NICHITA STĂNESCU
31 martie 1933 – 13 decembrie 1983
*
– Nichita, ce faci tu Nichita? a întrebat îngerul…
și l-a invitat la masă alături de Heruvimi și Serafimi iar el… a venit în chip smerit cu potop de har, voință şi libertate…
Așa a hotărât Domnul, Ierarhia Cerească după gradul de sfințenie…
Iar Nichita povestea despre neam, despre iubirea din pieptul lui…sau poate de Bulevardul cu castani din Ploiești…
S-au rugat…şi l-au binecuvântat…şi într-un cor i-au zis…
–Să crească si sa fie Ostaş al Albastrului…
şi i-au dăruit un Principat în Înfinitul Cerului…
Şi atunci el a devenit ceea ce a iubit…
Cetățean al Raiului…
——————
Vasile COMAN
31 martie 2018
Ploieşti
Tu… și Lorelei…
Ne atingi cu privirea,
Lumina se naște în suflet
La noi,
Iar pietrele Tale
Șlefuite
Sunt mai tăcute ca oricând.
Mai plouă și azi în luna
Lui Martie,
Iar Cerul atât de banal,
Cu Tine este spiritual.
Te-ai Înălțat
Lăsând în urmă odaia.
Azi…
Desenăm cu creta pe asfalt
Doar ploaia.
Zbori… zbori…
O să te plouă pe aripi,
Spuneai:
“Nu-i nimic…”
Lumina zboară albastru…
Tu…și Lorelei…
———————————
Vasile COMAN
Ploiești
31 martie 2016