Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Doar șipotul timpului se auzea în surdină (Răspântii)

DOAR ȘIPOTUL TIMPULUI SE AUZEA ÎN SURDINĂ

… felinarele viselor încă mai luminau din spuza nopții,
jarul stelelor, ici-colo, aprindeau dorințe
peste plămada somnului,
din spuma dintre real și ireal,
brațele tale-mi cuprindeau în mângâi osteneala trupului
din trecerea zilei care se pierise,
simțeam cum dinlăuntrul tău mă simte, simțeam cum
dinlăuntrul tău are nevoie să-și stea de vorbă cu mine,
nodu-mi din înghit stăvilea orice pornire de cuvânt !
ne-nvăluise tăcerea, doar șipotul timpului
se auzea în surdină,
aerul era înțesat de clipe ce se mureau
pe margini de sărut,
îți simțeam inima cum se înfruptă cu bătăile inimii mele !
și beată de inima ta, inima mea mă-mpungea în coaste
atât cât să-i înțeleg îndemnul …
focul iubirii ardea nebun !
aproape că i se zăreau vâlvătăile întinse
pe liniștea pereților … și ei ne gustau caldul iubirii !
simțeam buzele cum își deschid guri nebănuite
și flăcările poftei-mi de tu îmi pârjoleau privirile,
Luna se furișase în colț de geam, chipul ei
ascuns în pătrar se-mbujorase la văzându-ne ardul …
și ce șușoteli între stele !
dar ochii mei nu erau stinși, dimpotrivă,
mi te trăgeau printre privirile-mpârjolite
și mi te aduceau în dănțuind sub voalul irișilor,
desculțul tău mă apăsa până-n fund de ochi și acolo,
parcă-parcă veneau șoaptele cărnii tale:
te vreau !
mmm !… și ce dospind de fiori
sub alcovul scânteind al nopții – vedeam luceferii
cum își tremurau licărul prin perdea,
în lumea lor e-atâta rece !
veneau să-și fure stropi de foc din noi,
poleiul să și-l învăpaie din focul ce ne mistuia pe noi …
și ce mistui, și ce mistui !
efluviile bolții încurcau aranjamentele unduirilor
de licăriri și cerul părea el însuși un alcov,
mă simțeam târât în acest tablou, parcă ispre cerul
vroindu-mă să-mi știe tainele tremurului,
ehh, cerul … cred și el puțin gelos,
își deschisese cufărul dimineții,
să ne poată privi-n trandafir de lumină …
și ce petale zorii !
și ce polen de fotoni !
că sângele meu își îngenunchea hematiile,
obligându-le să învețe rugăciunea inimi …
venea dimineața călări pe bidivii albi,
balaurul nopții, de acum ucis, i se-ntindea la picioare,
soarele-i mângâia obrajii și din razele lui
i te simțeam de mângâi !
ne lăsam degetele-și alerge-n delirul fiorilor,
poezia pielii aduna simfonia icnetelor și peste tot
se lăsa o cortină de dorințe, că auzeam
tropotitul Colonadelor de strigoi aduse-n Dumbravă
de cerul furios nevoie-mare, că el abia acum a înțeles
concertul NETRUP …
și pe cer încă mai zăbovea Luna, se furișase-n neglige’
să fure sărut Soarelui,
aprinseserăm poftele aștrilor
ce nu se voiau topiți în dimineață …
cu noi, toată suflarea din cer parcă prinsese viață !
voaluri de zâne lâncezeau peste drum de 188,
în tufărișul care ascunde plânset de rouă
și înțelegeau cât destin adusesem în poveste …
și povestea se ridica pe picioare
cu picioarele zdrobind obeliscul – nu se vroia sfinx !
se vroia vie, se vroia să ne fie alături – pe căpătâi,
în perdea, și chiar în plinul de roș cearceaf …
o rază-și încercă sărutul mie pe gleznă !
fugi de-aici !… mi-aud un colț de respir
venit să se adune ție în buza de sus – nespus
doru-mi de tu, alungă și el raza streină
și totul se rezumă la fierbul din palmă,
ia, poezia trupurilor ne cheamă !
răspântiile se scăldau în lumină …

———————-

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ

23 aprilie, 2018

 

Cristina Maria NIȚĂ: Rana mea iubirea (fragment din cap. Răscruci)

Mi-am luat rămas bun de la încă o dimineață…De la zorii limpezi,brodați cu flori şi verde proaspăt, sorbind avid infinitul albastru, divin, al cerului acestei lumi…
În şuvițele brune, a nins primăvara, ca o plângere, cu petale de cais…Şi fără solie, mai grabnic decât puful păpădiei spulberat de vânt,ceea ce adineauri fusese o sublimă adiere,a devenit trecut…fărâmă de eternitate.
Lacrima, călătoare pe potecile gândului, tremurând în irişii dezgoliți, gata să se prăbuşească, a rămas împietrită întâmpinând şi petrecând ca un bocet stins, clipa întreagă, care niciodată nu se va întoarce…
– Încotro te îndrepți dimineață? Unde-mi duci răsăritul? Pe cine vei adapa, din cupe diafane, cu cristale de rouă, miruri şi tămâi? La picioarele cui vei aşterne spice de lumină şi a cui frunte vei săruta cu nimburi?
De m-ai fi luat cu tine, nu ți-aş fi fost povară. Te-aş fi dezmierdat cu genele, până când ai fi înmugurit pe ramuri uscate de aşteptare şi te-aş fi legănat doinind chemare păsărilor pribege. M-aş fi țesut în pânza luminii tale şi te-aş fi acoperit, ca nimeni să nu se priceapă că eşti. Rămâneam copil sfielnic, jucându-mă cu fluturi, pe pajişti nesfârşite, tocmind zenitului cununi de maci şi albăstrele.
Oh, dacă te-aş fi putut cuprinde!!! Să te opresc din trecere şi să rămâi mie-mi!
Te-ai dus îmbrățişându-mă scurt şi formal, semănând în adâncuri de plumb, necuprinse, boabele tăcerii, din care va încolți dor…
Paşii slujnici, au încremenit pe maluri zdrumicate, fără orizont, fără culoar, înfipți precum prada jertfelnică în colții fiarei, la o răscruce a lumii care nu mai încape rămăşițe ci doar întreguri…
S-a simțit în văzduhul prohodit de triluri suspinate, desprinderea…Fiecare secundă sclipindă, gemând în depărtare, dincolo de zborul către taine…
…………………………………………………………………………
Ai plecat mai curând ca niciodată,în mantie de nuntă, fără alai şi s-a coborât liniştea aspră, izbindu-se de freamătul pământului, căutându-te, întrebând de tine…Am cules cât mi-a încăput în suflet, de pe urmă, așchii de fericire, ca ciutura apa, din izvor dulce și răcoros.
Şi am rămas cu ochii ațintiți sus, acolo în miezul cerului, unde aripile se îneacă fără să moară…Și sub murmurul durut al ruperii, iarba a crescut până la nori făcând podea verde în înalt, iar bolta sinilie s-a scurs în locul ei, inversând raiurile…Cerul a devenit pământ şi pământul s-a făcut cer.
…La încheietura mânii mi-a rămas cald, ca un dar, însemnul anilor tăi…Şi încrustată înăuntrul încăpător a toate, bucuria de a fi primit un crâmpei de viață…În ea te voi aştepta… în fericirea zilei de mâine…

—————————-

Cristina Maria NIȚĂ

23 aprilie, 2018

~ imagine internet ~

Petru Daniel VĂCĂREANU: Versuri

Acele noastre

 

Din acele timpului
am făcut și cruce și sabie
pasărea în aripi le-a pus
să zboare cât mai sus
copacul le înverzește
și spre albastru crește
peștele le-a făcut înnotătoare
prin adâncuri si el să zboare
și noi le-am legat și de picioare
în colivie să le învârtim mai tare
ca niște hamsteri în rotire
printre zăbrele tot de ace îndoite

 

Cuvinte de mercur

 

Cuvintele mă caută nebune
In versuri pentru ale pune
Demonice-mi devin stăpâne
Prin pelegrinarile caudine

 

Prin tărâmurile lor virgine
Unde mă luminezi Emine
Continue reading „Petru Daniel VĂCĂREANU: Versuri”

Nicu GAVRILOVICI: Poeme

Desprimăvăreri

 
Mă desprimăvărezi cu un sărut,
Mă regăsești ca pe un ban pierdut,
Mă recompui din cioburi de lumină
Ca pe o stea, în limpedea-ți retină.

 

Mă-mbrățișezi ca vâscul pe stejar,
Mă speli în al tău zâmbet de amar,
Mă legeni în izvorul de sub pleoape
Și-n brațe îmi porți visele pe ape.

 

Îmi deschizi poarta zorilor de zi,
Când mor, cu șoapte calde mă învii,
Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Poeme”

Vasilica GRIGORAȘ: Zădărnicie şi miracol

Zădărnicie şi miracol

 

de ceva timp
nu-mi găsesc locul
în jur văd doar
cerul plumburiu şi rece
bălăcindu-se prin
mereu proaspete băltoace

 

mă adâncesc
în propriul labirint
fără a găsi
un punct de reper
şi mă gândesc neîncetat
că într-un asemenea
context alambicat
zadarnic aş scrie
pe apa care curge
nepăsătoare
zadarnic aş citi
în aştrii şi norii trişti
zburdalnici ori visători
mereu schimbători
zadarnic aş cânta
în bătaia vântului
prigonitor a toate
ce-ntâlneşte în cale
zadarnic aş asculta
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Zădărnicie şi miracol”

Árpád TÓTH: Dumnezeu ceea ce face…

Dumnezeu ceea ce face…

 

Dumnezeu ceea ce face…

E fenomenal și-mi place!

Greutățile din viață

Sunt povețe și mă-nvață!

 

Chiar de mori, e pentru tine…

Când revii să faci doar bine

Și ca lucru primordial:

Să evoluezi spiritual!

 

Ce-nțelege o furnică

Despre om? E prea mică!

Cum să înțelegi Divinul?

E prea complex și simți doar chinul!

 

Orice face pentru tine

E să crești cum se cuvine

Spiritual și ușurel…

Să ai un SINE frumușel!

–––––––-

Árpád TÓTH

22 aprilie, 2018

 

 

 

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Și clepsidra mă cerea de război

ȘI CLEPSIDRA MĂ CEREA DE RĂZBOI

…ce greu îmi răstălmăcește inima respirul !
și nodul cum îmi stă să-mi sară din înghit,
și totuși, Doamne, Cerul …
atâta Duminică se revarsă-n pocalele lui !
făpturi din rouă îmi vin atât de aproape,
de tremurul buzei prinse-a se sfii …
îți făcusem așternut în iatacul inimii, sângele
să ne clocote-n UNUL …
globulele se-nghesuiau la îmbrățișat … cât freamăt !
că-n tălpi se dezvăluia tabloul sărutului dintâi,
foșneau vocile-n teluric amintindu-și de SUBLIM
și umbrele universului se despleteau în cer …
în tunelul timpului ardeau torțe din amintiri cu noi,
se prăbușiseră castele de nisip cernute în clepsidră,
creneluri de ruină scoteau ”bandiera bianca”
și clepsidra mă cerea de război !
dar nu,
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Și clepsidra mă cerea de război”

Ioan IACOB: Interviu cu Daniel Ioniță – Președintele Academiei Româno-Australiene pentru Cultură

Ioan IACOB: Cum se vede România, in Anul Centenarului Marii Uniri, de la…celălat capăt al lumii?

Daniel IONIȚĂ: Cu riscul de a fi acuzat de nostalgie nefondată – România la modul general, și România în Anul Centenarului Unirilor (să nu uităm ca pe lângă Translivania, au mai avut lot in 1918 unirea cu Basarabia în martie, și cu Bucovia în Noiembrie) – se vede frumoasă, magică chiar. Am fost puțin adus la realitate de un bun prieten, cantautorul Nicu Alifantis – care mi-a re-amintit „Daniel, nu uita totuși că noi trăim niște realități dure, uneori.” I-am dat dreptate. DAR, imigranții români ca mine, care au părăsit România de multă vreme, văd lucrurile bune și pozitive. Distanța în timp și în spațiu (Australia este foarte departe față de Romania) ne face sa punem aceste lentile mai roze. Și poate asta e bine!

Ioan IACOB: Am aflat – de la Radio România Actualități – câteva lucruri deosebite despre modul cum ați sărbătorit Centenarul Marii Uniri in Australia, dar aș vrea să imi povestiți dumneavoastră câte ceva.

Daniel IONIȚĂ: Într-adevăr. Academia Australiano-Română pentru Cultură, a cărei menire este să promoveze, să susțină și să organizeze legături culturale între România și Australia, a organizat un eveniment la Biblioteca de Stat din Sydney, o instituție augustă, de prestigiu. Am reușit să adunăm aici pentru prima data în istoria diasporei românești de la antipozi, unii din cei mai buni și mai talentați artiști care trăiesc aici – între care soprana Adriana Paul, violonista Aliona Cigulea (originară din Chișinău), actorii Cătălin Anastase și Tug Dumbly (ultimul câștigător al multor premii de interpretare poetică, care a recitat Glossa lui Eminescu în engleză, bineânțeles, la parlamentul statului New South Wales – dar asta e altă poveste)… Apoi pianistul Gabriel Onțanu, cantautorul Daniel Reynaud, scriitorul și editorul George Roca, excepționala coregrafă Cristina Iordadche Yeo și grupul de dansuri românești de la Sydney Dance Rhythms.

Publicul numeros, sala a fost arhiplină, a gustat din plin evenimentul, al cărui sumar a fost preluat și de TVR Internațional, cât și de Corina Dobre în emisiunea ei „Corespondent TVR”. Excelența Sa, ambasadoarea României în Australia și Noua Zeelandă, dna. Nineta Bărbulescu, a vorbit despre semnificația istorică a Anului Centenar. Au mai fost prezenți și dl. Iulian Nițu, Consulul General al României la Sydney cât și alte personalități, cadre academice, oameni de cultură de origine română dar și australieni get beget. De aceea, evenimentul a fost bilingv… atât în limba română cât și în engleză.

Ioan IACOB: Am terminat recent un doctorat intitulat „Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe”, în urma căruia am aflat că Poe – dacă ar fi avut posibilitatea să opteze – a mărturisit că POEZIA ar fi fost prima sa opțiune. De ce Daniel Ioniță a optat definitiv pentru poezie? Sau, formulând altfel, de ce Daniel Ioniță  nu a renunțat niciodată la poezie?

Daniel IONIȚĂ: Interesantă întrebare! Discutam acum trei ani cu regretatul romancier și poet brașovean Daniel Drăgan, care îmi mărturisea regretul de a nu se fi dedicat poeziei decât târziu, în cariera lui de scriitor. Personal, pot spune că am fost fascinat de literatură în general, dar total cucerit de poezie încă de mic copil. Părinții mei, oameni cu educație medie, erau cu toate acestea împătimiți cititori de literatura bună. Aveam o bibliotecă uriașă și foarte variată pentru o urbe bucureșteană, și o familie „neacademică”. Tată meu recita poezie de factură religioasă (Costache Ioanid, Traian Dorz, Vasile Militaru), iar mama era (și este încă) pasionată după marea poezie românească, de la clasici și moderni, la contemporani. Am simțit încă de mic că înțeleg și apreciez poezia. Dacă ni se dădea la teză analiza literară a unui poem (ceea ce s-a întâmplat de câteva ori), luam notă foarte mare (9 sau 10) fără să fi citit altceva decât poemul în sine. Dar ceea ce m-a „fixat” pe partea poeziei a fost, fără tăgadă, faptul că am editat și tradus peste 120 de poeți și peste 150 de poezii, din marea poezie românească, de la Alecsandri și Eminescu până la contemporani ca Ana Blandiana, Ioan Es Pop, Nora Iuga, Adrian Popescu sau Mircea Cărtărescu, ca și toți ceilalți poeți importanți dintre aceste două extreme. Această muncă a fost însumată în volumele „Testament – Antologie de Poezie Română” (acum se lucrează la ediția a treia) publicate de Editura Minerva, ca și o ediție specială apărută în Statele Unite anul trecut. Această muncă a cizelat, zic eu, talentul meu poetic, și a dus la volumele proprii: „Agățat Între Stele” (Minerva 2013), „ContraDicție” (Pim 2016), „Insula Cuvintelor de Acasă” (Limes- Cluj 2017). Ca și publicarea a două poezii ale mele în limba engleză, într-o importantă antologie de poezie contemporană Australiană, publicată de prestigioasa editură de poezie din Sydney, Puncher & Wattmann in 2016.

Ioan IACOB: Cum s-a născut ideea Academiei Româno-Australiene?

Daniel IONIȚĂ: Scânteia ideii a venit de la scriitorul și redactorul român din Sydney George Roca (editor, între altele la Confluențe Literare, ProLitera, și alte reviste print și on-line ale scriitorilor români din Romania și din afară). În Octombrie 2014, la Old Vienna Caffe din Sydney, am adunat un grup de actori, scriitori, artiști plastici, editori de carte, cadre universitare, și idea a prins imediat. Membrii fondatori sunt, printre alții, Associate Professor Dr. Daniel Reynaud, Dr. Carolyn Ricket, actorii Clara Vodă și Bogdan Vodă, scriitorul George Roca, subsemnatul și alții. Au devenit membrii ai academiei, între timp, istoricul și criticul literar Alex Ștefănescu, cantautorii Nicu Alifantis, Adrian Ivanițchi și Cătălin Condurache, actrița Manuela Hărăbor, și alții. Cu toți aceștia colaborăm activ la evenimente culturale organizate de Academie atât în Australia, în România cât și în Statele Unite ale Americii, unde de asemenea am avut evenimente și avem mebrii. Cum am mai spus, țelul important al academiei este organizarea și promovarea de evenimente și proiecte culturale în ambele direcții și cu participare atât românească cât și australiană. Continue reading „Ioan IACOB: Interviu cu Daniel Ioniță – Președintele Academiei Româno-Australiene pentru Cultură”

Constantin MOȘINCAT: Semnal de carte – Neculai Moghior „Regele Ferdinand”

În cinstea Centenarului Unirii Basarabiei cu România, de la 27 martie 1918, Editura Tipo MC, din Oradea, ne propune o poveste adevărată, exprimată prin vocea cea mai autorizată și informată a momentului: Regele Ferdinand I. Momentul apariției coincide cu o sumă de acțiuni cultural, științifice și patriotice legate de eveniment, pe care orădenii le/au gândit și pus în operă. Între acestea aparițiile editoriale sunt salutate și prezente pe afișele care omagiază faptele înaintaților. Cu modestele posibilități, Editura Tipo MC, aduce în actualitate cea mai marcantă personalitate a acelor zbuciumate vremuri de suferințe ce au măcinat deopotrivă poporul, armata și implicit structurile Coroanei României. Despre evenimentele petrecute, acum 100 de ani, se povestește în carte prin glasul, neexprimat încă, al documentelor emanate, chiar pe câmpul de luptă, de la însăși autorii, și autoritățile instituționale, ale marilor decizii din vremea războiului pentru întregirea neamului românesc. În acest context, lucrarea este o continuare a preocupărilor de cercetare științifică, pe care autorul și editorul, l-au consacrat temei, de-a lungul timpului, pe care o supunem atenției cititorul cu o recomandare semnată de: conf. univ. dr. Răduţ Bîlbîie, Directorul Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naționale.

*

„Apariţia cărţii „Regele Ferdinand I – cuvânt pentru unirea neamului românesc. O poveste adevărată: Basarabia :1918″ este un adevărat motiv de bucurie pentru pasionaţii de istorie şi nu numai. Pe lângă plăcerea oferită de numărul impresionat – 26 – de fotografii de calitate, atent selectate din patrimoniul Muzeului Militar Naţional„Regele Ferdinand I”, cititorul află o sumedenie de informaţii cuprinzătoare despre viaţa regelui Ferdinand I, „suveranul care a pus mai presus de interesele personale şi de familia sa germană înfăptuirea năzuinţelor milenare ale poporului român”.

Povestea spusă de fotografii este perfect completată de fermecător scrisa prezentare, făcută de profesorul Neculai Moghior. În poveste sunt parcurse toate etapele vieţii marelui suveran: copilăria petrecută „într-o atmosferă aproape cazonă, impusă întregii familii de mâna de fier a bunicului său, fostul succesor la tronul Prusiei, prinţul Carol Anton de Hohenzollern (1811-1885)”, adolescenţa şi viaţa sa ca elev pe băncile şcolii „din oraşul Düsseldorf, renumit centru european de cultură şi artă, unde a urmat cursurile gimnaziale şi liceale”, dar şi prima sa vizită în România, vizită de o mare importanţă întrucât „cu această ocazie, s-a hotărât, în principiu, ca el să fie urmaşul domnitorului Carol I”.  Este, mai apoi, trecută în revistă viaţa sa militară, fiind oferită, ca dovadă a pasiunii sale pentru armată, mărturia reginei Maria: „Ferdinand era până în adâncul firii soldat, el adora armata, şi cel puţin în această privinţă i se lăsa mai multă iniţiativă. Cum el era conştiincios  şi muncitor, nici cel mai obositor detaliu militar nu izbutea să-l plictisească.”

Şi, bineînţeles, cititorul află cum „regele Ferdinand I a preluat comanda supremă a armatei române, iar ostaşii au primit ordinul de a trece Carpaţii pentru a elibera pe fraţii de peste munţi aflaţi sub ocupaţie austro-ungară. Această hotărâre a avut implicaţii majore nu numai asupra ţării, dar şi asupra regelui Ferdinand I, care a avut de suferit, chiar din punct de vedere personal, o serie de repercusiuni dureroase. Astfel, împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, în calitatea sa de cap al familiei de Hohenzollern, i-a retras regelui nostru dreptul de a purta ordinul  Casei de Hohenzollern, precum şi toate gradele şi distincţiile acordate de imperiul german. Şeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen, prinţul Wilhelm, fratele mai mare al lui Ferdinand I, l-a renegat public pe suveranul român şi i-a anulat toate drepturile pe care le avea ca membru al acestei case princiare. Mai mult, la reşedinţa familiei de la Sigmaringen a fost arborat drapelul de doliu simbolizând ştergerea regelui României din arhondologia familiei de Hohenzollern- Sigmaringen, iar presa inamică a publicat numeroase articole injurioase la adresa monarhului român”.

Continue reading „Constantin MOȘINCAT: Semnal de carte – Neculai Moghior „Regele Ferdinand””