Vasilica GRIGORAȘ: Tanka

Prin ceaţa deasă
toiagul umilinţei
în dezordine –
la poarta încercărilor
rădăcinile adânci

În următorul poem vom urmări rostul şi importanţa rădăcinilor, fără care am fi asemenea frunzelor în vânt… Observăm aici legătura subtilă dintre toiag şi rădăcini. În drumul spre desăvârşire avem nevoie de un sprijin, acel toiag (al umilinţei) poate deveni sceptru. Răbdarea, înţelegerea, statornicia, adânc înrădăcinate în fiinţa noastră, cu umiliţă vor ieşi la lumină. (Ana Urma)

———————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

25 ianuarie 2018

Vasilica GRIGORAȘ: Haiku

tata la oaste –
mama întinde războiul
urzind timpul

Mi s-a părut cel mai bun ca idee. În primul rînd pentru că se foloseşte de o situaţie extrem de cunoscută, care este şi trama Odiseei. În al doilea rînd pentru folosirea în dublu sens al cuvîntului războiul – fiecare cu războiul lui. În al treilea pentru că, în ciuda aparenţei metaforice, urzind timpul mărturiseşte un adevăr extrem de dur şi trist, femeia singură trebuie să schimbe urzeala vieţii de pînă atunci. Pentru cei care nu acceptă încă, poate e un bun exemplu că se pot scrie haiku-uri şi fără kigo (clasic). Războiul e pentru oameni un sezon de departe mai redutabil ca orice anotimp. Nu e vorba aici despre relativ duioasa integrare în cosmosul natural ci despre supravieţuirea în plin dezastru uman. (Corneliu Traian Atanasiu)

————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

25 ianuarie 2018

Aspazia Oțel PETRESCU: Căutând “un leac de dor” de Bucovina, printre filele volumului, “Vasile Plăvan un Slavici al Bucovinei” (scrisoare deschisă)

Stimată doamnă Mariana Gurza,

Acum, când m-am hotărât să vă scriu este sfârșit de toamnă și în grădinița mea „doamna melopeelor” își desfășoară nostalgica sa romanță. Își așterne covorul galben-auriu de frunze moarte printre florile înfiorate de suflul rece al acestei dimineți sticloase, cu un cer încă senin, dar cu geană de nori plumburii spre asfințit. Copacii aproape goliți de frunze se leagănă trist în vântul sprințar; par stindarde zdrențuite ce se pleacă în calea soarelui, care se mai îndură să salute cu sulițe lungi de lumină trandafirii și daliile ce se străduiesc cu elan să mai dea „farmec regretelor”.

Părea o zi obișnuită, nu lipsită de farmec, dar o tristețe surdă punea stăpânire pe sufletul meu; îmi lipsea ceva. Un dor nesfârșit îmi încleștă inima, ziua aceasta semăna cu ceva ce pierdusem definitiv și iremediabil și totuși ceva ce era dorit cu intensitate.

Îmi era dor de o zi de toamnă din grădina publică a orașului Cernăuți, orașul drag al copilăriei și adolescenței mele, oraș ce nu l-am putut uita în pofida anilor ce s-au scurs cu nemiluita din acel moment fatidic (anul 1944) când l-am părăsit cu jale de prohod în suflet, pentru totdeauna. Deși atunci era un început sfios de primăvară, toamna este anotimpul care îmi aduce an de an nostalgia după acest colț de țară, rai pierdut fără voie, pierdere niciodată acceptată. Probabil melancolia acestui anotimp induce în sufletul pribeagului chemarea gliei strămoșești.

Acesta este motivul pentru care m-am hotărât să vă scriu această scrisoare deschisă. Căutam un leac de dor și l-am aflat în cartea dvs., în restituirea pe care i-ați făcut-o publicistului și scriitorului Vasile Plăvan, această bijuterie de restituire a unei întregi epoci, înecată atât de drept în uitare.

Desigur, am citit această carte a Dvs. „Vasile Plăvan un Slavici al Bucovinei” cu toată atenția și cu toată considerația atunci când mi-a fost oferită de doamna Emilia Țuțuianu. O restituire perfectă, realizată după toate regulile genului și care demonstrează pe deplin că este vorba de un scriitor „Aufklärer”(luminator) care a reușit să nu fie doar un gazetar exemplu de virtute și talent, nu numai un român adevărat de o mare noblețe, ci și creatorul unei opere complexe, care cuprinde complet și cu mult har o întreagă epocă.

Nu este în intenția mea să rememorez toate argumentele care s-au adus cu prisosință pentru a demonstra că Vasile Plăvan a fost un om cât o epocă și nu voi reveni la toate apropierile care s-au făcut în paralel cu Ion Slavici și alții, juste și pertinente, atât de corect exprimat în lucrarea Dvs. Ați făcut, cu adevărat, o prestigioasă și completă operă de restituire. Vă felicit din toată inima. Opera lui Vasile Plăvan este atât de complexă încât poate oferi și alte apropieri. De exemplu folosirea limbii vorbite de bucovineni o putem găsi și la Eusebiu Camilar și la Anuța Naudriș-Cudla. Caracterizarea succintă și precisă a cântecului slav ne-a dus cu gândul la Lucian Blaga, care în „Orizont și stil” dezvoltă mai pe larg, în aceeași termeni, caracterul de stepă, infinit al „matricii stilistice” a creației popoarelor slave, față de spațiul mioritic al doinelor noastre.

Continue reading „Aspazia Oțel PETRESCU: Căutând “un leac de dor” de Bucovina, printre filele volumului, “Vasile Plăvan un Slavici al Bucovinei” (scrisoare deschisă)”

Mariana GURZA: Aspazia Oțel Petrescu mucenița Neamului Românesc !

Aspazia Otel Petrescu s-a născut în ziua de 9 decembrie 1923, în localitatea Cotul Ostriței, nu departe de Cernăuți, în județul Noua Suliță. A crescut în spiritul de jertfă al Mişcării Legionare, al trăirii creştine şi naţionale. Fiică a Bucovinei, colţ de ţară de atâtea ori înstrăinat de străinii, dar izvor nesecat de talente şi caractere româneşti.
Aspazia Oţel Petrescu a venit ca un dar de la Cel de sus, într-o toamnă nostalgică…Despre domnia sa, s-a scris mult și încă se va scrie. Filonul bucovinean ne-a legat încă de la prima convorbire. Caldă, iubitoare și smerită. O viață închinată lui Hristos, Neamului Românesc. Un model de românism incontestabil. La început eram temătoare, copleșită de personalitatea celei care a cunoscut jertfa. Am realizat că, lumina divina, i-a aratat mereu drumul, a întărit-o, reușind să depășescă toate barierele.
A rămas aceeasi…un ochi de lumină pentru Neamul Românesc. Nu și-a părăsit niciodată crezul. Iubirea, jertfa „te împlineşte şi te face desăvârşit”.
Doamna Aspazia Oţel Petrescu este un Om împlinit, desăvârșită prin mucenicie.
Am simțit puterea credinței. O vibrație ce te poate învălui oriunde te-ai afla. Majoritatea celor care au devenit mărturisitori și au cunoscut temnița, teroarea, au devenit mai puternici în credință. Acolo, în celule, Aspazia Oţel Petrescu și alți martiri ai Neamului Românesc au fost mai aproape de Dumnezeu ! Cu “Iisus în celulă” !
În prag aniversar am simțit nevoia de a-i dărui o îmbrațișare caldă, îmbrăcând-o în vers, așa cum mi-a fost dat…Un gest de iubire, de prețuire, de respect…O lacrimă de dor, rostogolită din “Țara fagilor”…
Vivat, crescat, floreat, mucenița Neamului Românesc,
Aspazia Oțel Petrescu!

“De-aş fi vântul cu miresme parfumate …”
ți-aș săruta inima cuprinsă de dor
aș șterge urmele-ți însângerate
lacrimile vărsate pentru popor.

M-aș cuibări ca o copilă
în poala ta sfântă mucenică
și-am depăna filă cu filă
povești din dulcea Bucovina.

“Strigat-am către Tine, Doamne…”
și vom striga mereu iar în Cetate
cinsitindu-ne martirii, prin ale Tale taine
să ai milă, Doamne, să faci dreptate…

Destine frânte, umilința
te-au întărit în vremuri grele
reazăm ți-a fost credința
frații te-au vegheat din stele.

Neamul Românesc ți-a fost casă
Sfinții din cer prieteni în veșnicie
lupta pentru adevăr, mireasmă
drumul tău, drum spre mucenicie.

Strig catre Tine, Doamne
azi la ceas aniversar
dăiruiește-i sănătate
bucurii, înmulțește-i al său har.

O îmbrățișare creștină
din Țara Fagilor venită
ca o sfântă cetină-n lumină
de la legionari primită.

Doamne, te rog, Tată Ceresc,
jertfa i-a fost viața, mult a patimit
Aspazia Oțel Petrescu,
În lumină, prin iubire, a biruit!

–––––––––––

Mariana GURZA
Timișoara
Decembrie, 2013

 

  • Acum, o lacrimă se rostogolește încet pe tastatură…Azi am aflat de plecarea măicuței Aspazia Oțel Petrescu spre veșnicie. A trecut ceva vreme de când nu am sunat-o. Avea o voce blândă, ca o rugăciune. Dumnezeu să-i dăruiască pacea veșniciei!

Mariana GURZA: Volumul “Cu Hristos în celulă”, de Aspazia Oțel Petrescu, “o vecernie de suflet …”

Motto:

,,Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist !
Luna venea după El, în celulă
Si-L făcea mai înalt şi mai trist.
……………………………….
Unde ești, Doamne ? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui…
M-am pipăit… şi pe mâinile mele,
Am găsit urmele cuielor Lui.”

(Radu Gyr – Cu Iisus în celulă)

 

Cu Hristos în celulă, de Aspazia Oțel Petrescu, ediția a doua revizuită şi coordonată de Danion Vasile, Editura Meditații, Bucureşti, 2013, ,,promite o vecernie de suflet, în care veţi auzi cum picură lin lumina jertfei neînserate…”

O carte document, de trăire ortodoxa ,,într-un timp învolburat, când o lume debusolată se clătina pe marginea abisului apostazic”.

Am folosit aceste cuvinte ale autoarei pe care le-am savurat citind prefața cărţii. Cuvintele mele ar fi prea sărace în faţa dezvăluirilor cutremurătoare, Aspazia Oțel Petrescu, vorbindu-ne despre un ,,trecut ziditor de suflete” despre acea călătorie statornică ,,spre un ideal sfânt” pe care l-a slujit până la jertfă.

Este şi va rămâne o mărturisitoare a lui Hristos, Cel care i-a trimis îngeri păzitori în celule comuniste. Așa cum bine subliniază editorul, ,,în volumul de faţă sunt ecouri ale acestei mărturisiri”…fiind vorba de femeia creștină, gata să rabde chinuri muceniceşti din iubire pentru Hristos şi pentru Neamul Românesc…”

Fidelă convingerilor legionare, așa cum au fost majoritatea intelectualilor, din acea perioadă, 14 ani de temniță, cu Hristos în celulă, Aspazia Oțel Petrescu, a știut să-şi păstreze demnitatea şi dragostea pentru neam, credinţa fiind prezentă alături de mărturisitori. Cu toții au fost animaţi de același ideal:  iubirea pentru Hristos, lupta împotriva comunismului, dragostea pentru ţară şi neam.

,,Noi l-am întâlnit (pe Hristos -.n.n.) viu şi adevărat în vârful foamei, al setei, al frigului, al singurătăţii şi al terorii de nedescris…”

Pentru Aspazia Oțel Petrescu, temniţa, a fost ,,o onoare aşa cum şi Petre Ţutea o considera”,  toți răspunzând la o chemare a suferinței pentru izbăvirea neamului.

Strigătul i-a fost auzit în toți anii de cumpănă. Rugăciunea i-a salvat viața.

Cuvinte de folos, cuvinte vii…Comunicarea directă, smerită, i-a adus lumina tainică a Celui Preaînalt. Acolo, în răceala zidurilor, a primit mângâiere, mulțumind pentru suferința primită.

Emoționantă evocarea,  aruncării sale în izolatorul 3, o celulă mică cu șobolani… Experiența sa mistică  pare fi desprinsă dintr-o filă de pateric.

,,Doamne nu mă lăsa…”  

Şi strigătul i-a fost auzit…,,în clipa aceea toată realitatea din jurul meu s-a transfigurat. Nu mai era nici lucarna, nici platforma, nici scări care coborau, nici șobolani. Nu mai era nimic. Era o imensitate alba, era o lumină albă, eu eram cuprinsă de aceasta lumină, eu o simțeam concretă, atât de concretă încât eu o credeam materială. Era ca o lumină concretă, materială, o simțeam, mă simţeam cuprinsă în ea…Şi nu era o lumină ca de la soare sau ca de la bec. Era o lumină ireală, o lumină…vibratoare” aducătoare de bucurie, de liniște şi pace.

Cred, sunt convinsă că această izolare în celula trei, nu a fost întâmplătoare  – Sfânta treime mereu prezentă printre fii săi!

Dar asta Nu aveau cum să știe şi să înţeleagă inchizitorii…

Fascinante aceste trăiri povestite cu blândețe şi smerenie. M-aş bucura dacă în timp ar dispărea ,,disprețul nătâng al unora” faţă de mărturisitorii Neamului Românesc. Istoria acestui încercat popor trebuie cunoscută aşa cum a fost, recunoscându-ne valorile, idealurile înaintașilor.

,,Cum să nu iubești neamul care pune ca pecete pe trăirea sa credința primită de la strămoşi din propria cenușă?”

Nu putem nega sau deforma adevărul. Fără jertfa lor, cum am arata acum ca popor? Ne încăpăţânăm să îi distanțam pe cei care într-o perioadă a vieții lor ne-au arătat calea spre mântuire. Ei l-au cunoscut pe Hristos în celulă!

 ,,Acolo în toiul suferințelor de neîndurat, ni S-a descoperit ca Domn al iubirii şi al îndurării, prieten adevărat, certitudine imediată, naturală şi clară ca lumina zilei”.

Volumul Cu Hristos în celulă se citește cu sufletul. Cuvinte ce zidesc, tainice minuni, îndemn spre desăvârşirea fiecăruia prin credința în Tatăl Ceresc, prin blânda rugăciune.

Aspazia Oțel Petrescu, o truditoare prin Cuvânt în Lumină! O carte scrisa din iubire!

Femeia creştină care a ştiut ,,să rabde chinuri muceniceşti din iubire pentru Hristos şi pentru Neamul Românesc.

––––––––––––

Mariana GURZA
Timișoara
06. Dec. 2013

***

Azi, nu mai este…Ca o floare duhovnicească s-a desprins mergând la Tatăl Ceresc.

Dumnezeu să îi dea odihnă lângă cei drepți.

Rămas bun, măicuță!

25 ianuarie 2018

Cristian MOȘNEANU: Petale de univers, înflorite vers cu vers

 Se spune despre poezie că este un testament în versuri al poetului, fără clauze  și timbre fiscale. Dacă un testament se adresează în mod normal unui număr limitat de persoane, poezia ca și testament se adresează umanității întregi care transcende în universalitate, pentru că este o reflexie a celor mai profunde trăiri ale omului, trăiri care sunt născătoare de înțelepciune.

            Înțelepciunea este cea care face ca  atât  “omul” cât și cei din jurul lui, prin propriile manifestări,  să se identifice cu liniștea sufletească. Când vorbim despre un poet, creația acestuia este reprezentată de neliniște în versuri care face să se scurgă aburi răzleți de cugetări, care adunați zămislesc liniștea poetului.

 Vlăstarii înmuguriți ai liniștii  poetului ce gravitează în  propria-i creație, sunt plasați de majoritatea oamenilor ca fiind filozofie în versuri. Ce hilar! Căci filozofia este doar o urmă a unui dialog de idei din care poți trage concluzia unor fapte, apartinând vremurilor de mult timp apuse. De aceea, consider că poezia nu înseamnă neapărat filozofie, cât clarviziune pentru că acele cuvinte de duh izvorâte din cele mai profunde simțăminte și trăiri ale poetului pot reprezenta adevărate pilde, care să ghideze nestatorincul drum al ființelor înzestrate cu conștiința care își găsesc odihnă veșnică dincolo de Cenzura Trascendentală.

            Continue reading „Cristian MOȘNEANU: Petale de univers, înflorite vers cu vers”

Anna-Nora ROTARU: Privind cum soarele răsare

PRIVIND CUM SOARELE RĂSARE

 

Sub norii-apăsători ce-ți strâng umerii de frică,
Sub fulgerele vieții, țintind în inimă și pe retină,
Încerci să scapi, acoperindu-te de cer c-o bucățică…
Vifornița te dezvelește însă, cu o forță inamică
Și, simțind pe gât cum te-apăsa a destinului botină,
Implori mâna blândă și creștină,

 

Să-ți șteargă duios ochii înecați în plângeri
Și să-ți arate calea ce-o ai de urmărit în viață…
Cum să te bucuri, fără frică de-a valului atingeri,
Credință s-ai în tine, în forța divină, sfinți și îngeri,
Că, vei ieși din întuneric, din umbră și din ceața
Zâmbindu-ți soarele în față…

 

Vei cunoaște Universul, învățând cum să visezi :
De la slcavi, ce cunoscut-au deznădejdi și disperare…
De la copii, spațiul cum cucerești, rachetă să lansezi…
De la muribunzi, din nou cum viața poți să o trasezi…
Să-ți zboare sufletul, simțind fiorul de regenerare,
Înălțându-l pe țărm d-eliberare…

 

Învață de l-agricultori, cum din măslini să faci ulei,
De la albine, din nectar cum să faci miere și ceară…
Făclie-aprinde, pașii luminând pe-ai vieții tale-alei,
De-i întâlni capcane, lunecoase drumuri cu polei…
Iar când întunericul se v-așterne-n fiecare seară,
Orice temere-ai avea, să-ți piară…

 

Sub mâna cea blândă a unei puteri divine,
Te vei simți un râuleț, curgând voios spre mare…
Din ploaie-o picătură, cu-alte vei schimba destine,
Întreaga lume curățînd-o de venin, de chin și tine…
Vei alunga poverile ce te apasă pe spinare,
Privind cum soarele răsare…

———————————-

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

25 ianuarie, 2018

Cornel BÎRSAN: Cuvânt de început, sau o introducere despre “ cristale stelare” !

“Pe urma paşilor pierduţi”, Anna-Nora Rotaru, „căutând nemărginirea….” prin “picături de suflet”, a unui “suflet vagabond”,  ne poartă “pe file de poveste…” şi poezie!

Citind versurile Domniei Sale constatăm că “timpul s-a oprit în loc…”, „o clipă, un infinit…” !

“Negustorul de visuri” în ale sale “rătăciri pe calea timpului” ne poartă prin “viață, (ca o) umbră de vis” în „tărâmul poveștilor”  pe noi cei  “ visători fără de vise…”, “să ne oprim din goană…” pentru că  “de-o fi să fie va veni, altfel… va trece…”, şi „viața, (ca o) umbră de vis”.

“Pe calea vieţii mele”, eu “anticarul de amintiri”, Cornel Bîrsan, “ în liniștea nopții ”,  „un român ca  oricare…”, „pe-o filă oarecare…”  am aşternut aceste “gânduri pe malul tăcerii” închinate talentului de excepţie a bunei mele prietene, pe nume Anna – Nora Rotaru !

Continue reading „Cornel BÎRSAN: Cuvânt de început, sau o introducere despre “ cristale stelare” !”

Camelia CRISTEA: Lacrima zăpezii

Lacrima zăpezii

 

Lacrima zăpezii în mii de cristale

Casele-s gătite, toate și-au pus zale,

Gerul cu o daltă bine mânuită

Stelele sculptează, ziua-i primenită!

 

Muguri de lumină crengile le-mbracă

Unii spun că-i nea, alții promoroacă,

Iarna toarce firul alb de borangic

Muntele bătrân și-a pus un ilic.

 

Continue reading „Camelia CRISTEA: Lacrima zăpezii”