„Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea este jocul. Tânărul cântă: Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea. Bătrânul tace: Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea”. (Lucian Blaga)
Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.
Oamenii sunt ceea ce învață în timp. În această cheie îl privim și pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învățat și învață, ci pentru harul și iscusința manifestate în arta scrisului.
Apariția volumului „Anaforisme…” nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului și criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale și spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creație a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera și-i conferă strălucire.
Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raționamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp și spațiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuțioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini și manifestări, variate prin culoare și lumină, intensitate și diluare, sonoritate și tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaște. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate și definite într-un context socio-uman. Nu se oprește însă aici. Analizează atent faptele și acțiunile care prezintă o anumită certitudine și pregnanță, le dă forme abreviate, miniaturizate și esențializate și după ce dă enunțului o formă coerentă, le oferă celorlalți. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staționări nepermise la mintea și sufletului cititorului. Ne pun în mișcare, ne provoacă să gândim și pe măsură ce înțelegem, simțim cu adevărat mesajul lor intrinsec.
Autorul se dăruiește pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecție. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire ne mirăm de măreția Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.
Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu și cititorul la o agapă, în care protagonistă este înțelepciunea. Fiecare participă cu tot potențialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citește, unul comunică, altul învață, unul pictează, altul pune în ramă, unul măsoară, croiește și coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primește… Filosoful stoic roman, Seneca afirma: „Multe persoane ar fi putut ajunge la înţelepciune, dacă nu ar fi crezut că au atins-o deja“. Cu certitudine, Girel Barbu este unul dintre cei care nu au crezut că au ajuns la înțelepciune. Cine îl cunoaşte pe poet şi i-a citit cărţile poate afirma că autorul a ajuns la înţelepciune cu modestie şi discreţie rar întâlnite astăzi. A atins acea înţelepciune, aşa cum este ea definită de dicţionar: capacitatea superioară de pătrundere cu mintea şi de judecare a lucrurilor, capacitatea de a gândi şi de a acţiona prin folosirea cunoştinţelor, a experienţei, a înţelegerii şi capacitatea de a aplica aceste calităţi în vederea găsirii de soluţii pentru probleme.
Înţelepciunea lui Girel Barbu este de fapt trăirea în acord loial şi profund cu legile firii, reconstituind sistematic atmosfera de viaţă de-a lungul timpului. Abordează o tratare raţionalistă în identificarea adevărului şi a dreptăţii desăvârşite ca valori certe ale umanităţii. Prin modul de a gândi şi meditaţiile asupra vieţii, prin imaginaţie şi logică, prin înţelegerea şi tălmăcirea comportării în acord cu esenţa felului de a fi al omului a ajuns la deprinderea descifrării treptate şi ierarhice a semnelor din natură şi din societate, implicit la cunoaşterea înţelesurilor acestora. Aforismele sale probează şi confirmă naturaleţe, autenticitate, distincţie şi forţă. Întâlnim în acest volum o tratare sapienţială, aforismele fiind destinate în special instrucţiunii morale. Fiecare aforism exprimă un adevăr, iar pe cale de consecinţă are adânci sensuri metafizice şi o certă valoare literară. Şi dacă intenţia autorului are motivare şi finalitate, rostirea enunţului este simplă, însă fără vorbe goale sau de prisos: „Un om cu scaun la cap nu se suie cu picioarele pe masă“.
Girel Barbu este un Mihail Sadoveanu din părţile Luanei, unde „De la Pinu până în rai, nu sunt decât doi paşi de Plai“. O lume de poveste, iar pentru autor este raiul pe pământ. Şi în rai este doar iubire. Astfel, cred că se explică dragostea sa nemărginită pentru meleagurile natale, unde înţelepciunea şi umorul s-au împământenit în lutul firii oamenilor. Adunate din lumea satului, din ograda gospodarului, ne reaminteşte: „Nu te da cocoş, dacă ai orbul găinilor!”, „Porcul rămâne porc, chiar dacă îi pui în rât belciug de aur…”, „Din pielea câinilor răi ies cei mai buni bocanci”, „Într-o ţară de capre, Ţapul ispăşitor e rege”, „E un fermier vestit. Are o herghelie de cai verzi pe pereţi”. Aici îşi găseşte echilibrul lăuntric bine aşezat în matca lui, aici armonia cântă pe strunele fiinţei sale, iar domnia sa îşi alege vocea cea mai potrivită pentru a glăsui în cuvânt.
De ce sunt atât de mult citite și apreciate aforismele lui Girel Barbu? Pentru că în opinia sa, dar și a noastră „Poetul este rudă de parfum cu Teiul“. O, Doamne, cui nu-i place un ceai cald din floare de tei? Dacă mai este şi îndulcit cu miere de albine, atingem clipe fascinante, sublime.
În „Anaforismele din Ţara Luanei” întâlnim o bogată şi variată tematică. Timpul este un subiect de inspirație tratat cu subtilitate. Așa cum știm, suntem pasageri vremelnici pe acest pământ, existența noastră aici are o durată limitată: „Din clipa în care am ieşit din copilărie, începem să murim în fiecare zi câte puţin.“, „Bâtrâneţea – Prag tocit pe călcâiul timpului”, „Timpul este cel mai aspru judecător: ne condamnă pe toţi la moarte.” Timpul este și veșnicie: „Porţile bisericilor scârţâie a veşnicie“, „Credinţa este temelia pe care ne clădim veşnicia!“, Timpul vieţii noastre este o firimitură din timpul lui Dumnezeu”, „Veşnicia are culoarea ochilor tăi…“. Ar fi zadarnic să încercăm să lungim timpul, acest lucru fiind imposibil, iar printr-o comparaţie superbă: „Trag de timp, cum mi-aş trage umbra de păr…” poetul ne sfătuieşte să înţelegem că viaţa fiecăruia este o „Poveste scurtă: A fost odată. Nu mai e.” În parcursul nostru terestru avem căderi și ridicări, însă „Cea mai cumplită cădere; Căderea în tine însuţi.“, de aceea ne îndeamnă: „Iubiţi! Iubiţi! Iubiţi! Şi când se termină iubirea, luaţi-o de la capăt!“
Nici în alte scrieri ale autorului și nici în aforisme nu lipsește umorul: „Ca să te doară capul, trebuie mai întâi să îl ai”, „A face pe prostul, sport naţional”, „A fost o femeie extrem de săracă, încât şi copiii îi avea… din flori.”, „Când Floarea-Soarelui o ia pe ulei, Tigaia se linge pe buze.”
Să râdem, dar să nu ne lipsească seriozitatea, caracterul moral, comportamentul adecvat locului şi timpului pentru că altfel: „Cine se dezbracă de caracter rămâne cu sufletul gol”, „Omul rău sfârşeşte înecat cu propria-i răutate!” şi „Prostia-i ca universul – fără margini!”, Prostul este ca vântul – nu rămâne nimic în urma lui…”, iar „Cea mai mare prostie – să te crezi deştept.”
O temă de actualitate şi interesantă este relaţia scriitor, poet şi critic literar: „Poetul transformă cuvintele în suflete!”, „Poetul e fântâna din care se adapă cuvintele…“, „Când poetul transpiră, criticul se inspiră!”, „Dacă un român nu s-a născut poet, e musai să se facă critic literar!”, „Criticul literar nu are mamă, nu are tată – este făcut de o urzică!”
Cartea este o Cântare a Vieţii, cu nemaintâlnită economie de mijloace şi cu o mare forţă de sugestie. Cu aura preciziei, a conturului bine alcătuit sunt reflecţii de căpătâi în aflarea adevărului universal. Şi iată un adevăr indubitabil: „Plânsul şi râsul sunt intraductibile. Ele sunt înţelese la fel în orice limbă.”
Volumul „Anaforisme din Ţara Luanei” este rezultatul unor preocupări perseverente ale îndrăgostitului de glie, de locurile natale, de ogorul literaturii, de fineţea şi adâncimea înţelepciunii. Este o reflectare a unei minţi luminate, un aport esenţial la dezvoltarea tezaurului culturii române, la îmbogăţirea spiritualităţii, eticii şi filosofiei practice. În opinia noastră, Girel Barbu mai are multe de spus în literatură.
Aforismele nu au termen de valabilitate, nu sunt scrise doar pentru acum, ci pentru eternitate. Așa cum citim astăzi cugetări, maxime, aforisme scrise de Cicero, Seneca, Aristotel, Platon, B. Spinoza, R. Descartes, J.W. Goethe, F.M. Dostoievski, D. Cantemir, I. Neculce, N. Iorga, T. Arghezi, Vasile Ghica, Ionuț Caragea…, aforismele lui Girel Barbu vor fi căutate și citite de generațiile viitoare. Vor face parte din fondul de înțelepciune al poporului și literaturii române.
Și dacă aforismul este „O floare în stare de grație. Aleasă să conceapă Logosul și să-l nască. (Lucian Blaga), „Aforistul este sluga gândurilor și stăpânul cuvintelor (Luka Tomic)”, dăruindu-le tuturor celor care știu să culeagă rodul înmiresmat al acestora.
Aşadar, să citim, să învăţăm, să trăim în bună înţelegere, întru credinţă şi iubire: „În fiecare dimineaţă, lumina coboară în oameni, de unde îşi ia strălucirea.” şi „Primeşte-te în tine şi te dă întreg lumii”, întrucât „Picăturile de azi, izvorul de mâine!”, şi până la urmă „Vârsta nu se măsoară în ani, ci în înţelepciune”, de aceea să ne îndemnăm pe noi înşine: „Dăruieşte ca şi cum ai primi! În acest sens, cu ajutorul „anaforei”, Girel Barbu ne împărtășește cu „anafura” cuvântului remarcabil scris. Pentru toate acestea, Măria sa, cititorul poate notifica actul de identitate al lui Girel Barbu în vederea conferirii titlului de cetăţean de onoare al literaturii române.
(Din. vol. „Tâlcuiri la firul slovei”, Iași, PIM, 2020, p. 237-244)
———————–––––––
Vasilica Grigoraș