Eram obosit, îngrozitor de obosit, unii spuneau în piață pe la colțuri,ei, un visător nebun. Trăiesc în timpuri false, în vremuri furate, caut fără rost, un rost, fără sens, într-un deplin non-consens.
Orele curg greu, mă ard acele ceasornicului și strig, desigur în pustiu, acum nici ecoul nu îmi mai răspunde, s-a vândut pe două copeici false. În jur, pereții umezi de lacrimi, ai mei, ai cui îi vrei.
Simt acut absența mea din acest trup, lovit de anii ce au căzut, cum au căzut.
Tristețea curge rece, pe aici nimeni nu trece, nici nu ar avea de ce. Mi-e atât de frig în camera mortuară, glasul fusese inundat de vise. Vroiam să pun o întrebare, desigur ilogică, în eterna și fascinanta mizerie din noi, din jur.
Clipele se cățărau asurzitor pe pereți, amurgul era răgușit, nu am știut atunci. Treptele urcau către nicăieri, cu gândurile scurmam cuvintele, într-un spațiu ros, de ură, de prostie, mirabilă prostie.
Era ora 20-20, era târziu, am vrut să fug, nu am putut, lipsea ușa. Pe strada oarbă de oameni se târau urme, de ce…
De ce vrei, de oameni, de porci, de șacali.
O bătrână se târa agonic, pe unde apuca, dacă apuca.
Ce, ce…apucă ea ceva, nu aveți grijă, e versată.
Un autobuz ruginit se târăște pe o râpă, tușește la fiecare colț, de drum, de viață, cine știe, ce să știe…
Ce, ce…nimic.
Pe cer, nimic, luna s-a ascuns după un nor, evident chior, deci am găsit-o. Nu am știut ce să fac cu ea…hei, o cumpără cineva!
Într-un parc, doi boschetari discută telepatic despre efectul benefic al gazelor de seră asupra …
Offf, am uitat…
Pe o stradă murdară, un hotel chior, unii spun famat, să-i pun o crizantemă sau două sau poate nouă și un pat stricat, obosit de legănat.
Două personaje debusolate de propria inexistență fac sex neprotejat, nici nu aveau cu ce să-l protejeze, erau săraci, nu…
O iubire ratată, între arcade de zbenguieli eșuate, scufundată într-o noapte.
Crestez gânduri în întunericul lumii într-un sanatoriu numit de unii retoric, viață, verzi, gălbui, cum vrei să le pui, cui, oricui.
Totul contrastează logica bunului simț.
Ha-ha-ha, mai simte cineva ceva.
Obosit, de nimic, mă așez în colțul unei mese rotunde, numărând oile sau ouăle, mă rog, chestie de substanță sau nuanță.Sar cu privirea peste nimicul cotidian, nu, nu disper, ce să sper, sunt un nebun, nu…
Desenez bolovani pe pereți, atent să nu mă lovească.
S-a făcut târziu, pentru ce, pentru ce vrei.
Adun în palmă alte gânduri, dau la o parte tăcerea, mă deranja țipătul ei și am plâns. De ce, nici astăzi nu știu…
Plec printre gropi să nu tulbur miasmele din jur. În ochi port lacrima la spate…
———————————–
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
28 august, 2018