Sunt deosebit de onorată să primesc de la preşedintele fondator al Asociaţiei pentru Civilizaţia Ortodoxă (ASCIOR), eseistul şi poetul Ioan Nicolae Muşat, două din cărţile domniei sale: „Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava”, Buzău, Alpha MDN, 2015 şi „Paştile Tău, Doamne!”, poezii, Buzău, Teocora, 2016. Mă simt binecuvântată pentru acest dar minunat şi-i mulţumesc din suflet şi pe această cale.
Condiţiile grafice de excepţie în care sunt editate cărţile, titlurile deosebit de inspirate şi atractive m-au invitat imediat la lectură. Cu mare nerăbdare şi curiozitate am început să citesc, şi…, stupoare, cu cât înaintam, aveam impresia că nu înţeleg mare lucru. Eram tentată să pun imediat eticheta „sunt cărţi elitiste”, ininteligibile.
Cum nu-mi place să nu răspund unor asemenea provocări, am citit în continuare, zăbovind asupra unor fragmente din „Catedra Sfântului Mare Mucenic Sava”. Constat că este o carte document, o carte eseu, o carte filosofică, o carte spirituală, creştin ortodoxă… Toate aceste faţete îmbinate armonios, se susţin unele pe altele, se completează reciproc pentru a prezenta cât mai fidel măreţia Lui Dumnezeu, Sfânta Trinitate împreună cu Măicuţa, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, sfinţii, mucenicii… şi toate puterile cereşti. Este vorba de un proiect, intitulat „ERGOGETICA”, în care se întrevede, fără tăgadă, smerenia şi pioşenia autorului pătruns de fiorul iubirii divine. Ceea ce se înţelege foarte limpede, este şi faptul că acest volum este un „strigăt” puternic, un SOS adresat fiecărui om în parte, şi umanităţii, în general, aflată în vizibilă degringoladă şi înstrăinare, în cel mai pur sens al cuvintelor, având drept consecinţă degradarea mediului şi distrugerea vieţii pe pământ. Cu alte cuvinte, întreaga operă a lui Dumnezeu, creată perfect, este pe cale de a fi distrusă de om, fără milă şi fără nicio raţiune, prin liberul său arbitru. Din punctul de vedere al autorului, prezentat în carte, singura soluţie, singurul antidot, remediu, leac al acestei situaţii îngrijorătoare este „ortodoxarea” întregii lumii.
„Paştile Tău, Doamne!”, este o carte de lirică religioasă de adâncime a sentimentelor, trăirilor şi imaginilor. Iconomia celor două volume, logica autorului de alcătuire a cărţilor, este supusă planului divin. Este o întocmire firească, unde îşi dau mâna religia creştină (ortodoxă), filosofia, istoria, logica, epistemologia, psihologia persoanei şi cea a grupurilor, ştiinţa, literatura, teoria literară…
Ceea ce se poate observa uşor în volumul de poezii este şi faptul că autorul face o smerită mărturisire, precizând de nenumărate ori că multe dintre poeme şi însuşi volumul, sunt „neterminate”. De unde, am înţeles, eu, puţin cunoscătoarea unor asemenea abordări, că autorul spune sincer: „Eu, asta am avut de spus în acest moment, atât ştiu. Sunt conştient că nu este <întregul>, ci doar părţi ale acestuia, văzut şi înţeles de mine. Ca atare, vă invit să citiţi, să studiaţi, să vă spuneţi punctul de vedere pentru a înţelege împreună, ceea ce ne este permis de bunul Dumnezeu”.
Şi, cred că are mare dreptate. Un singur om, dăruit de bunul Dumnzeu, poate face mult, dar nu totul. Este nevoie de implicarea a cât mai mulţi, prin unire (unde sunt doi sau trei, acolo este şi Dumnezeu), şi sub ascultarea şi călăuzirea Lui, putem evolua. Câţi dintre autorii de cărţii, au această atitudine? Întrebare retorică… De apreciat această maximă sinceritate a autorului.
Impresionată de tematică, formă şi conţinut, stil şi abordare literară, în dorinţa mea sinceră de a face cunoscută cât mai multor cititori apariţia acestei cărţi (despre ea s-a mai scris şi s-a scris foarte bine, păreri pertinente venite de la oameni avizaţi, calificaţi să-şi exprime gândurile domniilor lor), încerc şi eu, nevrednica să spun câte ceva. Dar, să încep cu începutul, întru slava lui Dumnezeu, ajută-mă pe mine, păcătoasa, luminează-mi mintea şi deschide-mi sufletul să pătrund universul intrinsec al acestei cărţi.
Volumul Paştile Tău, Doamne! este alcătuit din trei capitole (numite de autor – cărţi): Europa e-n ţipăt, Trădătorilor dreptei credinţe, Paştile Tău, Doamne!, fiecare abordând coordonate majore ale vieţii omului pe pământ, ale neamurilor şi popoarelor. Poetul, prin ştiinţă de carte, educaţia primită de la părinţi şi din şcoală, instruirea şi formarea prin studiu şi cercetare amănunţită şi îndelungată, prin propria-i experienţă de viaţă, porneşte în întocmirea volumului de la izvorul creaţiei, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În decursul istoriei, oamenii s-au înstrăinat, s-au depărtat unii de alţii, lumea a devenit un teatru continuu de luptă. Autorul acestui inedit volum liric, punctează în vers perioade de răstrişte ale omului, neamurilor, popoarelor, cu deosebire a poporului român, până la cele ale Europei de astăzi. La fel ca şi Tudor Arghezi, Nicolae Muşat, prin forţa cuvântului, dă glas durerii strămoşilor, iar arta poetică devine o modalitate de amendare a răului din lume. Singura soluţie, după autor, şi cred că este cea dreaptă, de rezolvare a acestei stări de fapte, este revenirea la matcă, la credinţa strămoşească.
În cea mai mare parte a acestei cărţi, autorul se exprimă într-un limbaj de un înalt nivel intelectual şi profund religios, necunoscut unui procent covârşitor din populaţia actuală. Conştient de faptul că acest volum este greu de înţeles pentru cei mai mulţi, a purces la întocmirea riguroasă a unor Note de interpretare, cuvinte şi expresii…, un impetuos glosar de termeni din textele sale. Este o inspirată modalitate de a oferi cititorilor un instrument bogat de explicitare a termenilor folosiţi de autor, astfel reuşind să facă mai accesibilă lucrarea. Aceasta dovedeşte o profundă documentare din diverse şi valoroase, aş zice „de căpătâi” surse de informare şi o înţelegere clară, veridică a noţiunilor, categoriilor, conceptelor, raţionamentelor, dar şi decriptarea şi interpretarea versetelor, tâlcuirilor şi pildelor din Biblie. Aceasta, preasupune o muncă susţinută de zeci de ani. Mărturisesc faptul că într-o experienţă profesională de aproape de 30 de ani într-o bibliotecă publică, n-am mai văzut un asemenea mod de gândire în întocmirea şi realizarea unei cărţi de poezie, lucru extrem de salutar. Pe lângă filonul liric al eului interior, profund religios, îmbăiat în scăldătoarea ortodoxă a tainei botezului în duh sfânt, oferă cititorilor şi „cârja” duhovnicească pentru a înţelege adevăratul mesaj al cărţii, al poemelor, scântei divine. Putem vorbi aici de „în dar aţi luat în dar să daţi”, sau „dar din dar se face rai”. Este o misiune, pe care autorul şi-o asumă necondiţionat, din dragoste pentru Dumnezeu şi semeni. Şi, aşa cum spuneam mai înainte, volumul este însoţit de Recenzii, note de lectură şi cuvânt de introducere, coerente, cinstite şi sincere comentarii şi aprecieri, semnate de nume cu renume ale spiritualităţii şi culturii buzoiene, şi nu numai.
„Paştile Tău, Doamne”, un titlu extrem de sugestiv, exprimă Moartea prin Înviere, crucificarea Fiului lui Dumnezeu întru salvarea omenirii de la păcatele sale. Este o încununare a iubirii lui Dumnzeu pentru creaţia sa
În prima poezie, „Paştile Tău, Doamne, pe care ni l-ai dat”, poetul ne aminteşte că deşi Fiul omului, Hristos Mântuitorul a împlinit legea jertfindu-se pentru oameni, noi Îl omorâm clipă de clipă cu păcatele noastre, iar conştientizarea căderii noastre este primul pas spre îndreptare: „Paştile Tău, Doamne, m-a scos din necaz / M-a scos din durerile mele toate, / m-a scos din gropile morţii, / în care singur, prin păcatele mele-am căzut…” / „Paştile Tău, Doamne, este alegerea mea, / A mea şi a celor ce-au ieşit di sângele meu, / Din cuvântul meu, din lacrima mea, din nădejdea mea. / Ale Tale sunt toate şi ni le-ai dat / Să ne zidim veşnicia..”
La baza creaţiei divine stă iubirea deplină, mărturiseşte autorul: „Te-am făcut om din dragoste-adâncă, / nu te-am făcut fier, nu te-am făcut stâncă”, „Ţi-am făcut ceruri, ţi-am făcut larg, / te-am făcut veşniciei catarg”. „Te-am făcut om, peste tot măreţie / lumină din zori şi lumină târzie”. „CA Să mă ştii ţi-am dat dreaptă gândire / libertate de-a fi dragul în fire.” şi „Atât ţi-am cerut să viezi fericit, / dar tu, frivol, te-ai murit.” Şi, deşi atâtea râuri de iubire a revărsat Dumnezeu asupra creaţiei Sale „Vai ţie, om, de cum te-ai căzut / din dragostea-n care Dumnezeu te-a făcut!” (Căderea din dragoste)
Considerând omul un grăunte de praf, fără nicio vlagă, zburat de cea mai mică adiere de vânt, la o amănunţită analiză a capacităţilor sale, poetul mărturiseşte cu sinceritate „Eu n-am putere”, ceea ce, de fapt, putem spune cu toţii, întrucât pârdalnicul păcat ne însoţeşte la tot pasul, deşi Dumnezeu este în fiecare dintre noi, pe care, din diverse pricini nu l-am descoperit, încă: „Eu n-am puteri să mă ridic la tine, / sunt păcător şi-atât de rău îmi pare, / prea sunt noroi ca să privesc în soare / şi prea nemernic lumii care vine…” „te mângâi şi tot cred că e părere / mereu te-aştept deşi tu eşti în mine…”
Din dragoste pentru oameni, plăsmuiţi din iubire totală, Dumnezeu îşi dă Fiul spre hulă, batjocură, chinuri şi crucificare. În „Lacrima soarelui”, Nicolae Muşat consideră că planeta în suferinţă poate fi vindecată doar de lacrima sinceră: „Temeţi-vă, dar, / de puterile mele de om pe cruce… / Cu un zâmbet mă-nalţi / dar, / Grabnic m-aduci / în lacrima-ţi sinceră / Şi împreună adunăm cioburile / eternităţilor sparte. / Aţi uitat repede că lacrima soarelui / E esenţa esenţei de foc.”, iar în caz de nelăcrimare, „Au venit peste noi nopţile” „…noapte şerpilor, noaptea morţii / noaptea cuţitelor şoapte, / şi v-a prins beţi / de iluzii deşarte…
Îmbrăcând haina inocentă a copilului, pentru care, în primii ani de viaţă, laitmotivul întrebărilor de cunoaştere a mediului în care trăieşte este „de ce”, autorul, „copil” în ale credinţei ortodoxe, căutător al Căii adevărate, întreabă şi se întreabă „ce-i dincolo”, astfel că: „De ce”-ul m-a urmărit pas cu pas… / ce-i dicolo de gard, dincolo de dealul meu, / dincolo de pământ, dincolo de soare, / dincolo de lacrimi, de dor, de cuvinte…” „Dar, ce este Doamne / Dincolo de Dincolo?” (Dincolo de Dincolo)
Trăim pe acest pământ binecuvântat, cu temeri de tot felul, cu „Frica de frică / pe loc te despică…”, deşi Dumnezeu nu seamănă frică, ci înseamnă doar iubire. În ultima strofă a poeziei autorul vine cu o sugestie creştină pentru a ne lepăda de frică şi a inspira doar dragostea divină: voinţă şi râvnă pentru sporirea în credinţă, întru nădejdea mântuirii: „De-aceea se spune / Cât eşti în lume, / Fă-ţi ruga şi fapta, / Că nu-ţi ştii soarta, / Fă-ţi crucea pe brânci / pentru ce e atunci… / Fă-ţi daru-n suspine, /Să fie cu tine, / Fă-ţi milă cu toţi, / Să ieşi dintre sorţi, / Cât poţi cuminică… Să ai Duminică”. (Frica de frică)
Pe firul logic al parcurgerii vieţii, Nicolae Muşat ne arată şi care este perspectiva vieţii trăită în lume. Pe de o parte: „Căzând iar în întunecatele / hăuri de hăuri în sorb, / căzând iar înlăuntrul căderii, / nu numai lacrimile sunt altfel, / Nu numai timpurile, / nu numai oamenii cu toate-ale mor, / Ci şi cerurile şi raiurile şi dumnezeu este altul / căruia, căzând şi căzând / În tot zici: Doamne, Doamne…”, astfel, prin „Încăpăţânare de capră, catâr / Cu care îşi ferecă / singuri şi definitiv / Împărăţia împărăţiilor…”, însă există şi perspectiva în lumină, credinţa în Dumnezeul adevărat. (Perspectiva)
Nimeni nu-i fără de păcat, fiecare dintre noi avem o carenţă, o inimă roasă de invidie, un cuget pătat şi schimonosit de raţiuni deşarte, o privire întunecată, o limbă ascuţită, o vorbă răstită şi mult prea aspră…, însă dragostea lui Nicolae Muşat pentru semeni este nemărginită. Este omul care doreşte să iubească şi să ajute semenii, de aceea se roagă „Fă-mă, Doamne, om întreg! / Cu putere să dezleg / şi de omul cel durut / fă-mă ca la început! / Ajută-mă să-i ajut. („Fă-mă, Doamne, om întreg!)
Încheie primul capitol cu poezia „Europa e-n ţipăt” (neterminată), pentru a trece la partea a doua a volumului, (şi aceasta neterminată), intitulată „Trădătorilor dreptei credinţe”, cuprinzând trei poeme, tip glosă. Este capitolul, în care trece de la omul persoană, la omul comunitar, la neam şi popor. Suferă pentru soarta nedreaptă a neamului românesc, a „dacilor luminii” şi se întoarce la origini, la Dacia lui Zamolxe, la Sfântul Andrei, întâiul venit pe aceste străvechi meleaguri, întru creştinarea neamurilor. Dacă, dintotdeauna oamenii trăitori în acest perimetru au făcut ascultare lui Dumnezeu întru credinţă, iubire şi slavă, printre aceştia au existat dintotdeauna şi „cozi de topor”, „trădători ai dreptei credinţe”, implicit ai neamului milenar şi există şi-n zilele noastre. Tuturor le dedică un poem: „În trăsnet de trăsnet tot cerul coboară, / Peste voi toţi, trădătorii de ţară! / Nu-i loc să v-ascundeţi şi e prea târziu! / Păgânitu-le-aţi toate, în pofte şi scârbe! / Printre toate-aţi făcut eschive şi tumbe! / Aţi rupt Europa în false căinţe, / Răstgnind bucuria dreptei credinţe! / Cu năvală aţi rupt şi Dacia sfântă! / Când Orfeu n-a murit, Adevărul tot cântă! / Şi-n ropot de stele Dumnezeu vă-nfioară! / În trăsnet de trăsnet tot cerul coboară!”(Trădătorilor dreptei credinţe,)
În acest context, în care credinţa, pentru unii este doar cenuşăreasa vieţii şi totul este pângărit de persoane bolnave, suflete sălbatice şi minţi diabolice, doritoare doar de lucruri lumeşti, grăbite şi pierdute în iureşul vieţii, în goană continuă după ogoniseala fără măsură, fără noimă, căzătoare în păcat, autorul consideră că „Naşterea Ta, Doamne ni-i grea”. În prima strofă a acestei glose, crează un tablou de înfricoşător: „Naşterea Ta, Doamne, în casă ni-i grea şi în ţară, / Răul ne arde case, nevoile rău ne doboară. / De casa-i oropsită, oraşul şi ţara sunt furate, / Omul e în ispită, ocarade vrea s-o înfrunte. / Naşterea ta, Hristoase, lumină în bezna ce groasă / Ne-aduce, din prinoase tărie în noaptea nervoasă, / Când toate sunt în transă, cuprinse de spasme şi spume, / Răul nu-ţi dă vreo şansă, mai rău se varsă în lume. / Luptă e crăciunarea acum, când e lumea-n schimbare, / Şerpi acoperă zarea, ispite îndeasă-n chemare, / Femeia naşte băiat, dar nu e în lume vestire / Şi dorul nu e covat şi viaţa e-n grea risipire. / Fachirul pierde baston şi-n mare mirare e lumea, / Popoare cată bonton, iar luptele cască genunea, / Timpul sare în coase, când naşti lumea a doua oară, / Naşterea Ta, Hristoase, în casă ni-i grea şi în ţară.”
În poemul „Unirea nu-i desăvârşită”, care încheie capitolul, se îngrijorează pentru soarta neamului românesc, dezbinat, considerând că unirea înfăptuită la Alba, are unele fisuri, nu-i totală, nu-i în consonanţă cu dorinţa firească a românilor. Singura speranţă este nădejdea în Hristos Domnul, Măicuţa Domnului…, iar fiecare dintre noi să ne străduim să fim plăcuţi lui Dumnezeu pentru a ne descoperi cărarea, Calea: „E ne-ncheiată lupta la Alba, de sub cruce, / Unirea nu e gata, mai e un val de chinuri, / Noi ştim ce lumea asta, nebună, ne-aduce, / Dar cum va trece bobul prin teascuri şi prin linuri? / Să nu ne, Măicuţă, să ne doboare lumea / Să ne fii Doamne sprijin şi-n clipee aceste / Răpuşi sunt de păcate şi omul şi mulţimea / Crezând în căi de diavoli, cărările celeste. / Vin peste noi, Măicuţă, cu altă-n închinare, / Zidit-au peste lume alt chip de mântuire. / Săgeţile mâniei se văd acum în zare, / Apărătoare maică stai pază la răscruce / Tu să ne ţii, Hristoase, doar pe a Ta Cărare / E ne-ncheiată lupta la Alba, de sub cruce.”
Ultimul capitol, dă şi titlul volumului de versuri- „Paştile Tău, Doamne!”. Nicolae Muşat include aici 24 de Glose. Fiecare glosă are 17 strofe, primul vers al fiecărei strofe se repetă la sfârşitul acesteia. Fiecare strofă, începând de la cea de-a doua, comentează succesiv câte un vers din prima strofă, versul comentat repetându-se la sfârșitul strofei respective, iar în ultima strofă se repetă versurile din prima, dar în ordine inversă. Autorul respectă întru totul tehnica scrierii acestei specii literare.
Puţini poeţi au scris glose, acest lucru explicându-se şi prin dificultatea respectării rigorilor de compoziţie. Cea mai cunoscută glosă în limba română este scrisă de poetul nepereche, Mihai Eminescu, cu titlul Glossă, care, potrivit Ioanei M. Petrescu este „o sinteză între filosofia lui Hegel şi cea a lui Schopenhauer”, dar „apropiată de filosofia budistă”.
La începutul acestui capitol, se află o poezie cu „Secţiuni selecţiuni GETARĂ”, considerate de autor „glose şchioape”. Aceasta are 24 de strofe, iar primul vers din fiecare strofă dă titlul celor 24 de glose. Începând cu Glosa 1, cu titlul „Paştile Tău, Doamne, lumină-n lumină petrecere” şi încheind cu Glosa 24: „Paştile Tău, Doamne Hristoase,-i nespusă încredere”, suntem invitaţi să călătorim pe o adevărată spirală de evoluţie a omului şi a lumii, plecată din lumină spre lumină, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu bucurie şi durere. Autorul, un arhitect zelos al construcţiei literare şi un meşter dibace al cuvântului, realizează un tablou veridic al societăţii în care trăim, al timpului încremenit între Dumnezeu şi diavol, între lumină şi întuneric. Prin formaţia sa, are putere sporită de proiectare şi zidire, chiar dacă, mai întâi este nevoie de o demolare a unor structuri mentale şi trăiri false ale oamenilor. Acest lucru este o operaţie grea, anevoioasă, însă extrem de necesară pentru că a construi ceva fără o temelie solidă este supus oricând, la cea mai simplă clătinare, la cea mai mică intemperie să se năruie, să se destrame, lucru întâmplat în multe perioade ale omenirii.
Fidel crezulului său artistic şi spiritual, Nicolae Muşat consideră că cele duhovniceşti nu sunt proprietatea nimănui, din ele se poate împărtăşi oricine este vrednic să-l caute în tăcere pe Dumnezeu, pentru că, numai prin întâlnirea cu El putem ajunge la vindecarea sufletului. Aşa cum spunea Malraux: „Secolul XXI va fi unul religios, sau nu va fi deloc”, iar pentru acest lucru este nevoie de transformarea fundamentală a omului contemporan. Cartea lui Nicolae Muşat este un semnal de alarmă, din păcate, destul de singular, însă o voce puternică, de bariton al ortodoxiei. Să sperăm că lumea de azi, treptat îşi va forma o ureche muzical-pioasă, potrivită să sesizeze tonurile, nuanţele, diapazonului divin, semnalate cu atâta dibăcie, deferenţă şi credinţă.
Aş putea spune, fără teama de a greşi, că această carte este originală, o noutate în peisajul literar, spiritual românesc prin felul în care pune problemele, prin interpretare, dar, mai ales prin soluţiile pe care le propune, ceea ce are ca efect individualizarea autorului pe o scară valorică ajunsă la apogeu. Poezia lui Nicolae Muşat aduce în atenţie o nouă faţetă a liricii şi spiritualităţii contemporane. Reuşita acestui volum este, cu siguranţă dincolo de aşteptările smerite ale autorului, însă, cu voia Domnului, ar putea fi un catalizator al unei mişcări creştin ortodoxe viitoare.
Citind cartea, am făcut un pelerinaj pe aripi de îngeri, sub oblăduirea acopărământului Maicii Domnului, ţinută de mână de Însuşi Mântuitorul lumii. Emoţia pe care am trăit-o ca cititor, este comparabilă cu cea pe care am simţit-o când bunul Dumnezeu mi-a îngăduit mie, nevrednica să-mi port trupul păcătos pe pământul sfinţit de paşii Mântuitorului întru veşnicie, pe Via Dolorosa, spre Sfântul Mormânt şi în alte locuri binecuvântate din Ţara Sfântă.
Volumul Paştile Tău, Doamne! nu este o carte pour loisir, este o carte de meditaţie, de rugăciune, de reflecţie. Este o carte întru înălţare. O carte altfel, o carte unicat, profundă, o carte confesiune; fiecare poezie este o rugăciune de cerere, mulţumire şi slavă lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, este o carte pentru studiu, cercetare şi documentare. Cele două volume despre care, mi-am permis eu, neştiutoare a multe, să fac vorbire (iertate să-mi fie greşelile), cred că ar trebui să existe în toate bibliotecile facultăţilor de teologie din ţară, în Biblioteca Academiei, Biblioteca Centrală Universitară, cu toate filialele din ţară, în Biblioteca Naţională şi în toate celelalte biblioteci publice judeţene şi orăşeneşti şi în bibliotecile bisericilor şi mănăstirilor. Aceasta, în speranţa că prin lectura şi studiul acestor cărţi, cu voia lui Dumnezeu se vor găsi şi alţi buni creştini ortodocşi, care să continue această lucrare, realizată printr-o îndrăzneaţă şi migăloasă cercetare a lui Nicolae Muşat. Astfel, tezele sale teologice, dogmatice ar putea fi confirmate sau infirmate. Nefiind în atenţia specialiştilor, a celor cu pregătire academică şi pătrunşi de lumina vie a Adevărului şi Căii lui Dumnezeu, această muncă titanică, riscă să rămână un balast risipit în urma unei construcţii, despre care nu vom şti niciodată cât de trainică ar fi putut fi. Sau, dacă ar fi putut fi clasată ca făcând parte din patrimoniul spiritual al poporului român.
Doamne, fie Voia Ta!
———————————–
Vasilica Grigoraş
Vaslui
1 Decembrie, 2017