CÂND DEPARTELE ESTE MEREU APROAPE – In memoriam poeta Mariana Gurza

In memoriam poeta Mariana Gurza

2.10.1955 – 26.03.2021

CÂND DEPARTELE ESTE MEREU APROAPE

Cu toții ne amintim cu mult drag și adâncă durere în suflet de poeta şi eseista creştină, Mariana Gurza și de scrierile sale. Pentru aducere aminte, voi face câteva referiri cu privire la volumul cu un titlu extrem de sugestiv: „Apropieri : Mariana Gurza – pelerinaj prin idee, gând şi suflet”. În această carte Mariana Gurza întreprinde un pelerinaj viu prin cuvânt, gând şi suflet, astfel apropiindu-se de Dumnezeu şi de semeni, regăsindu-se pe sine şi înţelegând adevărata esenţă a vieţii.

Dacă aş dori să găsesc un motto pentru această publicaţie, cred că dintr-o infinitate, cel mai potrivit ar fi „Dăruind, vei dobândi” (N. Steinhartd). Poeta a oferit multe, însă fiind vorba de o carte, un exemplu elocvent este acela de a se apleca cu seriozitate şi meticulozitate asupra unor cărţi spre lectură, dar şi cu dorinţa împlinită de a scrie despre ele şi autorii lor. A făcut aprecieri pertinente, echidistante, i-a încurajat pe mulţi, debutanţi ori nu, lucru învăţat de la regretatul Artur Silvestri, despre care mărturisea că i-a fost mentor

În cele trei capitole (I. Reflecţii de cititor, II. Reflecţii critice şi III. Interviu…), eroul principal este Mariana Gurza, iar cartea încearcă să prezinte multe din faţetele creaţiei sale, dar şi ca Om. Din această perspectivă încercăm să desprindem, să aflăm trăsături, calităţi ale personalităţii sale prin ceea ce a scris, dar şi prin prisma altor scriitori, intelectuali, cu vocaţie nobilă, grăitoare și cu renume în cultura română: George Anca, Adrian Dinu Rachieru, Eleonora Schipor, Boris David alias Daris Basarab Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, Constantin Enianu, Mugurel Puşcaş, Dacina Dan, Octavian Curpaş, Anatol Covali, Camelia Cristea, Dorina Stoica, Teo Cabel (Cabel Ştefan Teodor), Ilie Motrescu, Cecilia Bănica-Pal, Ioan Miclău, Veronica Blaj, Eugen Emeric Chvala, Maria Rugină, Mariana Corcoveanu Ivaniuc, Hedir Al-Chalabi, Ben Todică, Aurel Turcuş, Constantin Pădure, Iulian Neculcea, Catinca Agache, Anton Naghiu, Mariana Strungă, Cristina Mihai, Ovidiu Vasile, Alin Cucuruzan…

Cu pioşenie şi-a îndrepţat ochiul inimii spre personalităţi de marcă ale spiritualităţii româneşti: părintele Adrian Făgeţeanu, părintele Justin Pârvu, pr. dr. Ioan Bude, pr. Ioan Megheleş, Aspazia Oţel Petrescu, (Cu Hristos în celulă), aceştia şi mulţi alţii care ocupau un loc aparte în sufletul poetei.

În aceeaşi măsură au scris despre Mariana şi creaţia sa: George Anca, Dumitru Mnerie, Aspazia Oţel Petrescu, Vasilica Grigoraş, Valentina Teclici, Dorina Stoica, Hedir Al-Chalabi, Veronica Balaj, Adrian Dinu Rachieru, Maria Rugină…

Cititorul va recunoaşte în „Apropieri…” o reală şi bogată sursă de informare despre Mariana Gurza, dar şi despre ceilalţi semnatari ai cronicilor, eseurilor şi prezentărilor. Prin mărturiile sale cu privire la autori şi cărţile lor, poeta şi-a conturat propriul portret scriitoricesc şi uman în cea mai pură concentraţie. Prin oameni ca Mariana Gurza putem ajunge la România profundă, (ar zice Dan Puric) şi sunt de acord cu el. Nu ne-am întâlnit niciodată face to face, însă din clipa în care i-am auzit prima oară vocea, am simţit că este „omul frumos”: (George Anca – „Frumoasa doamnă întru Dumnezeu şi umbră”, Aspazia Oţel Petrescu – „Frumoasa mea Bucovină”, Vasilica Grigoraş – „Poeta cu suflet de înger…”) În odaia intimă a creaţiei sale s-a simțit legată de cuvânt, vers or proză prin aţa cernelii harului divin.

Această apariţie editorială a Marianei Gurza este o monografie de autor scrisă altfel, o abordare pe multiple planuri, privite din unghiuri de vedere diferite. Scopul lucrării este acela de prezentare şi nu de interpretare. A lăsat la latitudinea cititorului să descopere criteriile şi normele de individulalizare, singularizare a poetei, într-un context relaţional de excepţie cu ceilalţi colegi de condei.

Mariana Gurza s-a plasat în parcursul său creativ pe aripi de timp, într-un zbor continuu, nisipul din clepsidra creaţiei vădind o adevărată evoluţie. Esenţa acestui demers a fost progresul autoarei pe drumul scriiturii, dar şi pe plan spiritual. George Anca menţionează: „Astfel de scrieri nu ţintesc neapărat literatura, cât spiritualitatea ancestrală. Se tinde ideal spre logodirea rugăciunii cu poetica”.

Metoda de întocmire a volumului este o admirabilă lecţie de dăruire, inteligenţă, discernământ, liberă de constrângeri. Cartea este echilibrată ca formă şi conţinut, de un mare calibru intelectual şi impune respect prin tot ceea ce oferă. Stilul scrierii Marianei este curat şi simplu, dar nu facil. Simţul incredibil al limbii este uşor de remarcat. Unele aspecte ale scrisului său, sau ale vieţii sale sunt doar menţionate, altele aprofundate, însă oricum sunt tratate, ele stârnesc interesul cititorului pentru lectură ori, de ce nu, pentru luare aminte.

În cartea Marianei Gurza nu întâlnim o lume poleită, care sclipeşte asemenea florilor roz de cireş primăvara, ci lumea reală cu umbre şi lumini, cu dureri şi bucurii. Acest lucru se explică prin însăşi viaţa poetei şi a familiei sale, cântată ori descrisă în poezie şi proză. De aici putem descoperi relaţia biunivocă între timp şi societatea umană în continuă mişcare, spre bine sau rău!? Greu de spus uneori.

Este o lucrare de sinteză şi de analiză fără a face judecăţi de valoare. Coerent alcătuită în ansamblu şi în detaliu pe problematici literare şi spirituale mai mult decât interesante, ca într-un puzzle se prezintă fiecare piesă a imaginii de ansamblu, toate actele dintr-un „dosar – credinţă”, redactate cu sufletul şi cu mintea tuturor semnatarilor ca răspuns la sentimentul de empatie şi dăruire al autoarei.

Scrisul Marianei este fin şi armonios, însă robust şi durabil – exprimă o anumită stare, un clocot lăuntric, în care primează dorinţa de a dărui. Volumul „Apropieri…” este un album personal, fiecare tablou este realizat cu penelul potrivit, trainic, dar şi cu pana inimii. Nimic nu este forţat, nimic de complezenţă sau curtoazie. Este o istorie a omului interior într-o expunere deloc cosmetizată, ci dimpotrivă cu argumente de fond; este un potofoliu bogat, cu texte documentate, interesante devenind o bogată sursă de informare pentru o cercetare biobibliografică.

A crezut în oameni, deşi a suferit din cauza unora. Nu a spus doar jumătăţi de adevăr, ci adevărul întreg. Modul ei de a fi era o „plantă de leac” din templul naturii umane ale cărei infuzii (sentimente şi gânduri bune) ajungeau întotdeauna la ţintă. Aşa cum la chinezi „ceaiul este starea inimii”, la Mariana, vorba bună era starea inimii sale, iar darul cel mai de preţ era acela de a simţi starea aproapelui.

Se spunea că poeta Mariana Gurza „cocheta cu nemurirea”, crezând cu toții că unui asemenea OM, nimic rău nu-i se poate întâmpla. Din păcate, timpul a fost neiertător cu prietena noastră și scriitoarea Mariana Gurza. Nu ne-a rămas decât să comunicăm și să ne arătăm dragostea, aprecierea și prețuirea prin cuvânt, gând şi suflet. Acest lucru, deoarece atitudinea pioasă în fața lui Dumnezeu și comportamentul demn în fața lumii și a semenilor o fac nemuritoare în lirica românească și în inima celor care i-au fost și cărora le-a fost aproape.

Dumnezeu s-o odihnească de-a dreapta Sa!

OPERA MARIANEI GURZA

Volume de autor: Paradox sentimental, poeme, Ed. Augusta, Timișoara, 1998; Gânduri nocturne, poeme, Ed. Augusta, Timișoara, 1999; Nevoia de a sfida tăcerea, poeme, Ed. Augusta, Timișoara, 2000; Lumini și Umbre, poeme, Ed. Augusta, Timișoara, 2001; Lacrima iubirii – poeme, Ed. Artpress, Timișoara, 2003; Ultimul strigăt, poeme, Ed. Eubeea, Timișoara, 2006; Șoapte gândite, poeme, Ed. Atticea, Timișoara, 2006; Vasile Plăvan: Boabe de lacrimi, ediție îngrijită de Mariana Gurza, Ed. Carpathia Press, 2007; Petru Ciobanu, un iubitor de neam, memorialistică, Timișoara, 2007; Destine umbrite, eseuri, Editura Atticea, 2008; Pe urmele lui Zenon /On Zeno’s footsteps, poeme, volum bilingv, Timișoara, Editura Timpolis, 2012, traducerea prof. univ. dr. George Anca; Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei – restituiri, Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ Ioan Slavici și Eurostampa, Timișoara, 2013, consilier editorial: prof.univ.dr. Dumitru Mnerie.

Antologii și volume colective: Poeme Hai-Hui, o antologie de poezie, Editura Grinta&Singur, 2012; Antologia ASLRQ 2015, volum editat de Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec; Poetical Bridges – Poduri lirice, antologie bilingvă, româno-engleză, apărută în anul 2016, Editura Scripta manent din Napier, Noua Zeelandă, editor și translator Valentina Teculici; Al cincilea patriarh, Editura Intermundus, 2007; Înțeleptul din America, Editura Intermundus, 2008; Mărturisirea de credință literară, Editura Carpathia Press & Production, 2008; In memoriam: Artur Silvestri, Mărturii tulburătoare, Editura Carpathia Press, 2009; Promovarea valorilor culturale românești în contextul globalizării, Editura PIM, Iași, 2009, Coordonatori: prof. Elena Anușca-Doglan, prof. Cristian Anușca-Doglan; Pro Memoria: Artur Silvestri- Asa cum l-am cunoscut, Editura Carpathia, 2010; Părintele Adrian Făgețeanu și crucea Rugului Aprins, Omagiu la un secol de la nașterea sa, ediție îngrijită de Andrei Dirlau, Editura Lumea credinței, 2012; Poetical Bridges – Poduri lirice, ediție bilingvă (engleză-română), translated and Edited by Valentina Teclici, 2017, Editura Scripta manent din Napier, Noua Zeelandă și tipărită la PIM, Iași, România, 2016; Mariana Gurza – Apropieri pelerinaj prin idee, gând și suflet, Ed. Mușatinia 2017; Dumnezeu și umbră – God and shadow, versuri (română-engleză), Editura Singur, Colecția Scrisul de azi, 2016; Icoane vii, Ed. Mușatinia 2020.Vasilica Grigoras

Mioara HUSUSAN

Municipiul Drăgășani, centru de cultură de importanță națională, locul unde s-a scris istoria contemporană a jurnalismului românesc

Nu întâmplător a fost ales muncipiul Drăgășani loc pentru desfășurarea întâlnirii conducerii Uniunii Ziariștilor Profesioniști cu filialele din sudul țării noastre și membrii acestora. Președintele UZPR, Sorin Stanciu, sunt sigur, că în activitatea sa îndelungată de jurnalist cunoștea istoria culturii din orașul de la poalele dealului Viilor și Olt.

În cadrul promisiunii luate de președintele UZPR de a întări legătura conducerii UZPR cu filialele, ,,președintele Sorin Stanciu, însoțit de vicepreședinții Dan Constantin, Claudius Dociu, Emil Stanciu, precum și de secretarul general Mădălina Corina Diaconu, s-au întâlnit, la Drăgășani, cu șefi de filială și membri ai UZPR din zona Olteniei – Vâlcea, Olt, Dolj, Argeș, Caraș-Severin.
În atmosfera de colegialitate care a marcat toate întâlnirile pe care președintele UZPR le-a avut până acum cu reprezentanții Uniunii din teritoriu, evenimentul a avut o componentă profesională cu două repere majore – activitatea UZPR și elementele care o definesc ca organizație de utiliate publică prin toate preocupările și activitățile membrilor, și, pe de altă parte, evoluția presei în ansamblu, privită din perspectiva celor care și-au făcut din jurnalismul profesionist un crez și o vocație.
În cuvântul său, președintele Sorin Stanciu a punctat importanța pe care o au filialele și implicarea membrilor în tot ceea ce înseamnă forța și prestigiul organizației. De asemenea, a mulțumit autorităților locale pentru atenția pe care o acordă activității filialelor UZPR, relația dintre aceste entități publice fiind de natură să îmbunătățească viața comunităților și să întărească legăturile dintre oameni”(Roxana Istudor). La această întâlnire a participat și noul primar ales al Drăgășanului, Costinel Stoica.

În acest context, pentru a se cunoaște istoria culturală a municipiului Drăgășaini, unde s-a ținut această importantă întâlnire, sub semnul,”Suntel egali cu toții ”, mă simt obligat să redau un fragment din cartea mea ”Personalitățile din Drăgășani – borne de hotar ale culturii române”, apărută la Ediura Napoca Star, cu scopul ca această istorie a orașului meu natal, să fie cunosctă de toți colegi noștri.

Așezat în dreapta Oltului, botezat de romani Alutus, municipiul Drăgășani, care a fost castru roman Rusidava, localitate ce s-a aflat pe unul din drumurile romane care făcea legătura între castrul roman Sucidava (Celei – județul Olt), castrul roman Rusidava în raza municipiului de azi, castrul roman Arutela (Călimănești – județul Vâlcea)și continua cătreTransilvania. Acest drumși traseulsău este atestat de Tabula Pentingeriana (hartă romană).Mai târziu această localitate, a devenit, de-a lungul vremurilor, „Podgoria Voievodală a Banilor Oltenilor”, cum specifică scriitorul Teodor Barbu în volumul „Drăgășani între legendă și adevăr” (Editura Kitco, 2014). Numele acestei localități este consemnat, pentru prima oară, în hrisovul din 7 iunie 1535, scris în limba slavonă, din timpul voievodului Vlad Vintilă din localitatea Slatina. Pot spune că autorul acestui hrisov, care întărea dregătorului Fârtat Pârcălabul că satul Drăgășani este „vechie și dreaptă ocină „(cu drept de moștenire), a fost primul scriitor de pe meleagurile Drăgășanului. Chiar dacă, Drăgășanu apare ca târg, în lucrarea lui De Bauer „Memorii istorice și geografice pentru Valachia”, apărută la Frankfurt în anul 1778, în care se spune că Drăgășani (Tregoschan, ortografiat așa de autor) este „un sat cu o casă episcopală și cu o curte boierească, o biserică, vii, un târg și o trecere peste Olt”, putem considera că și De Bauer este un scriitor drăgășenean. Multe discuții și studii au fost publicate, de-a lungul veacurilor, despre etimologia denumirii de Drăgășani, fapt ce mă îndreptățește că toți acei etimologi, istorici și cronicari, să-i consider ca fiind scriitori drăgășeneni, aflând că mulți dintre aceștia au vizitat localitatea de pe malul drept al Oltului. Marin Popescu din Nemoiu,sat din cadrul comunei Amărăști, la distanța de 17 kilometri de Drăgășani, decedat în anul 1945, specialist în istoria locală și al scrierilor vechi, scria despre o legendă că denumirea de Drăgășani vine de la o femeie de peste Dunăre, fugită din A | 93 | calea turcilor, stabilită pe aceste meleaguri care au căpătat numele acestei femei. Un altscriitor, Victor Mihăescu, profesorla liceul din Drăgășani, (ce mi-a fost profesor de limba și literatura română),scria într-o poezie inspirată, denumită „Micromonografie lirică „că numele localității vine, așa cum se păstrează într-o legendă, de la crâșmărița „Șani”, o frumoasă femeie văzută prin aburii alcoolului: „Osteniți de drum, în cale, Poposeau la crâșma ei Și la vorbe cu temei Curgea vinul în pocale Șani, Șani, dragă Șani Toarnă vin, toarnă pelin Să mai uit al vieții chin Șisă-mi cânte lăutarii!” Și de-atunci legenda spune, Are Drăgășani un nume. Nu se pot uita amintirile de pe front ale generalului în rezervă Buterez Marin, eroul Jandarmeriei române, texte scrise cu acuratețe și realism. Dar, mult mai înainte, în pomelnicul bisericii din Drăgășani, ctitorită prin anul 1793, document scris de Dionisie Ecleziastul, se specifică numărul negustorilor locali, este un fel de articol iar autorul fiind primul jurnalist local. La fel pot spune și despre Constantin Isărescu, tatăl actualului guvernator al Bănci Naționale, autor a unei cărți de memorialistică despre al doilea război mondial la care a participat. Un anonim drăgășenean a tipărit la București în anul 1883 cartea „Goana după instrucțiune a domnului Dimitrie Simulescu „în care sunt dezvăluite încercările subtilizării unorsume de bani necesari construirii unei școli. În jurul atelierului tipografic din anul 1908, înființat de doi asociați; I. Adămoiu și Nae Ionescu, alături fiind un atelier de legătorie înființat de negustorul librar I. Adămoiu, originar de pe meleagurile Muscelului, s-au strâns un grup de publiciști care publicau broșuri și | 94 | diferite gazete care cuprindeau articole despre evenimente din Drăgășani și satele limitrofe. După Marea Unire apare în Drăgășani Tipografia lui Dionisie Curecheanu, aflată pe strada Decebal. Aici se lucra cu omașină tipBoston, apoi peste câțiva ani, în 1924,Curecheanu cumpără o mașină de tipărit plană și în 1932-1933 mai cumpără o mașină de tipărit ziare, bineînțeles acționată manual. Așa cum ne informează istoricul literar Teodor Barbu în lucrarea sa „Drăgășani între legendă și adevăr-pagini de istorie culturală”, primul autor de carte din Drăgășani, tipărită în tipografia lui Adămoiu, a fost un moșier de peste Olt, din comuna Câmpul Mare nu departe de orașul podgoriilor, pe nume Tache Gazan care a publicat multe cărți. Astăzi se păstrează de la el 17 cărți, în depozitul legal al Bibliotecii Academiei Române. Spre cinstea celor care le-au păstrat, la Drăgășani se mai găsesc cinci cărțisemnate de acesta: „Între ore de nelucru și urât una-alta-1909”, „Lingușitorii” apărută în 1910”, „În ore de nelucru, în ore de urât”, „Prăpădul lumii prin strigoi”, „Ultima pagină din viața unui om”, apărute în anul 1911; „În ore de nelucru, în ore de urât” și „La ce bun oare”, tipărite în anul 1912. Autorul se destăinuie că este adeptul „artei pentru artă”. Mai multe amănunte despre acest autor au fost publicate de avocatul și istoricul literar Ion C. Vasile (tata fostului prim ministru Radu Vasile, coleg de clasă cu autorul acestui articol), având informații de la învățătorul Ion Marinescu din Verguleasa de peste Olt, care prin anul 1970 spunea că-l ține minte pe Gazan, care se pare că era albanez sau grec, naturalizat, decedând la onorabila vârstă de 90 de ani. În 1907 acesta îi dedică o broșură lui I.L. Caragiale, tipărită la Rm. Vâlcea și intitulată metaforic „Disecarea dramaturgului I.L. Caragiale” căruia îi făcea un proces de conștiință în urma răscoalei țărănești din 1907. În urma acestei publicații folcloristul Teodor Bălășel, preot din Dobrușa,sat limitrof Drăgășanului, prieten cu Tudor Arghezi, îi dă o replică lui Gaza, urmare ideilor dezvoltate în broșura „Observațiuni”, apărută la Rm. Vâlcea în anul răscoalei. În 1909 C. Popescu-Călina tipărește la o tipografie drăgășeneană „Școala face omul și altoiul pomul pom”, iar în perioada anilor 1914-1919 apare organul de presă al partidului liberal „Gazeta Drăgășanilor”, găzduind | 95 | în paginile ei numeroși publiciști, printre care fostul primar Mișu Mihalescu, viitorul naș al scriitorului Gib I. Mihăescu, personaj în romanul meu „La braț cu Andromeda”. Inginerul hotarnic, publicist și el, pe nume Mihail C. Lazaru, venit de prin Teleorman, publică o serie de cărți cadastrale a unor proprietăți din Drăgășani, iar dirigintele Școlii de meserii, Ion Găvănescu tipărește lucrări cu caracter pedagogic, cărți apărute până în 1921, în timp ce Gheorghe M. Bălășoiu, publică în perioada anilor 1913-1925, la tipografia din Drăgășani, două plachete de versuri cu poezii despre război și amintind de Marea Unire. În 1922, după evenimentele epocale, care au marcat istoria neamului românesc, preotulși publicistul Teodor Bălășel publică broșura „Ion C. Brătianu” ce includea în corpus cuvântarea rostită în piața orașului, la 29 mai 1921, de marele om politic, când se dezvelea bustul în marmură al omului politic care a contribuit magistral la făurirea statului unitar RomâniaMare.Bust care a fost demolat de regimul comunist-criminal. În această perioadă scriitorul Gib I. Mihăescu, născut la Drăgășani, locuind în orașul podgoriilor, publică majoritatea cărților sale, la diferite edituri din țară: 1930 – Brațul Andromedei, 1933 – Rusoaica, 1933 – Femeia de ciocolată, 1934 – Zilele și nopțile unui student întârziat, 1935 – Donna Alba, 1928 – Grandiflora, 1929 – Vedenia, 1925 – Visul, și i se joacă la Teatru Național în 1928: Pavilionul cu umbre. În perioada lui Gib I. Mihăescu orașul Drăgășani a fost vizitat de numeroși scriitori din Craiova, București și alte localități. Radu Gyr, Cezar Petrescu, Radu Bardeș, Nicolae Milcu, N.I. Herescu, Traian Păunescu-Ulmu, Ion Horia Rădulescu, C.S. Nicolaescu-Plopșor, Zaharia Stancu etc. Locuitor temporar în urbea Drăgășani, D.A. Gheorghiu, care a fost șeful uzinei electrice de lângă calea ferată, tipărește lucrarea „Din articolele mele publicate în diferite cotidiene locale”, și o broșură cuprinzând 44 de pagini, tipărită la Chișinău în 1930, intitulată „Se bea la bucurie ca și la supărare”. Folcloristul, învățător, Ion N. Popescu din Ștefănești, comună limitrofă orașului Drăgășani, se bucură de o presă favorabilă pentru | 96 | volumul tipărit la Drăgășani în anul 1938, intitulat „Hore, strigări și strigături”. Faptul că în acea perioadă localitatea Drăgășani, era pe drept cuvânt cetatea publiciștilor și scriitorilor români este și dovada că în acest oraș se tipărește la tipografia Curechianu (pe care l-am cunoscut în tinerețea mea, locuind pe strada Decebal), ziarul Ecoul Vâlcii, care avea redacția în comuna Păușești-Otăsaru, iar în perioada, octombrie 1928-sept. 1930 se tipărește la aceeași tipografie din Drăgășani revista „Încercări” a elevilor liceului „Radu Greceanu” din Slatina. Încă o dovadă că orașul meu natal Drăgășani a fostși esteCetatea publiciștilor și scriitorilor. În acest oraș de sub Dealul Viilor mai apăreau ziarele „Aurora Vâlcii”, cu redacția pe strada Carol, având colaboratori pe Ilie Gabrian, Ilie Svâgnescu, Bubi Dimitriu și mulți alții. În 1933 apare gazeta locală „Izbânda”, în care semnează articole folcloristul G.T. Nicolaescu-Varone, publicistul Virgil Molin care militează pentru promovarea modernizării tipografiilor, mai semnează poetul T. Păunescu-Ulmu, cu studii la Paris, profesorla Gimnaziu din Drăgășani, care a ținut comunicarea „Mihai Eminescu, o problemă națională”. În comuna Zăvideni, aflată la câțiva kilometric de Drăgășani, venind dinspre Rm. Vâlcea, apărea revista „Lotreanu”, între anii 1891-1892 care era o publicație enciclopedică, organ al învățătorilor din zonă, în care publicau învățători din zona Drăgășani, precum: C. Popescu-Călina, D. Simulescu, T. Bălășel, V. Georgescu, Gh. Popescu etc. Un adept al românismului Virgil Voicescu din Voicești, comună limitrofă Drăgășanului, editează gazeta „Luminatorul”, pe care o tipărește la Rm. Vâlcea între 1 septembrie 1928-decembrie 1929, acesta fiind și personaj literar în „Donna Alba” de Gib I. Mihăescu. Un alt drăgășenean care publică în București monografia „Despre Școala Elementară de Agricultură, Ștefănești-Ștefănești”, scrisă de inginerul agronom Ernest Grințescu. În prima jumătate a secolului XX apar multe broșuri și cărți cu profil tehnic și meșteșugăresc, iar în 1943 apare cartea „Podgoria Drăgășani” cu prilejul inaugurării „Stațiunii experimentale Viticultură | 97 | și oenologie” în care publică prof.univ.dr. Gh. Ionescu-Sisești, C. Ionescu, Ed. Miloiu, Ecaterina Hacman, Adrian Popescu, dr. S. Cogâlniceanu, dar și rândurile romantice ale lui Radu Gyr, bun prieten al lui Gib I. Mihăescu: „…Miroase Drăgășanul a foi de nuc amare, a must, a pergamute//…Bem în cerdac, la cramă// Pocnește pe jăratic berbecele-n frigare,//Se frânge haiducește ciosvârla de pastramă.” În 1934, după asasinarea lui I.Gh. Duca, apare la Rm. Vâlcea o carte dedicată acestuia în care publică cunoscuții publiciști O.G. Bogardo, din Drăgășani, Emil Răuț, din Drăgășani stabilit la Rm. Vâlcea unde conduce publicația „Îndrumarea Vâlcii”.Remarc faptul că O.G. Bogardo a publicat romanul „Letiția”, inspirat din viața orașului de la poalele Dealului Viilor. După instalarea comunismului în România, cărți și reviste apar tot mai puține în Drăgășani, datorită cenzurii și dictaturii ideologice. Dar, noii tinerii iubitori de literatură iubeam cartea. Dovadă că se făcea carte în școlile primare și în liceul din Drăgășani este faptul că mulți dintre foștii mei colegi de clasă au ajuns mari personalități, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea – scriitor, Ilie Vulpe – istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naționale, iar mulți alții, profesori universitari, cercetători, oameni de știință… Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihăescu, Istocescu și Popescu, de limba și literatura română, pe profesoara Preda de matematică… care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică și chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele de laborator, să fac experiențele cu care își exemplifica lecțiile. Nu pot să uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când din dorința de a ne face cunoscute creațiile literare am înființat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihăescu am | 98 | botezat cenaclul cu numele acestuia. Tot în acel an, 1958, împreună cu colegii Ilie Vulpe, Nicușor Bărbulescu și Liviu Lica, am făcut o gazetă de perete din scânduri, frumos construită cu patru rubrici, intitulată „Gazeta literară drăgășeneană”, pe care am pus-o pe gardulșcolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii și articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineața, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelărescu, a dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi ne-a eliminat trei zile și apoi am fost criticați de „mama focului” în ședințele de UTC. Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înființasem, am invitat la ședințele acestuia colegi și prieteni dragi, iubitori de literatură, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Drăgășani, viitor membru al Curții Supreme de Justiție, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la București, Ion C. Vasile, tatăl viitorului prim-ministru, profesorul Niță Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu și alții. Demn de recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu dascălii noștri din acele vremuri, deoarece ne-au pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoaștere și ne-au „deschis ochii”, învățându-ne cum să ținem piept vieții… Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihăescu, încă de prin clasele primare am aflat că acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, soția scriitorului cu cele două fetițe Miruna și Ionica, au fost scoase de comuniști din locuința lor, pe motiv că erau boieroaice și făceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihăescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) și mutate într-o casă de insalubră. Abia în 1967, după ce a fost retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa… În acea perioadă vizitam familia, împrumutam cărți și cercetam manuscrisele. Aveam și un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu dăruire în cercetarea operei autorului, în special al volumului „Brațul Andromedei”, publicând câteva cărți de referință despre opera lui Gib I. Mihăescu. | 99 | După terminarea facultăți am fost redactor la Stația de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraș, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii și cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înființasem. În această perioadă, făcând schimburi de experiență cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea și invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Stației de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeș” din Pitești, unde publicam articole și poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasă și volubilă, pe Ion Șt. Lazăr care era inspector la Casa Creației din Râmnicu Vâlcea, și pe directorul acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie pe diferite teme (și unde publicau și poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unorspectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artiști, muzicieni și poeții din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu și Gheorghe Voica., dar și Ion Machidon din București, regretatul poet Aurelian Drăgușin, Virgil Mazilescu, care a urmat cursurile liceului din Drăgășani, Titina Nica Ţene, Dinu Săraru, Dumitru Lazaru, Marin Bulugea, Gabriela Zidaru. La Drăgășani, pe scena Casei de Cultură și-au citit din creațiile lor Gh. Tomozei, Anghel Dumbrăveanu, Î.P.S. Bartolomeu Anania, care s-a născut într-o comună nu departe de Drăgășani, Mihai Beniuc, Adrian Păunescu,Doru Moțoc, GeorgeŢărnea, Al.FlorinŢene,și mulți alții…

Și astăzi în orașul Drăgășani au loc activități literare deosebite. Majoritatea coordonate de poetul Marian Bărăscu, sau de colectivul Bibliotecii municipale, la care participă scriitorii drăgășeneni, precum Gabriela Zidaru, Andreea Osiceanu, George Rogojinaru, Viorel Floroiu, Gabriela Dimoiu, Cristian Capanu, Sorina Ivănescu, Ninel Oprea, Claudiu Năftănăilă, Florentina Ghiță Nică, Andreea Bojan, Firuța Elena Ramona, Laura Zamfir. Profesorul EmilIstocescu, biografulscriitorului Gib I. Mihăescu, și istoricul literar Teodor Barbu sunt mentorii tinerilor condeieri, iar | 100 | Marian Bărăscu, membru al Ligii Scriitorilor Români, organizatorul lor. După 1989, la inițiativa lui Tudor Barbu apare revista „Rusidava culturală” în care publică creațiile scriitorilor și publiciștilor drăgășeneni, inclusiv articole și studii de istorie local, unde se remarcă studiile profesorului Emil Istocescu, Tudor Barbu etc. În prezent această revistă este coordonată de poetul Marian Bărăscu, care a inițiat și o pagină pe Facebook cu titlul acestei reviste, fiind o fereastră deschisă spre cunoaștere a scriitorilor din țară șistrăinătate. Astăzi, un rol important îl are Primăria Drăgășani, în fruntea căreia se află ing. Cristian Nedelcu, care în cadrul Zilelor Drăgășanului sau cu alte prilejuri culturale, antrenează și publiciștii și scriitorii locali în diverse activități socio-culturale. În anul anul 2024 când a avut loc întâlnirea jurnaliștilor din județele din sudul țării cu conducerea Uniunii Ziariștilor Profesioniști.

                                                                                                Al.Florin Țene

CÂȘTIGĂTORII CONCURSULUI DE POEZIE  ȘI PROZĂ SCURTĂ „MEMORIA SLOVELOR”, EDIȚIA A V-A, 2024

După 7 ani de întrerupere, revista „Memoria slovelor”,  Liga Scriitorilor Români, Filiala „Gib Mihăescu” din Vâlcea, reia concursul inițiat de Ion Nălbitoru, actualmente președintele aceste filiale.

            La secțiunea poezie au participat 53 de autori.

            Echipa de jurizare a fost formată din poeții:

            1. Mădălina Bărbulescu (Râmnicu Vâlcea)

            2. Valerica Predescu (Drăgășani / Vâlcea)

            3. Dan Mitrache (Bălcești / Vâlcea)

            Câștigătorii sunt:

            PREMIUL I      – Nedea Marioara – Giurgiu

            PREMIUL II     – Maria Anastasiu – Râmnicu Vâlcea

            PREMIUL III    – Iordan Constantin – Constanța

                                        – Zarra – Craiova

                                        – Aurelius Belei – Brăila

            La secțiunea proză scurtă au participat 38 de autori.

            Echipa de jurizare a fost formată din scriitorii:

            1. Elena Neacșu (Râmnicu Vâlcea)

            2. Ion Talpoș (Tălmaciu / Sibiu)

            3. Cristina Nălbitoru (Brezoi / Vâlcea)

            Câștigătorii sunt:

            PREMIUL I      – Ecaterina Chifu – Râmnicu Sărat / Buzău

            PREMIUL II     – Geta Țîrel – Brașov

            PREMIUL III    – Mihai Coandă – Motru / Gorj

                                       – Cristina Ardelean –  North York / Canada

            Președintele Juriului și al Filialei, Ion Nălbitoru (romancier, dramaturg, eseist, cronicar literar și jurnalist), doar a centralizat rezultatele.

            Câștigătorii vor primi Diplome, vor fi incluși în revista „MEMORIA SLOVELOR” nr 6-7/2024 și în ANTOLOGIA „MEMORIA SLOVELOR”, vol. 1, 2024, și vor primi gratuit câte un exemplar de antologie și revistă și cărți din partea donatorilor, membrii ai Filialei LSR, „Gib Mihăescu” din Vâlcea.

            Premierea, lansarea revistei și a antologiei vor avea loc de ZIUA LIMBII ROMÂNE, sâmbătă 31 august, 2024. Locația va fi anunțată ulterior.

            Felicitări câștigătorilor și organizatorului!

Cristina NĂLBITORU – Redactor șef al revistei „Memoria slovelor”

CULTURĂ, POEZIE ȘI MUZICĂ ÎN DULCE GRAI ROMÂNESC

24 august 2024. Un început de zi cu soare blând, îmbiindu-ne cu razele sale să ne îndreptăm pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt la Casa Cărții-Galeriile de Artă „Top Art” din cetatea Moldovei Iași. Aici a avut loc un eveniment cultural deosebit, dedicat  Zilei Limbii Române – 31 august, organizat de Liga Scriitorilor Români – Filiala Iași – Nord Est și partenerii săi culturali: UZPR, SEDCOM Libris Iași și ATC Bârlad.

Deschiderea cenaclului cultural-artistic a început cu intonarea Imnului Ligii Scriitorilor Români, după care președintele Filialei LSR Iași, scriitorul și jurnalistul Ilie Serediuc a prezentat  invitații și programul manifestării. Am avut bucuria de a avea în mijlocul nostru un invitat special, venit de la Paris: inginer Simina Lazăr-Huser, stabilită în Franța, membră a LSR- FINE.

Profesor Maria V. Stoica, scriitor și jurnalist, a susținut o scurtă conferință intitulată „80 de ani de istorie recentă”, prin care a transmis informații interesante, bine documentate. Trecând prin șirul de evenimente istorice, s-a înțeles mai bine istoria comunismului românesc. Astfel, fiecare și-a putut forma propriile reprezentări despre trecutul recent al societății românești.

Poeta Mimi Rotariu, cu o trăire profundă, a recitat poezia „Graiul meu” – un omagiu adus limbii române, muzica de fundal a creat stări emoționale intense.

Noutățile editoriale. Silvia Hodaș, scriitor și jurnalist, a prezentat câteva opinii despre cărțile sosite la redacția revistei Ligii, „Nord – Est Cultural”.

Prozator, poet, eseist – Maria Panciuc Bucătaru, membră a Ligii Scriitorilor, cu peste 60 de cărți: romane și proză scurtă, volume cu însemnări și mărturii, jurnale sub diferite titluri, studii psihologice, cugetări, două volume cu umor. Despre primul volum prezentat, „Efemerele iubiri”, autoarea spune: „Acest colier de iubiri nu-l poate purta oricine, nu toți avem norocul să fim binecuvântați cu sentimente alese.” Impresionează poezia „Scrisoare către Eminescu”, cu 57 de strofe, în care îi povestește marelui poet, despre viața românilor, despre parveniți și ciocoi, dezbinarea dintre români, plecarea în străinătate, războiul aproape de graniță și evoluția culturii, cum este perceput acum marele poet. Din cel de-al doilea volum de proză scurtă: „Lumea-n care trăim” aflăm despre întâmplări din viața cotidiană, de ieri și de azi.

Constantin Anton, scriitor cu o bogată creație literară, cu apariții în mai multe antologii literare. În volumul de poezii „Mai mult ca Nesfârșirea”, apărut anul acesta, dacă facem o incursiune prin versurile sale, descoperim acel sentiment de iubire care ne luminează viața, plină de fascinație, mister și emoție și ne invită să explorăm sufletul omenesc, să contemplăm asupra frumuseții naturii, să medităm asupra trecerii timpului.

Un alt volum, cel care se lansează astăzi, intitulat simplu: „Poezii”, vol. VI, cu peste 150 de poezii, aparține poetului, ing. Florin Iftimescu. Abordează o tematică diversă despre societate, iubire, viață și elogiul femeii, răzvrătirea naturii cu consecințele sale, dar și despre frumusețea ei cu soarele dătător de viață etc. Originalitatea constă în faptul că, o parte din poeziile sale pornesc de la vorbe înțelepte sau proverbe: „Omul și pomul”, „Ziua bună”, „Gura lumii”, „Vorba dulce”, „Bate doar șaua” etc. Sunt poezii și despre familia lărgită, unele adevărate meditații asupra condiției omului, a sensului vieții, a temerilor, a singurătății, a viselor la vârsta senectuții sau despre valori morale, trăsături de caracter, dar și despre sărbătorile religioase și importanța lor.

Ilie Serediuc a prezentat revista, sosită în orașul culturii moldave, „Al cincilea anotimp”, nr. 2/2024, realizată de scriitor, membru LSR, Mariana Bendou, critic și promotor cultural, revistă internațională, independentă de cultură și civilizație a Cenaclului „Expresia Ideii”.

Cel mai așteptat moment a fost lansarea volumului „Poezii”, de Florin Iftimescu. Au prezentat scriitorii: Mimi Rotariu și Ilie Serediuc. Mimi Rotariu consideră că „volumul pictat în rime” surprinde în mod plăcut. Autorul e „un poet contemporan, cu rădăcini înfipte în pământul străbun, cu multă credință ne poartă pe drumuri tainice de munte către lăcașuri sfinte pe care le așază la loc de cinste în versuri”, „cucerește prin stihurile sale care te poartă în lumea ideilor frumoase, a vibrațiilor înalte oferite de Puterea muzicii”. Florin Iftimescu așază în versurile sale „frumosul trăit într-o viață, care, ca un veritabil inginer constructor a clădit-o cu migală și precizie, respectând regulile impuse de meserie, dar și un suflet de poet creator de emoții”.

Scriitorul și jurnalistul Ilie Serediuc a făcut o prezentare amplă a Omului – Florin Iftimescu, fiindu-i prieten l-a cunoscut bine, ba chiar uneori viața lor s-a asemănat. Ca inginer constructor, a ridicat fabrici, uzine, școli, catedrale și alte construcții în țară și străinătate. A citit din scrisoarea adresată autorului de către sora sa, emoționantele cuvinte: „Poeziile scrise de Florin au un conținut și un farmec aparte. Le-am citit cu drag și m-au impresionat ideile care le-au dat viață.”

Scriitorul Ilie Serediuc a citit în continuare un fragment din ultimul roman, de curând lansat, „Din Caucaz spre Asia Centrală”. Pentru o clipă am călătorit pe tărâmuri tainice și mai puțin cunoscute, descrise cu mare pricepere artistică de către autor.

Frumusețea și bogăția Limbii Române au strălucit în recitalul de poezie care a urmat. Au recitat din creația autorului, Florin Iftimescu sau din creația proprie: Costică Anton, Anatolie Coșuleanu, Mihai Constantinescu, Mihaela Berari, Elena Bostan-Delavicov, Silvica Gruia, Maria Loghin, Viorica Marcu, Niță Maftei, Cristina Moraru, Eugen-Paul Popa, Mihai Savin, Lazăr Simina, Elena Tudosa.

Acordurile de chitară ale cantautorului Adi Gegiuc au sporit simțirile și emoțiile. În clipele respective, parcă am auzit cuvintele marelui poet, „luceafărului poeziei românești”, Mihai Eminescu: „Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii”, ale lui Grigore Vieru, „poetul podului de cuvinte”: „S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române” și ale lui Nichita Stănescu, „poetul necuvintelor”: „Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română”.

Cunoscutul cantautor și compozitor, Adi Gegiuc, colaborator al Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iași, a încântat audiența cu vocea sa caldă, de o sensibilitate aparte, cu melodiile înălțătoare, emoționante.

Momentul umoristic a fost susținut de umoristul, prof. Ioan Hodaș. Ca de obicei, cu umorul său, cu tentă moralizatoare, a stârnit hohote de râs și… meditații profunde asupra mersului societății în zilele noastre.

Atmosferă de sărbătoare! Nichita Stănescu spunea că: „A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.

Publicul a fost receptiv, minunat, a rezonat cu LIMBA ROMÂNĂ, poezia, muzica și cu umorul.

Au moderat, cu drag, evenimentul: Mimi Rotariu și Ilie Serediuc

Foto: Silvia Hodaș

Scriitori și jurnaliști, Silvia Hodaș și Ilie Serediuc

Constantin MIU: POEZIE CREȘTINĂ ȘI DE ATITUDINE

Raisa Plăieșu este o voce inconfundabilă între poeții contemporani din Republica Moldova. În cele ce urmează, ne vom ocupa de volumul de versuri Toaca vremii, publicat la Chișinău, în 2023. Surprinzător este faptul că atât prefața, semnată de Val Răzeșu (jurnalist, poet, eseist și prozator), cât și selecția de aprecieri ale unor scriitori, etnomuzicologi și teologi – toate abundă în considerații generale, referitoare la creația Raisei Plăieșu. Spre pildă, iată ce notează prefațatorul în volumul de față: „Spre deosebire de cei al căror univers se circumscrie între linia orizontului și propria piele, poeta poate deschide atât de larg ferestrele inimii, încât pătrunde până la rădăcina tainei din care s-a născut această lume, și devine conștiința vie a desăvârșirii ei.” (p. 4).

În volumul Toaca vremii, creațiile autoarei pot fi grupate în două mari categorii: poezie creștină și, a doua categorie, de atitudine. Multe poezii de inspirație creștină au valoarea unui memento pentru omul care s-a îndepărtat de sacru: „De ce absolvim: gimnazii, licee, două-trei facultăți odată?/ Că mereu avem restanțe la: smerenie, cumpătare, bunătate!…/ În zadar scriem: teze de licență, proiecte, studii, doctorate, / Mereu cu restanțe la: răbdare, milostenie, frate!” (Restanțele vieții, p. 45). După cum se poate observa din versurile citate, smerenia, cumpătarea, bunătatea, răbdare și milostenia sunt comandamente din Sf. Scriptură, care ar trebui respectate cu sfințenie de către oameni – (cf. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1984). Poeta formulează un adevăr dureros al zilelor noastre: „Tinerii de azi învață în cele mai renumite universități străine, / Dar cine să-i învețe facultatea Iubirii de Țară, cine? / (…) Doamne, (…) Numai la facultățile tale de credință nimeni nu învață!” (s. n. , p. 45). Câtă luciditate în aceste versuri, atâta durere găsim în versurile subliniate de noi! Lipsa de empatie, la vremea pandemiei, de acum câțiva ani, a făcut ca oamenii să se înstrăineze unii față de alții. Această idee transpare din poezia Oamenii între oameni…: „Oamenii între oameni s-au îndepărtat, / Oamenii între oameni nu au mai stat la sfat, / Se privesc ca doi străini cu indiferență, / Nu mai au în suflet sfânta inocență.// (…) Oamenii (…) Nu mai au în suflet a vieții candoare.// (…) Într-o Pandemie ce-i prostește și-i înșeală/ De au altă diagnoză, le scriu aceeași boală! (s. n. , p. 46). Puterea absolută a lui Hristos a transformat Crucea din instrumentul morții în singura cale spre Viață. Lepădarea de sine înseamnă a nu ţine seama de eul tău sau a renunţa la privilegiile tale. LEPĂDAREA DE SINE IMPLICĂ ÎNLĂTURAREA EULUI ÎN CĂUTAREA VOII LUI DUMNEZEU, ASTFEL ÎNCÂT, ÎN TOATE LUCRURILE, CEL CREDINCIOS SĂ NU-ŞI URMEZE PROPRIA VOINŢĂ ŞI NICI SĂ NU FIE EGOCENTRIC. Numai astfel de oameni pot sa urmeze pe Domnul nostru, Iisus. Ideea aceasta o găsim în O cruce este viața: „Crucea vieții în spate noi nu știm s-o ducem, / Așa cum a dus-o Iisus, când l-au răstignit/ (…) O cruce este viața ce-o ducem în spate, / Drumul mântuirii noastre se face doar prin ea…/ Se va mântui doar cel ce se va lepăda de sine” (s. n., p. 74). Recunoaștem în versurile citate și subliniate de noi distincția dintre omul lumesc și cel duhovnicesc, făcută de Sf. Ap. Pavel, în Epistola întâi către Corinteni, 2, 9-16. Soluția oferită de autoare o găsim formulată sincer în Doamne, îți mulțumesc și Nădăjduiți în Domnul­ – adevărate doxologii: „Doamne, îți mulțumesc că într-un an mi-ai dăruit…/ Un an de dor, îmbrăcându-mă în haina sfântă de lumină. / Un an de credință cu Nașterea și Învierea lui Iisus ce-ai vestit. / Un an de iubire cu făcliile aprinse în sărbătorile Tale divine.” (s. n. , p. 34). Haina sfântă de lumină este „harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (cf. II Cor. 13, 13). Raisa Plăieșu scrie o poezie de slujire a Cuvântului Veșnic Viu, întrupat în Iisus: „Nădăjduiți în Domnul, numai în Iisus, / El Calea, Adevărul și Viața ne-a adus…/ De vă sugrumă boala, ridicați-vă de jos!? Nădăjduiți mereu, cu rugă, în Hristos.” (p. 35). Calea întru Dreapta Credință este Iisus (cf. Ioan, 14: 6).

De remarcat faptul că asemenea creații pot fi socotite, în egală măsură, și poezii de atitudine¸ autoarea exprimându-și tranșant opinia în privință păstrării credinței strămoșești, luând atitudine tranșantă împotriva stricătorilor de neam, credință și datini, cei care îndeobște sunt cunoscuți ca neomarxiști, haștagiști, useriști. Iată ce le spune poeta unor asemenea specimene, afirmația printr-o serie de negații fiind elocventă în poezia Te rog, nu zice nu: „În casa ce-ai făcut-o, trăiești numai tu, / Numai părinții n-au loc în ea, nu. // Tot luxul ai ticsit în mobilă, tu, / Numai cărți n-ai pus în ea, nu!// Ce multe tablouri pus-ai prin casă tu, / Numai icoana pe perete n-ai pus-o, nu. // Petreceri multe ai făcut atâtea tu, / Numai sfințirea casei n-ai făcut-o, nu. / Ai purtat la piept tot ce vrei tu, / Numai Crucea de creștin, nu.” (s. n. , p. 40). Întreaga creație poate fi socotită un pamflet la adresa acestor rătăciți de neam, de țară și credință!

Prof. Dr. Constantin MIU

Al.Florin ȚENE: Conflictul (fragment de proză)

,,Dumnezeu a pus gândurile sale în mintea scriitorilor pentru ca ei să consemneze mesajul său.” A citit preotul Valerian în 2 Timotei 3:16. În dimineața când și-a pregătit Predica din Sfânta Duminică.

          Era în camera sa, pe când Preoteasa Maria pregătea micul dejun. Se sculase, încă, de la primul cântat al cocoșului din ogradă, pregătind cele 50 de pachete cu mâncare pentru cei săraci din Parohie.

          Cu mult înainte de a începe slujba la biserică, și a trage clopotele nenea Mitroi, la Casa Parohială, au sosit cele două femei, care, de obicei, veneau să o ajute pe doamna Preoteasă.

          Acestea au încărcat pachetele în două coșuri mari împletite din nuiele, și le-au pus pe cap, peste oblenic.*

          – Coană Preoteasă, noi am plecat.

          – Bine, țață Lenuță! Să le puneți lângă Poarta Frumoasă a Altarului.

          – Am înțeles!

          Preotul Valerian îmbrăcat în reverendă, având pe cap culion, așteptând, înapoia porții Casei Parohiale, pe doamna Preoteasă, răspundea  cu bucurie la zecile saluturi de la enoriași îmbrăcați în straie de sărbătoare, ce se îndreptau către Biserică.

          – Sărut mâna, părinte!

          – Dumnezeu să vă binecuvânteze!

          – Sănătate, nașule!

          – Să fiți sănătoși, finilor!

          Până la urmă a sosit și domana Preoteasă, și împreună au ieșit în drum, unul lângă altul.

* Oblenic-rotocol din pânsă ca un covrig rotunt să poată păstra echilibru baniței pe cap.

          – De ce ai întârziat?

          – A trebuit să dau la găini, iar purcelul l-am despărțit de scroafă…

          – Bine, bine…

          Unul lângă altul  mergeau pe strada mare spre Sfânta Biserică.Aproape de a intra în curta bisericii, unde grupuri, grupuri de săteni erau adunați, în straie de sărbătoare, discutau probleme de-ale lor, despre secetă, datorii și programări la folosirea celor patru tractoare existente în comună, a început să bată clopotul cel mare din turla bisericii.

          – Bună dimineața, Părinte!

          – Bună dimineața, oameni buni!

          În timp ce preotul a intrat în Sfântul Altar, preoteasa s-a așezat pe banca din față.

          Din curte s-a auzit toaca! Bătută de un tânăr student la seminar.

          Au intrat toți enoriașii în Biserică, s-au ajezat pe locurile lor, acoperite de pernițe înflorate donate de fiecare famile biserici.

          Preotul Valerian, după ce a încetat toaca, a ieștit prin poarta Frumoasă a altarului și a început Sfânta Slujbă.  Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, în general, și Sfânta Liturghie în special, sunt Împărăția lui Dumnezeu de pe pământ. Chiar începe Sfânta Liturghie cu cuvintele „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”. Cuvintele acestea ne prezintă Sfânta Liturghie ca Împărăție a lui Dumnezeu, adică noi nu binecuvântăm o Împărăție a lui Dumnezeu undeva, departe, departe în timp și departe în spațiu, ci binecuvântăm Împărăția lui Dumnezeu care se desfășoară în prezența noastră, se desfășoară în cuprinsul Sfintei Liturghii.

          Enoriași se închinau de fiecare dată, Lucrarea pastorală a preotului, în cadrul Sfintei Liturghii nu se încheie însă cu predica, pentru că tot prin aceeaşi hotărâre, Sfântul Sinod a stabilit ca în zilele de duminică, după terminarea Sfintei Liturghii să se facă lucrarea de catehizare a poporului. Stabilindu-se locul catehezei alături de cult şi în legătură cu el, nu se face altceva decât să se revină la vechea practică a Bisericii primare când învăţământul religios se făcea în Biserică şi numai în legătură cu cultul, adică în atmosfera de sfinţenie, care creează diferitele momente atât de propice pentru asimilarea cunoştinţelor religioase.

          La sfârșit, preotul Valerian le-a vorbit despre icoană. A luat această hotărâre după ce a văzut le televizor că unii, politicieni folosesc în mod abuziv și huliganic Icoana.

–  Dragi enoriași, iubiții mei consăteni, Icoana în tradiția ortodoxiei nu este  o armă, ci o fereastră prin care privești și ești privit. E spațiul vizual al întâlnirii dintre două priviri, al dialogului în rugăciune, act adânc civilizator, nu barbar demolator.

Icoana poartă în ea mereu un chip tăcut, smerit, nu descompus de ură și greu de privit.

Icoana nu face politică, nu protestează, nu validează războaie, nu expectorează injurii.

Ea doar invită tăcut la anamneză morală, la pocăință discretă, la adunarea gândurilor din risipire, la împărtășirea lor chipului blând, care te privește intens până dincolo de frontiera acestei vieți, sperând ca tu să înțelegi că nu chiar totul e deșertăciune.

          În timp ce vorbea, o femeie din al doilea rând, pe nume Leana, nevasta lui Surdu, îi spune celei de lângă ea:

          – Ai văzut, Ioană, că Tinca, nevasta lui Costică, care luptă în Afganistan, umblă după bărbați?

          – Nu, nu am văzut… treaba ei!

          Fără să vrea, preotul Valerian a auzit bârfele dintre cele două femei.

          După slujbă, pe când toți enoriașii treceau pe la Sfânta Icoană ,,Maria cu Pruncul”, din argint, închinându-se și sărutând icoana, preotul cu glas sfătuitor, s-a adresat celor două femei.

          -Doamna Leana, nepoată Ioana, degeaba vă închinați la icoane, degeaba, îngenunchiați, degeaba spuneți Rugăciuni, dacă, chiar în Sfânta Biserică și în timpul Liturghiei, bârfiți și spuneți răutăți.

          Cele două femei care se aflau chiar în fața Icoanei s-au înroșit, au aplecat capul, pe când toți enoriașii le priveau cu reproș.

          După utreni și vecerni, sfaturile părintelui Valerian erau adevărate lecții de viață, conținând sfaturi din toate domeniile. Era un adevărat dascăl al Luminii Înțelepciunii pentru parohia sa.          Enoriașii veneau și acasă să-i ceară sfaturi din domeniul agricol, din domeniu sănătății și al împăciurii.

          În timpul vacanțelor, când veneau acasă cei doi copii, care erau studenți la teologie în Sibiu, curtea Casei Parohiale, se transforma într-un adevărat loc de tabără de recreere și învățătură teologică pentru toți tinerii studenți ai satului, dar și din comunele învecinate. Se legau prietenii, dar mai ales, se realizau adevărate discuții pe diferite teme, mai ales legătura dintre religie și știință.

          La prânz, doamna preoteasă le așeza pe o masă mare, așezată sub nuc, prânzul, care se termina, întotdeauna, cu tăierea unei lubenițe, pe care preotul Valerian le împărțea feliile la fiecare tânăr.

          – Împărțindu-vă feliile de pepene verde, mi-am adus aminte de un poem al fostului meu coleg de liceu. Știți voi de cine sunt aceste versuri?

          Preotul a început să le recite, așezat în picioare, în capul mesei.

,,Tata despică inima nucului,

Tata despică inima mielului

Şi focul umple ograda de umbre,

Focul mielului se varsă-n pământ.

Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,

Împărţindu-ne din feliile inimii

Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,

Şi sevele nucului se preling în brazdă,

Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.

În micul voievodat de la marginea râului

Seninul are la rădăcină fântâna,

Frunzele legănându-se mă cheamă

Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.

Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei

Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci

Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,

Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei

Copil

Ca mine în rugăciunile mamei.”

În curte s-a lăsat o tăcere adâncă. Doar cotcodăcitul găinilor se auzeau, venind dinspre curtea lor.

Până la urmă Bebe, student la istorie la Cluj, a ridicat, timid, un deget.

– Spune?

– Dacă nu mă înșel, am citit acest poem, mai de mult, cu titlu ,,Așteptare” într-o revistă vâlceană, și era semnat de Al.Florin Țene.

-Așa este! Bravo! A apreciat Părintele. Pentru asta îți fac cadou volumul acestui poet, intitulat ,,Întoarcerea la metaforă ” .

Preotul intră în casă și se întoarce cu volumul poetului amintit, apărut la ,,Globart Universum” din Canada.

-Mmulțumesc, părinte! Sărutându-i mâna.

– O să citești ,,Cuvântul editorului”, care este foarte elogios, scris  cu profesionalism,  semnat de  Johnny Ciatloș Deak.

După prânz, tineretul s-a răspândit pe sub umbrele copacilor din livadă, întinși pe iarbă. Studentul care avea cartea, a începu să citească din poeziile din volum, la doi colegi de lângă el.

Preotul Valerian, privindu-i și-a zis: ,,Îmi aduc aminte de romanul ”La Medeleni”de Ionel Teodoreanu. Frumos roman. Această operă evocă cu delicatețe și sensibilitate lumea copilăriei, portretizând printr-o lentilă idealizată și uneori nostalgică viața aristocratică rurală din România de început de secol XX.” Gândea părintele, în timp ce preoteasa strângea masa.

                                                *

După câțiva ani, aceste întmplări idilice au început să se rărească. Cei doi băieți ai preotului Valerian s-au căsătorit, au familiile lor. Unul este preot în Sibiu, celălalt profesor de religie în Râmnicu Vâlcea. S-au căsătorit, au și copii.

Preoteasa, după multe spitalizări, a trecut la cele veșnice. Sufletul preotului, pustiit, își găsea alinarea în citirea Bibliei, dar și al scrisului.

Nu de puține ori, seara, medita asupra morții. Citea și reanaliza pasaje din Biblie, în care se scria despre moarte.

Biblia prezintă moartea ca fiind o separare: moartea fizică e separarea sufletului de trup, iar moartea spirituală este separarea sufletului de Dumnezeu.Își spunea în gând.

Moartea e rezultatul păcatului. „Fiindcă plata păcatului este moartea…” (Romani 6.23a) Lumea întreagă e supusă morții, pentru că toți au păcătuit. „… printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit… ” (Romani 5.12) În Genesa 2.17, Domnul l-a avertizat pe Adam că pedeapsa pentru neascultare va fi moartea – „veți muri negreșit”. Când Adam nu a ascultat, a experimentat imediat moartea spirituală, care l-a făcut să se ascundă „de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (Genesa 3.8). Mai târziu, Adam a experimentat moartea fizică (Genesa 5.5).

Pe cruce, și Isus a experimentat moartea fizică (Matei 27.50). Deosebirea este că Adam a murit pentru că era păcătos, pe când Isus, Care nu a păcătuit niciodată, a ales să moară ca un înlocuitor pentru păcătoși (Evrei 2.9). Apoi Isus Și-a arătat puterea asupra morții și a păcatului înviind din morți a treia zi (Matei 28, Apocalipsa 1.18). Datorită lui Cristos, moartea e un dușman învins. „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15.55, Osea 13.14)

Pentru cei nemântuiți, moartea pune punct șansei de a accepta oferta plină de îndurare a mântuirii lui Dumnezeu. „Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” (Evrei 9.27) Pentru cei mântuiți, moartea ne introduce în prezența lui Cristos: „… părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.” (2 Corinteni 5.8, Filipeni 1.23) Atât de reală e promisiunea învierii celui credincios, încât moartea fizică a creștinului e numită „somn” (1 Corinteni 15.51, 1 Tesaloniceni 5.10). Anticipăm timpul când „moartea nu va mai fi” (Apocalipsa 21.4).

Se gospodărea singur, doar primăvara și toamna, chema pe Ilie, cel care trăgea clopotele, să sape grădina, iar toamna să-l ajute la strânsul merelor și al prunelor, pe care țața Zinca venea și le făcea magion, într-un cazan de aramă, pe care îl spoia cu cositor, Marin al lui Zlătaru, în fiecare toamnă.

Seara, după ce venea de la vecernie, cina și apoi, luase obiceiul să scrie eseuri despre diferite subiecte care, încerca, să le înțeleagă.Din când în când, mai dădeau câte un telefon băieții, sau nurorile, să-l întrebe ce mai face.Erau ocupați și ei,  nu puteau să vină la strânsul fructelor, așa cum făceau în primii ani după căsătorie.

Într-o seară, târziu, după ce scrisese o pagimă despre ,,Dumnezeul din Om”, s-a culcat. În timpul somnului a început să viseze: ,,-Meștere Nicolae, azi de Lăsatul Secului, fiindcă avem mult de lucru la construirea acestei Cetăți, eu zic că prima soață care vine cu mâncare să o ardem, și cenușa ei s-o amestecăm cu lutul din care facem cărămizile.Cetatea o să fie mai trainică.

– Facem așa! ,,Doamne de nu ar veni Măria mea.” Și-a zis în gând.Ștergându-și sudoarea de pe frunte cu mâneca cămășii albe spălată, ieri, de Maria.

De sus, de pe schele, fiecare muncitor privea în vale cu grije și spaimă, doar, doar, să nu vină soața lui. Râul curgea liniștit, valurile lui sclipind în soarele amiezii ca niște briliante.

Deodată, apare o siluetă sveltă, în costum național, având pe cap o baniță cu mâncare.

-Uite, că vine! A strigat zugravul Matei.

-Cine o fi? Și-a pus întrebarea zidarul Pavel.

– Chiar, cine o fi? Și-a pust întrebarea meșterul Nicolae. Doamne, să nu fie a mea. După mers, parcă a fi ea… Maria merge onduindu-și șoldurile. Doamne Dumnezeule, nu mă lăsa! Fă ceva, dă o furtună, să-i cadă banița cu mâncare.

Îngenunchind cu mistria lângă el, se roagă la Cer.

Ca din senin o rafală de vânt și o furtună cu ploaie a început să cadă peste Cetatea în construcție, dar și peste femeia care încerca să adune de pe jos banița și conținutul ei.

– Mă întorc acasă și aduc altă mâncare iubitului Nicolae, îi e foame după atâta muncă începută în zori.

Parcă așa a auzit-o meșterul, privind cum se întoarce acasă.

Între timp și Dumnezeu a oprit furtuna.

-Doamne, mulțumesc pentru minune!

Meșterii, calfele, muncitorii, înfometați, priveau în vale, așteptând, măcar una din soațe, să vină cu merinde. Fiecare din ei își puneau întrebarea vinovăției.”De ce am acceptat acest joc macabru?! ” Fiecare, în sinea lui, ar fi acceptat bucuros, să anuleze votul unanim pentru ce puseseră la cale. Dar le erau rușine.”Ce bărbați suntem noi?! Sunteți bărbați sau glugă de coceni?! ”Spuneau cu glas tare, după ce în gând ziceau contrariu.

-Cum o vrea bunul Dumnezeu!Și-au zis cu glas tare, pentru a trece vinovăția lor asupra Domnului.

Astfel ”s-au spălat pe mâini” de vinovăția crimei pe care au pus-o la cale.

Discutând, din nou, au văzut în vale, venind cu mâncare, tot pe Maria.

-Așa a dorit Dumnezeu! A zis cu glat tare, sfâșietor, meșterul Nicolae.Căzând în genunchi.

Femeia urca cu greutatea dealul spre Cetate.Ținea bine de banița cu merinde de pe cap. Ajunsă la schele unde o aștepta muncitorii, a pus banița jos.

-V-am adus de toate. Și Biblia să citiți versede din ea.Atunci când vă odihniți…

Meșterul Nicolae a luat-o de mijloc, a sărutat-o pe frunte și a înpins-o peste focul cel mare, aprins de ucenici.

-Iubitule, ia-mă de aici, focul mă cuprinde. Îmi arde părul pe care l-ai mângâiat. Îmi arde țâțișoarele din care au supt copii noștrii.

– Mă doare, mă doare, mă doare! Striga femeia în timp ce bărbații mâncau și beau ce adusese Maria.

– Mă doare, mă doare…! Din ce în ce mai încet.

– O să iasă din cenușe cărămizi mai trainice, să dăinuiască precum credința noastră.A zis meșterul, ștergându-se cu ștergarul frumos, cusut de Maria.

Preotul Valerian s-a trezit speriat, strigat de femeia ce-i aducea zilnic laptele.

-Părinte, auzi? M-am și lovit cu pietroiu cu care bat în poartă.Mă doare!

Acest cuvânt l-a trezit.

-Țață Maria! Vin acum!

A strigat din casă preotul, deschizând fereastra.Femeia a pus banița jos în care se aflau câteva sticle cu lapte pentru doctorul Duței, pentru învățătorul Gică, pentru moașa Ana.

-Sărut mâna, Părinte! Am bătut în poartă de m-am lovit rău în degete.Mă doare.

-Hai în casă să pun spirt și tetraciclină.

-Nu, nu…până la doctorul Duței e un pas.

Preotul Valerian a luat sticlă plină și i-a returnat sticla goală, spălată, primită ieri.După ce a plecat femeia, părintele a pus pe aragaz laptele la fiert.În timp ce acesta fiebea, preotul a căzut pe gânduri.”Ce vis să fie ăsta? ”Până a pleca la slujba de dimineață, acest gând l-a tot frământat.În final a ajuns la concluzia că visul vine din urmă cu două mii de ani când se ”construia ” Biserica creștină.”Ăsta e adevărul! Cetatea era Biserica, Maria era mama lui Iisus. Ceilalți meșteri erau apostolii și cei care au scris Sfânta Biblie.

Păreintele Visarion a început să-și frământe mintea. Biblia şi lumea ştiinţifică au aceeaşi explicaţie pentru sursa visului. Biblia spune, prin înţeleptul împărat Solomon, că „din mulţimea grijilor se nasc visele” (Ecclesiatul 5, 6). Adică din preocupările sufleteşti ale conştientului nostru.

La fel afirmă şi cercetătorii ştiinţifici: visele reprezintă un fel de sistem digestiv al creierului, care are foarte mare legătură cu activitatea sa conştientă. Informaţiile din vis au legătură întotdeauna cu informaţii procesate în stare conştientă, indiferent de gradul lor de conştientizare. Există studii care caută legătura dintre conţinutul unui vis şi amprenta emoţională a diverselor informaţii primite în viaţa reală. Uneori o simplă idee de peste zi îţi oferă un vis, alteori stresul sau o situaţie dificilă sunt surse ale visării. Cert este că visul lasă şi amprente emoţionale asupra visătorilor: visele frumoase generează o buna Deoarece visele au legătură cu conştientul, mulţi dintre noi credem că ele pot fi interpretate. De aici până la credinţă este doar un pas.

Biblia însăşi are două domenii distincte de relaţionare cu visul, care sunt total opuse.

Pe de o parte, visul este adeseori prezentat ca o formă de comunicare a omului cu Dumnezeu. Există numeroase personaje în Biblie cărora Dumnezeu le vorbeşte „în vis”: Patriarhii Avraam şi Iacov,  profetul Daniel, Dreptul Iosif (logodndicul Fecioarei Maria), cei Trei Magi etc.

Există chiar şi o anumită formă de interpretare a viselor, Vechiul Testament fiind străbătut de vise profetice: visul lui Iacov cu îngerii care suie şi coboară pe o scară, Iosif tâlcuieşte visele lui Faraon, profetul Daniel visează diverse evenimente viitoare, dreptul Iosif este înştiinţat prin vis ce să facă cu Pruncul Iisus şi mama Lui etc.

Pe de altă parte, tot Biblia se opune interpretării viselor şi încrederii în ele. Dumnezeu, prin proorocul Ieremia, avertizează asupra escrocheriei practicate prin interpretarea viselor: „Pentru că aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: Să nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri şi de ghicitorii voştri care sunt în mijlocul vostru, şi să nu ascultaţi visele voastre, pe care le veţi visa, căci vă proorocesc minciună şi Eu nu i-am trimis, zice Domnul!” (Ieremia 29, 8-9).

În altă parte, Dumnezeu chiar afirmă clar că nu este nici o legătură între visele înşelătoare şi Cuvântul Său: „Am auzit ce zic proorocii care profeţesc minciună în numele Meu. Ei zic: „Am visat, am văzut în vis”. Până când proorocii aceştia vor spune minciuni şi vor vesti înşelătoria inimii lor? Cred ei cu visele lor, pe care şi le povestesc unul altuia, să facă uitat, poporului Meu, numele Meu, aşa cum au uitat părinţii lor numele Meu pentru Baal? Proorocul care a văzut vis, povestească-l ca vis, iar cel ce are cuvântul Meu, acela să spună cuvântul Meu adevărat. Ce legătură poate fi între pleavă şi grăuntele de grâu curat, zice Domnul?”

Isus, fiul lui Sirah, vorbeşte într-un amplu pasaj din cartea sa despre deşertăciunea viselor: „Deşarte nădejdi şi mincinoase îşi face omul cel neînţelegător şi visurile fac pe cei neînţelepţi să-şi iasă din fire. Ca şi cel care se prinde de umbră şi aleargă după vânt, aşa este şi cel care crede visurilor. Numai oglindire este vederea viselor; asemănarea felei înaintea felei adevărate. De la diavol ce poţi scoate curat? Şi din minciună ce poţi scoate adevărat? Ghicitul, tâlcuirea semnelor şi visele deşarte sunt ca la aceea care este gata să nască; inima aiurează. De nu vor fi trimise de la Cel Preaînalt, ca să te cerceteze, să nu dai inima ta spre ele. Că pe mulţi i-au înşelat visele şi au căzut cei care au nădăjduit în ele.” (Isus Sirah 34, 1-7) Mai întâi, trebuie să înţelegem că visul profetic, în care Dumnezeu vorbeşte omului, nu este un vis natural, clasic. Însăşi Scriptura o spune, prin proorocul Valaam: „Aşa glăsuieşte cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte gândurile Celui Atotputernic, cel ce vede descoperirile lui Dumnezeu, ca în vis, dar ochii şi-i are deschişi” (Numerii 24, 16)

Tocmai de aceea, pentru că este o stare deosebită, ea mai este numită şi vedenie, un termen care este menit să deosebească visul natural de visul profetic.

Dar care este scopul visului profetic? Cartea lui Iov spune: „Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale. Ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie. Ca să-i ferească sufletul de prăpastie şi viaţa lui de calea mormântului.” (Iov 33, 14-18)

Prin urmare, scopul visului profetic era unul mântuitor: salvarea omului de la degradarea sa morală. Tocmai de aceea, venirea Mântuitorului Iisus Hristos este împlinirea multor vise profetice, cum enunţă Sf.  Ap.  Petru la Cincizecime: „Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele; Că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi; Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci.” (Fapte 2, 14-18)

Aşadar, care este cheia înţelegerii acestei antinomii?

Aşadar, odată cu venirea lui Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt în lume, epoca visului profetic a apus. De aceea, creştinii nu au motive să dea crezare visurilor, deoarece ei cunosc tot cea ce trebuie să ştie pentru mântuirea lor, nemaifiind nevoie de nimic în plus, decât de o înţelegere corectă a creştinismului. Sf. Ioan Evanghelistul spune despre creştini că: „Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate.” (1 Ioan 2, 20), iar Sf. Ap Pavel confirmă că dragostea creştină a fost scopul tuturor profeţiilor, care s-au şi desfiinţat: „Cât despre proorocii – se vor desfiinţa” (1 Corinteni 13, 8)

Așezat pe marginea patului, încă în cămașa de noapte, părintele Valerian a concluzionat: Visul este o activitate naturală a creierului, născută din preocupările psihologice de moment. Când vorbim de Biblie, visul natural trebuie deosebit de visul profetic, numit şi vedenie, care era o metodă excepţională de comunicare divină cu scopul precis de a îndruma lumea pe calea mântuirii. Visul profetic se derula prin oameni anume aleşi de Dumnezeu, cu o înaltă ţinută morală. De aici şi ispita contemporană a unora de a se crede aleşi de Dumnezeu să le vorbească prin vis.

Odată cu venirea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, creştinii nu mai au nici o bază biblică pentru a se încrede în visuri sau a se preocupa pentru tâlcuirea lor. Hristos este plinătatea tuturor învăţăturilor spirituale, prin urmare nu mai putem vorbi de o altă Evanghelie decât cea adusă de El.

Până la urmă, tot ce putem înţelege din vis este că el reflectă conştientul nostru de zi cu zi, la modul inconştient şi subconştient, lucru confirmat şi de cercetările ştiinţifice.

Părintele Visarion a concluzionat, în gândul său:”Visul este un conflict între realitate și o poveste îmbârligată!”

                                                         *

Așa cum obișnuia în fiecare dimineața, înainte de micul dejun, preotul spunea rugăciunea ”Tată-L Nostru”, cu fața la icoana ”Sfânta Maria cu Pruncul ”, primită cadou de la un călugăr de la Mănăstirea Nicula, așezată în bucătărie pe peretele de la Răsărit.

Întoteauna după ce mânca, se ducea în magazie, lua un canceu de lut pe care îl umplea cu boabe de grâu amestecat cu boabe de porumb, apoi intra în curtea găinilor, le deschidea ușa cotețului să iese în țarcul lor.Primul care ieșea era cocoșul, un pintenat de culoare rozolie, urmat de cele 20 de găini care începeau să ciugulească boabele puse de părinte, unele se duceau la jghiabul cu apă, pusă de cu seară.

Apoi, părintele Valerian intra în odaia sa, pentru a se pregăti pentru slujba de dimineață, nu înainte de a citit, așa cum îi era obiceiul, un verset din ”Biblia” sau ”Sfânta Scriptură” pe care o avea pe masă, alături de” Cartea de Rugăciune”,”Ceaslovul ”, ”Viețile Sfinților ”, ”Proloagele ”, care este o carte care se gaseste mai rar, dar care este foarte folositoare. Ea cuprinde pentru fiecare zi din an o serie de lecturi folositoare de suflet, ziditoare, intre care mai intai viata sfintilor din ziua respectiva pe scurt si unul sau mai multe cuvinte de invatatura culese de la marii Parinti și Sfinti ai Bisericii. Asa incat credinciosul are rânduit a citi ceva folositor pentru sufletul sau in fiecare zi. Cartea Proloagelor si-a imprumutat numele de la cuvantul prolog care pe langa intelesul de „cuvant inainte” mai are si intelesul „cuvant ales”, ea nefiind altceva decat o antologie, o culegere de cuvinte alese, de cuvinte folositoare. Proloagele sunt foarte vechi si au fost cunoscute in toata lumea ortodoxa, in limba romana le intalnim raspandite foarte mult inca in secolele XVII – XVIII in forma lor de astazi au fost tiparite prima data la Manastirea Neamt in anii 1854-1855. Aceasta editie a fost retiparita de Editura Mitropoliei Olteniei in anul 1991. Carte pe care a cumpărat-o de la un anticar din Sibiu.

S-a îmbrăcat  în epitrah , a închis poarta cu drugul și a luat-o încet spre Biserică, în timp ce începuse să bată clopotul din turla lăcașului de cult.”Cât o mai putea să o țin tot așa? Cât mă mai ține Dumnezeu.

-Sărut mâna, părinte!

-Să trăiești, Iaone! Mergi la prășit?

-Da. În Groșoaia, i-a răspuns omul schimbând sapa de pe un umăr pe altul.

-Sărut mâna, nașul!

-Să trăiți, copii mei!

-Tu nu zici nimic părintelui? Ai mămăligă în gură?! I-a zis femeia fetiței ce o ținea de mână.

-Să să ru t mâ na! A mormăit fetița.

-O duci la grădiniță?

-Da. Nu am unde s-o las.Sunt de serviciu la dispensar.

Până a ajuns la Biserică, părintele Valerian a vorbit cu mulți săteni care, mergeau, fiecare la treburile lor.

A intrat pe ușa mare a Sfântului Lăcaș, în momentul că începuse să bată toaca.

                                                          Al.Florin Țene

Al. Florin ȚENE: Spiritualitatea lecturii și a „Însemnărilor literare” în analiza Lilianei Moldovan

Am primit de la scriitoarea polivalentă, Liliana Moldovan, cartea „În albastru lecturii: însemnări literare”, apărută la prestigioasa editură Ecou Transilvan, care a văzut lumina tiparului anul acesta, pe când eram la  o frumoasă manifestare, în cadrul căreia se sărbătoreau 12 ani de la înființarea editurii.

De-a lungul timpului, am citit cu mare interes tot ce a scris această scriitoare talentată din Târgu Mureș, mai ales și pentru faptul că a scris prefețe la mai multe din cărțile mele și este biografa operei mele.

Titlul cărții m-a pus pe gânduri. De ce albastru? M-am documentat și am aflat că este culoarea considerată cel mai adesea simbolul a tot ce este legat de spiritualitate. Spre deosebire de roșu, el dă impresia de rece și îi predispune pe cei mai mulți oameni la meditație. Specialiștii în psihologie abisală îl asociază cu „relaxarea spirituală, cu un mod de viață liniștit, ușor și cumpănit”. Este culoarea Cerului, asociată în Egiptul antic cu Zeul Cerului, Ammon.

G Heinz-Mohr numește albastrul culoarea cea mai adâncă și cea mai imaterială, transparența vidului care va veni: în aer, în apă, în cristal și în diamant. De aceea albastrul este culoarea bolții cerești. Zeus și Yahweh își așează picioarele pe azur”. Amuletele de culoare albastră au darul de a anihila „privirile rele”. Mantia zeului scandinav Odhinn este albastră precum a Fecioarei Maria, care, poetic, este considerată „Crinul albastru”. În mitologia vedică, Vișnu reîncarnat în Krișna era vopsit în albastru. Învățătorul Iisus este și el reprezentat în veșminte albastre. „Albastrul, simbolul adevărului și al veșniciei lui Dumnezeu (căci ceea ce este adevărat este veșnic) va rămâne întotdeauna simbolul nemuririi omenești” (P. Portal).

China antică avea, față de albastru, o atitudine contradictorie. În arta tradițională ființele cu chipul albastru erau demonii și strigoii, la fel și zeul literaturii K̀uihsing, care, într-o zi s-a sinucis fiindcă i-a fost rănit orgoliul. Inițial nu a existat nici un cuvânt chinezesc pentru albastru, „ch ̀ing” desemnând toate nuanțele cromatice de la gri închis, bleu, până la verde, dar și drumul învățatului care se dedică studiului la lumina lămpii. „Lan”, cuvântul actual care definește culoarea albastră înseamnă, de fapt, indigo, culoarea hainelor modeste de lucru. Florile, ochii, panglicile și dungile de culoare albastră sunt considerate urâte și aducătoare de nenorociri, în timp ce în Europa „floarea albastră a romantismului” sugerează ideile spirituale înaripate. În China, elementul lemn era asociat Orientului și culorii albastre. În vechiul Mexic, în scrierile ilustrate, peruzeaua și apa erau redate în verde-albăstrui deschis, însă în simbolistica punctelor cardinale, el nu există.

În simbolistica populară central-europeană, albastrul este considerat culoarea loialității, dar și a lucrurilor misterioase (basmul „Lumina albastră”), a mistificării și a incertitudinii. În simbolistica politică, albastrul era asociat liberalilor (respectiv național-liberalilor). „Zidăria albastră”, sistemul tradițional al francmasoneriei, este ierarhia fundamentală a „celor trei grade”. În arta preistorică, precum și în cea a popoarelor care nu cunoșteau scrisul, albastrul era rar folosit, întrucât erau greu de găsit materiile prime pentru obținerea lui.

Cartea se deschide cu un „Cuvânt înainte” semnat de  Valentin Marica, care încă din primele rânduri esențializează: „...este o carte a cordialității. Dar mai întâi, e o carte-metaforă, căci Liliana Moldovan, cititor care crede cu adevărat că fără carte în tartarul necunoștinței, cum scria Dimitrie Cantemir, îi află Cuvântului freamătul de viață și, în același timp, curcubeiele de frumusețe.”

Tocmai aceste „curcubeie de frumusețe” fac ca aceste 64 de cronici să fie citite cu plăcere, fiindcă ele sunt scrise cu empatie și  „admirație adresată cărților care au intrat în raza lecturilor mele și, desigur, ca o profundă recunoaștere a talentului literar al celor care le-au scris.”-  așa cum scrie Liliana Moldovan în „Nota autoarei”, la care, încă de la început, talentatul poet Mircea Dorin Istrate, președintele Ligii Scriitorilor din România filiala Mureș , mai adaugă, în vibrantul poem dedicat autoarei, 6 strofe în care conchide:

,,Doamne, rugă fac la Tine, ține-ne-o pe ea-n toate,

Dă-i, că ai și poți, Mărite, ani și multă sănătate,

Să ne pună-n a ei versuri frumuseți și gingășie,

Că atâta azi nevoie-i, leac la inimă ne fie.” („Frumusețea din cuvânt”)

Încă de la început, cei trei au creionat un evantai policrom sentimental-analitic a personalității autoarei și al celor 64 de cronici din carte, care, practic, se constituie într-o istorie a literaturii contemporane, scrisă cu talent, cu sufletul și înțelegere pedagogică, ca un contra-punct la cronicile așa zise academice sofisticate, din care nu înțelege nimeni nimic, ale „criticilor de profesie”, la care făcea aluzie nemuritorul Eminescu: „Lăutându-te pe tine, ridicându-se pe ei!

Citind cronicile Lilianei Moldovan, am simțit că pătrund în sufletul autorilor, de mână cu scriitoarea, iar paginile despre anumite evenimente culturale și istorice sunt adevărate reportaje sentimentale, în care sunt evidențiate semnificația istorică a acestora, așa cum am descoperit în „Orizonturi mureșene – 2023” și „Sărbătorind Ziua Internațională a persoanelor cu dizabilități prin prezentarea volumului «Imagini de viață: Povești de viață a persoanelor cu dezabilități».

Cronicile din volumul Lilianei Moldovan sunt scrise în stil baroc, amintindu-mi, uneori, de unele texte ale lui Malraux și, de ce nu, Marquez. În numele unui purism estetic idealizant, cartea d-nei Liliana Moldovan e în  spiritul echilibrat al lui Lovinescu. Cel puțin din partea cuiva care, altminteri, are bune păreri despre eseistica neconcesivă și decopertantă a Martei Petreu. Vor fi fost Eliade, Cioran, Horia Stamatu, Aron Cotruș, Brătescu-Voinești niște lovinescieni? Să fi împărtășit tânărul Jebeleanu convingerile liberale ale „sburătoriștilor”? Ar fi prea simplu. Inocentând perioada, riscăm să explicăm păcatele anilor ’50 printr-o serie de etichete tabloidale, punând, de pildă, ultimii ani ai lui Sadoveanu sub semnul oportunismului etanș și uitînd că, totuși, scriitorul a avut întotdeauna simpatii stângiste (explicabile, cum s-a mai spus, psihanalitic, prin afinitatea față de familia modestă a mamei).

Am făcut această digresiune, pentru a putea avea termeni de comparație în peisajul literaturii noastre și a găsi aici, locul cărții  Lilianei  Moldovan. Ajung la concluzia, că autoarea cronicilor, de care facem vorbire, își are locul ei, alături de multe personalități amintite aici, sau care au fost omise de mine, ne intenționat.

Nu am să dau nume de cărți și autori abordați în această carte care este o istorie a Literaturii Române, ce se scrie sub ochii noștri, intenția mea este de a contura personalitatea Lilianei Moldovan ca  scriitoare și critic literar în plină afirmare.

Drumul acestei scriitoare este trasat deja iar, în mod sigur, în viitor, va scrie pagini memorabile, așa cum a făcut-o până acum, fiindcă are talentul analizei lucide, dar și talentul de a preface emoția adânc intuitivă în prelungi viziuni estetico-literare..

                                                                                    Al.Florin Țene

Silvia HODAȘ: MOMENTE DE ÎNALTĂ CULTURĂ ÎN ORAȘUL VASLUI

Pe 16 iunie 2024, la Vaslui a avut loc un eveniment cultural deosebit, desfășurat în Sala „Arta” a Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” – Lansarea volumului de poezie „Suflet îngândurat”, autor Viorica Marcu.

O zi frumoasă, cu soare arzător și care te conducea cu razele sale direct într-un lăcaș de cultură și istorie, acolo unde sufletul se umple de frumosul din poezie, muzică, artă decorativă, iar de la primii pași te întâmpină expozițiile realizate cu ocazia unor evenimente importante.

O sală plină cu oameni, doritori de a-și înnobila sufletul cu tot ce poate fi mai frumos.

Dr. Laurențiu Chiriac, de la Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, în cuvântul de deschidere a evenimentului, a prezentat rolul Muzeului în cunoașterea istoriei poporului român, dar și în promovarea creatorilor de frumos, din toate domeniile.

Scriitoarea, înv. Angelica Manole, a moderat cu mult har și pricepere manifestarea cultural-artistică. A început cu prezentarea autorului Viorica Marcu, devenirea sa ca poet, cum a ajuns să realizeze tablouri din oase de pește și scoici.

Volumul de poezii „Suflet îngândurat” a fost prezentat de scriitor, prof. Silvia Hodaș, președinte al Subfilialei JUNIOR a Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iași, membru UZPR, Filiala Iași. Făcând incursiune în „sufletul îngândurat” al poetei, a descoperit: «Cu o rară sinceritate ne dezvăluie un suflet frământat de diverse probleme ale vieții. Viorica Marcu, un suflet sensibil, receptiv la tot ce o înconjoară călătorește în sufletul său, acea parte care rămâne veșnic. Mircea Eliade afirmă că: „Cea mai prețioasă călătorie este aceea către sufletul nostru”. Sufletul său este: „freamăt în noapte”, „tunet de ploaie”, „fulg de zăpadă”, „floare de câmp”, „cântec frumos”, „zâmbet și plâns”. Lacrima e „roua din zori”, inima „cumul de șoapte”, iar gândul „petale de flori”. Din aceste definiri se ivește, de fapt, OMUL – un mic univers. În poezia „Aș vrea să fiu”, exprimă dorințe ce cresc treptat: „strop din roua parfumată”, „o binecuvântare”, „călăuză către soare”, „punte spre abis”, „piatră prețioasă”, „scris frumos”, „rază blândă”, „amintire” și încheie cu o constatare realistă: „Dar sunt un om cu calități și defecte».

„Amprentele sufletului sensibil se observă în versuri, un pozitivism magnetizant te îmbrățișează, un timbru radiant și de speranță se revarsă peste versuri și ajunge la tine, cititorule. Cuvintele sunt așezate în versuri cu pricepere, imaginile se perindă prin fața ta, uneori poți și auzi plânsetul sau râsul naturii, strigătele de bucurie ale copiilor, plânsetul părinților. Purtătoare de cuvânt a celor de o anumită vârstă care-i descrie frumusețea și acceptarea, o cuprinde nostalgia și confesiile încep să curgă.”

Silvia Hodaș a încercat să explice legătura dintre versuri și arta tablourilor din oase și scoici: „Autoarea fiind și meșter popular, a știut să împletească versurile cu elementele tradiției românești. Chiar m-am întrebat, ce legătură pot să fac între versuri și lucrările realizate din scoici și oase de pește, ce simbolistică poate ascunde această asociere. M-am gândit că: prin florile din scoici dorește să aducă marea mai aproape de oameni, iar lucrările din oasele de pește, din punctul meu de vedere, ar semnifica concepția, potrivit căreia, „nimic nu se pierde și nimic nu se creează, ci totul se transformă” (Antoine Lavoisier). Scoici și oase de pește? Poate o conexiune spirituală cu trecutul îndepărtat, cu apariția vieții pe pământ. Ce simbolism să fie, oare? Și m-am gândit că noi, oamenii, avem o legătură cu marea. A transformat aceste două materiale, elemente din natură, în tablouri de o frumusețe și unicitate aparte. Scoica, simbol al fecundității, a nașterii, asociată reînvierii, de călcare peste moarte. Peștele simbolizează legătura cu viața subpământeană, iar în biserica creștină îi cunoașteți simbolistica.”

Anca Iacob, consultant artistic C.J.C.P.C.T. Vaslui, în discursul său, a vorbit despre artistul plastic, Viorica Marcu, cum transformă oasele de pește și scoicile în tablouri de o rară frumusețe, despre migală și măiestrie. Cu lucrările sale a participat la diferite târguri de artizanat din țară și peste hotare, unde este invitată. Expoziția intitulată sugestiv „Flori din adâncuri” impresionează prin tematică și complexitate.

Autoarea, cu emoție în glas, și-a exprimat iubirea pentru poezie și pasiunea pentru crearea tablourilor. A mulțumit celor care i-au îndrumat pașii spre împlinirea visului, celor care au făcut tot posibilul ca „ziua aceasta să fie o sărbătoare a sufletului, o sărbătoare a frumosului”. Poeta se autodefinește în cuvintele de început: „Sunt floarea primăverii, mereu triumfătoare,

Albastrul cerului senin l-am prins în brațe,

Am decupat și-un colț din soare

Și l-am zidit în sufletul plin de speranță.”

Într-o prezentare Power Point s-au putut urmări: CV-ul literar, antologiile în care apar poeziile sale, concursurile la care a participat, diplomele obținute de-a lungul timpului etc.

Au recitat versuri din creația autoarei poeții Silvica Gruia și Angelica Manole, dar și alți iubitori de poezie. Apoi au luat cuvântul scriitori, prieteni, artiști populari, membri ai familiei. Toți au apreciat OMUL Viorica Marcu, poeziile de suflet din volumul de debut, dar și munca migăloasă pentru realizarea tablourilor din materiale mai puțin cunoscute.

Și cum românul e frate cu umorul, scriitorul Ioan Hodaș a încântat prin recitarea unor poezii umoristice cu temă de actualitate.

Muzica însoțește omul în orice moment al vieții. Au uimit prin interpretare la pian talentații frați Ștefan și Alexandru Șenchiu. Recital uimitor. Cântă extraordinar de frumos, cu multă pasiune. Aplauzele au fost din plin.

Spre final, a susținut un microrecital de muzică populară o frumoasă moldoveancă de șapte ani, Isabela Ignat, din partea Asociației Culturale Domisong, însoțită de prof. Carmen Trufia. Vocea minunată, costumul popular și melodiile interpretate au încântat publicul. S-au acordat Diplome de excelență tinerilor, din partea Subfilialei JUNIOR Iași.

În încheiere a avut loc Sesiunea de autografe și felicitările din partea celor prezenți.

Organizatori: poet Viorica Marcu și prof. dr. Ramona Maria Mocanu, managerul Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui

Felicitări autoarei, Viorica Marcu!

Felicitări publicului minunat și organizatorilor!

Foto: Silvia Hodaș

Silvia Hodaș

Al.Florin ȚENE: Omul este ceea ce gândește, cel harnic sfințește locul și viitorul

                                    

            În cartea Proverbelor, poziția 23:7 descoperim textul: ,,Omul devine ceea ce gândește în inima sa.“ Astfel se explică că omul devine literalmente ceea ce gândește, caracterul acestuia fiind suma totală a gândurilor acestuia. Acele gânduri bune sfințesc activitățile întreprinse de om. Fapte ce ne duc cu gândul la scriitorul Ionel Marin, ctitorul revistei de cultură BOGDANIA.

            Fiecare acțiune a omului derivă din gândurile ascunse ale acestuia. Această realitate este valabilă inclusiv pentru acțiunile așa zis ,,spontane“ sau ,,nepremeditate“, și cele comise în mod deliberat.

            Orce activitate în folosul culturii pe care o îndeplinește scriitorul Ionel Marin este consecința gândirii, iar sentimentele, reacțiile sufletului, inclusiv bucuria și suferința sunt fructele gândurilor. Acele fructe ale gândului se materializează în paginile revistei pe care cu talent și sârg o editează promovând talente ale culturii naționale și nu numai. Omul este ceea ce crede că este, în plan mintal. Dacă în mintea omului există gânduri rele, acesta suferă. Dacă gândurile sunt optimiste, sincere, optimiste, ele conduc inevitabil la bucurie. Creșterea umană este un fenomen natural, și nu o creație artificială precum roboții. Legea cauzei și efectului este absolută și operează în egală măsură în lumea invizibilă a gândurilor și în cea vizibilă a obiectelor materiale. Un caracter nobil și plăcut lui Dumnezeu nu se naște întâmplător și nu este consecința norocului și al întâmplării, ci rezultatul natural al unui efort continuu și al unei gândiri corecte. El este efectul nemijlocit al cultivării pe termen lung a gândurilor curate. Un caracter animalic și needucat, lipsit de bunele maniere, este rezultatul cultivării continue a unor gânduri cu aceeași natură, adică rele, invidioase, criminale. Omul își creează singur caracterul și viața, dar așa cum le creează, le și poate transforma la fel de ușor prin voință și conștiință. Omul, prin gândurile sale, poate făuri uneltele prin care ne putem autodistruge, dar tot el poate crea la fel de bine instrumentele prin care poate construi un rai al bucuriei, puterii și al păcii interioare. În acest context pot spune că Ionel Marin, prin organizarea de concursuri de creații literare, creează viitorul pentru generațiile viitoare, nu distrugând ca vecinii de la Răsărit.

            Dacă omul face alegerile cele bune și corecte și dacă orientează gândurile către ceea ce este bun , se poate înălța către Perfecțiunea Divină., Dar dacă orientăm gândurile către răul cel mai rău, cum o fac dictatorii, omul coboară la nivelul fiarelor. Între cele două capete ale vectorului există variate tipuri de caractere umane. Exemplu astăzi: Papa Francisc este de partea binelui, Vladimir Putin este partea răului. Cu alte cuvinte, Ionel Marin este stăpânul destinului, al lui și-al tinerilor condeieri și propriul său creator.

            Felicit din inimă pe scriitorul Ionel Marin pentru tot ce face și întreprinde în folosul culturii și al generațiilor ce vin după noi.

                                                                                                Al.Florin Țene

Al.Florin ȚENE: Antologiile poetei Doina Moritz sunt pagini de istrorie literară ce se scriu sub „ochii” prezentului

De câțiva ani primesc de la scriitoarea  Doina Moritz, din Germania, antologii monumentale de poezii care sunt adevărate istorii vii ai literaturii române care se scriu în lumina prezentului.

Spre sfârșitul primăverii acestui an, am primit volumul patru al antologiei ,,Stele căzătoare” al Cenaclului Internațional, volum subîntitulat ,,Menire spre-mplinire, Cristale de iubire ”, care are  1041 de pagini. Carte apărută le Editura Pim, Iași, 2024.

Antologia are coordonator pe poeta Doina Moritz și consultant – Rodica Ochiș, două intelectuale de marcă, cunoscute în literatura română contemporană, și nu numai. Coperta fiind realizată, prin creație digitală, de  Cornel Marius Nemeș.

Cartea se deschide cu o prefață intitulată ,,Din marginea unei galaxii în formare”, semnată de artistul și scriitorul Anatol Covalli, care specifică poetic, printre altele, ,,Bolta cerească a cenaclului  s-a extins cu repeziciune,  ajungând să cuprindă peste 15000 de astre, multe binecuvântate de creator, cu har și talent”.

Masivul volum se deschide cu două citate semnate de Anatol Covalli și Doina Moritz, însoțite de fotografiile autorilor, redau, pentru exemplificare și înțelepciunea pe care o trasmite, apoftegma doamnei Doina Moritz, formulare aforistică și adagiu poetic: ,,Cristalele de iubire îmbracă zarea-n floare-și-i tremură-n boltiri, poetului vioara. Noi mărgelăm vecii, în marea -mbrățișare\De stele ce nu pier… E-n clinchet primăvara.

Citind creațile poetice ale numeroșilor poeți din acest laborios volum, am constatat că poeziile  sunt texte scrise încărcate de metafore care contractează relații cu alte sisteme. Acestea aparțin unui nivel lingvistic uneori normat, alteori cu o normare laxă, care, în ultima istanță, definește același tip cultural. Poemele din acest volum abordează sensuri diferite ale cuvântului, ale meteforei și ideilor.

            Noțiunea de sens și contrasens au fost într-o perioadă pe culmile înalte ale valorii, pentru o operă literară sensul era totul, iar structura ei artistică reală nimic. Contrasensul era promovat de cei ce ideologic nu erau de acord cu politica zilei. Sub numele de ,,mesaj”,  ,,conținut de idei “ se ascundea de fapt sensul, acest ax cardinal al oricărei activități umane, dar care era transformat într-un mod nepermis în unic etalon axiologic, astfel încât articolul de ziar putea deveni cu ușurință superior unui roman.

            Ambiguitatea, într-o perioadă, era înțeleasă ca un criteriu de valoare negativă, ca o nepermisă oscilație a semnificațiilor operei care trebuiau să se întemeieze pe un sens fix, imuabil, și ușor de definit noțiunea de ambiguitate a devenit astăzi pentru unii sinonimă cu însuși literatura autentică. Poezia optzecistă de la noi se folosea de ambiguitate, fiind consecventă principiilor construcției artistice ce nu spunea nimic, promovând totul în favoarea labilității. Acest grup a auzit de „opera deschisă” susținută de Umberto Eco fără a cunoaște accepțiile acestui termen și s-a grăbit să-l traducă prin „operă liberă”, adică indepedentă de orice rigori, nu numai de conținut, dar și formale. Încercarea acestui grup de optzeciști, chiar dacă explicau prin psihologie literatura lor, acest joc al spiritului între poli, lasă din păcate impresia unei superficiale și nu mai puțin dogmatice și incoerente absconse prejudecăți, impunând nerespectarea normelor sau a regulilor  care sunt dogme pernicioase.

            E necesar să distingem între echivocul aparent pe care îl întâlnim la Kafka, Joyce,  care opunându-se realismului este departe de a înceta să fie valoros și echivocul efectiv care într-adevăr duce la incongruență, incompatibilitate estetică, ultraermetism. Cât privește ambiguitatea, ea trebuie văzută și înțeleasă sub aspectul ei Logic, cât și Estetic. Din punct de vedere logic, faptul că o operă este ambiguă nu înseamnă încă scoaterea ei din câmpul artei, pentru că structura imaginii artistice nu este pur rațională, ci în același timp afectivă și concret senzorială.

            Valoarea operei nu depinde de sensul ei, deși acesta determină dimensiune ei axiologică fundamentală, ci ea se grefează pe o structură și se constituie într-un raport obligatoriu al subiectului cu obiectul. Această valoare nu poate fi clădită pe ambiguitatea inerentă a multor opere, pentru că simpla oscilație sau mobilitate a interpretărilor estetice nu înseamnă încă nimic.

            Izolarea operei poate fi realizată doar metodologic, dar în clipa în care dorim s-o legitimăm ontologic, să-i depistăm virtuțile gneosologice și mai ales s-o situăm într-o scară de valori prin faptul că actul axiologic fiind obligatoriu, apelul la social devine definitoriu.

            Volumul se deschide cu patru poezii semnate de Doina Moritz, din Germania, după care sunt publicate poeziile unui mare număr de poeți: Anatol Covalli, Al.Florin Țene,  Adriana Dandu, Titina Nica Țene,  Lucia Dobrei, Ionuț Țene, Anatolie Coșuleanu, Ion Oprescu,  Teodora Cosmina Coloja, Lucia Steffens, Gina Georgeta Tudose, Gabriel Feresuaru, Lidia Cândea, Eugenia Coman, Adrian Sora, Neluțu Bojboi, Gheorghe Avram, Anatolie Cărbune, Maria Gherasim, Camelia Florina Șerbu, Ana Năstase, Carmen Tănase, Cristina Pașca, Maria Luiza Niculescu, Eugenia Calancea, Victor Sava, Doina Smaranda Domide, Zinica Dumitru, Doinița Mocanici, Elisabeta Irimie, Ligia Grindeanu, Nelu Dumitru Chirodea etc. Îmi cer scuze că nu am enumerat sutele de nume cuprinse în acest amplu volum. Meritau toți să fie citați, fiindcă ei scriu o pagină în Istoria Literaturii Române. Fiindcă această Istorie azi are nevoie de o înnoire, că în ceea ce a făcut până acum e saturată de postmodernism, realism socialist și obzeciști, și că, pentru ca să dăinuiească, trebuie s-o ia ca și de la început.

                                                                                                Al.Florin Țene