folos.

Doar ce e îndelung râvnit
Și obținut cu sacrificii
Atunci când este dobândit
Poate aduce beneficii

Prefer unui succes facil
Cu satisfacții trecătoare
Să merg pe un teren stabil,
Nu pe nisipuri mișcătoare

––––––––––––––

Costache NĂSTASE

București

31 mai, 2018