FEMEIE, LACRIMĂ DE ÎNGER

 

înfloreau cireșii în curte
tu stăteai ghemuită între gânduri
ai uitat să te îmbraci în fluturi
rochia a rămas atârnată de cer
timpul țopăia printre ani
mă dureau atingerile tale fără margini precise
și am strigat, a chemare
uitasem să te caut în întuneric
lăsasem garoul prea strâns deasupra lumii
era o dimineață începută prea devreme
nu am știut atunci
doar rătăceam hoinar prin văi și lunci
astăzi desfac garoul și încep să număr stropii de ploaie
uitasem ușa camerei deschisă…
obosit, mă ridic în coatele timpului
străbătând la pas timpul uitat între noi
ești viță de vie, târâtă de furtună în vrie
cu lăstunii arși de seva străbună
uneori te adăpostești în lacrima sorții
doar copitelor cailor sălbatici
răsună pe drumul presărat cu falnici platani…
căutând un eu între noi
desenam o hartă cu anii rămași
trecând mai depărtare de mine
așezând o piatră la răscruce de gânduri
tu mă priveai, surânzând în lumină
seara, înveleai îngerii cu palma
tremurai, înfiorată de clipocitul razelor de lună
vârfurile au atins taine și mi-ai acoperit buzele
apoi ai plecat
fără să spui o vorbă, un cuvânt
am plâns de dorul tău
soarele a încet să mai curgă
mi-e teamă, mi-e frig și gem în întunericul lumii
femeie, lacrimă de înger
te chem și te cer
cerului, pământului
umblu bezmetic pe ape
gândul se prelinge printre copacii uscați
căutând un noi între noi
daca tu, eu…
împart cruci de suflet în mii de bucăți
și plec către soare apune
apune și cerul, se stinge și marea
pe drum răsună ireal copitele cailor rămași
în zori, am crestat întunericul cu sufletul căutând privirea
nu am simțit adierea, nici durerea
pe umeri tăi se odihnea un înger
am înțeles era vremea să plec
să aștept pe țărm caii noștri sălbatici…
am întins mâinile spre cer spre a primi pe Dumnezeu
dacă aș mai vorbi
aș împleti surâsul tău cu raze de soare
țesând pe țărm povestea unui înger
ce a venit din cer, odată
să mângâie sufletelor ce au uitat de El

—————————-

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

10 august, 2018

FIR DE FLOARE

azi cerul s-a despletit de valuri
cioburi de stele
curg, se scurg
din ochii tăi femeie
umblam descuț de gânduri, de păcate
mă cufundam tăcut în valuri
uneori împleteam din frunze șiraguri de șoapte
să le așez pe trupul tău în noapte
obosit mă înveleam în mantii de humă
sunt poetul ce plânge în umbră
tu pășeai tăcută în penumbră
căutam muza printre cioburi de speranță ucisă
trist, frământam în palme alte gânduri
să învelesc noaptea cu marea
mi-e dor să îmbrățișez văzduhul în lacrima cuvântului nescris
să urc spre cer, a visare
să-mi caut muza în zare
scriu, scriu
și-n dimineața crudă
o veste bate-n geamul sorții
să mă deschid într-o chemare
învață-mă Doamne, cuvântul din lacrima morții
învață-mă să te iubesc femeie
să-mi fii muză, dor și scânteie
să modelez cuvinte-n cer
ce tainic cântă astăzi marea
ce lungă-i este așteptarea
tu înflorești în zorii noi femeie din întunericul nestins
ești fir de floare, ești surâs
ești lacrima ca a topit apusul

 

DACĂ…

dacă tu n-ai mai fi, eu nu aș fi
decât o adieră tristă în vânt
diminețile vor fi tăcute și pustii
nu mă întreba femeie azi nimic
voi rătăci în gol pe țărmul tragic al unui suflet
ce a văzut odată, doar o dată
o ielă dezbrăcată în poiană
poiana dorului, tărâmul norilor
jucai, dansai în jocul firii
eu te priveam, visam, trăiam
pierdut sunt acum
nu am cale, nu am drum
tu ai plecat, ai trecut
azi nu mai strâng la piept privirea
în mine a rămas durerea
risipită în petale de gânduri
pe aici, pe undeva, prin triste rânduri
călcând prin tristeți, sufletul meu arde
mă apasă
tu azi ești tu
eu nu sunt eu
dacă tu n-ai mai fi
aș fi o frunză moartă într-o glastră spartă
te-aș căuta în pașii dorului târziu
prin crângul blestemat al sorții
am astupat ochii cu un munte
să nu plângă
am strâns în brațe marea
să nu curgă
căutam să ajung la tine
tu ai plecat
să aprinzi pe boltă stele
ce rece e noaptea și crud e destinul
eu mor la țărmul mării
mi-e atâta dor de tine
eu, barcă sfărâmată
legănată spre cer, de tragice valuri
soarele a apus obosit pe pământ
în mine acum niciun cânt
tu ești steaua iubirii, a visării, a trăirii
te voi aștepta pe țărm în fiecare noapte
să-ți simt atingerea divină pe strunele durerii
cuvântul e lacrimă, e blestem
dacă tu ai pleca, aș fi nălucă în cer
învăluit în ceață
privesc valurile ce țipă
cascade de gânduri
cad, se izbesc de mine
în ultima suflare a timpului rămas
strig, plâng
în obsesia unui vis ucis
plec la o întâlnire
ce nu va avea loc
în faţă o ușă
ce nu există
e doar o părere
atunci de ce mă aștepți dincolo…
răscolit de gânduri
te caut caut femeie în noapte
noaptea tăcerilor în lacrima durerilor
dacă tu ai pleca
zările vor fi moarte și pustii
iar cerul se va stinge în mare
dar marea va mai fi vreodată o mare
tu unde ești, eu cine azi mai sunt
în ziua în care vei legăna luceferi
mă voi așeza în palma ta
să simt atingerea luminii
visând la caii mei sălbatici
aici, în cer, nu pe pământ Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Versuri” →

ANOTIMPURILE IUBIRII

 

iubește-mă femeie în noapte
în noaptea cu căderi de șoapte
e timpul sărutului în țipătul vântului
sărutul, mângâierea sufletului
sufletul, taina nestinsă a gândului
gândul, lacrima universului
revărsat pe corzi de violă
cântă pe tărâmuri de tainic fior
femeie, senzuală, te înfășori
în culori, în flori
flori de liliac, primăvara
primăvara sufletului și lacrima crudă a sărutului
trandafiri, în veri aprinse
de nimeni cuprinse, nestinse
de iubiri pătimașe,
adânc, prelung, în trupul dorului
anemone în toamne târzii
pe unde treci, pe unde vii
flori de gheață
cristale pure de iubire
pe trupuri de jad, ce ard
să stingă, să stingă dogoarea iubirii
alerg pe câmpuri cu flori
aleg, culeg
un vis, un gând, o femeie
o prind, o culeg
te port pe brațe vrăjite de amor
plecăm în zbor
un zbor etern
pe țărmuri de dor
căutând împreună infinitul iubirii
iubește-mă femeie în noapte

—————————-

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

22 iulie, 2018

LUMÂNAREA

 

aici sunt ploi târzii și lungă este noaptea
în care pleacă în zbor spre alte zării, cocorii
zbor lung, sfâșietor
și plânge în ropot nesfârșit iar ploaia
numele meu e plâns în amurg
azi e târziu
aș vrea să știu și nu mai știu
dar ce să știu când totul este gol, pustiu
aș vrea să plâng dar nu mai pot
aș vrea să țip, să joc
dar nu am loc
pe țărm răsună pașii unui gând
gândul e trist, spre alt destin
ce viață, ce chin, ce festin
offf, câte aș vrea
dar pasul ăsta s-a sfârșit
așa că am plecat și eu un pic
să dorm o clipă doar
am obosit să mor în fiecare zi
mă voi trezi în zori să scriu
povestea unui om nebun ce crezut odată în iubire
când nu scriu, țip
când nu țip, plâng
când nu plâng, mă rog
alteori cioplesc cuvinte dintr-un ciot
aruncat de sălbatice valuri pe țărmul sufletului
nu, nu dorm
privesc cum se izbesc în tâmplă
gânduri spuse și nespuse
dintr-o piatră
lovită de veacuri aride, uscate
obosit de griji, de timpuri, de păcate
am ridicat un lăcaș pe țărmul sufletului
pentru lumea ce trece, se duce
în prag am pus o lumânare
arde și arde

–––––––––-

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

16 iulie, 2018

 

 

LUMINA

 

azi nu mai urc și n-am să cobor
sunt doar un pescăruș în zbor
zbor lung, prelung, amăgitor
în taina ultimului dor
mă smulg din valuri spre noaptea neștiută
sunt stea însângerată și timpul e opac
aprind luminile în palmă la ultimul popas
în drumul sorții către moarte
renasc din ape când tremură luna
sunt sete nestinsă rătăcită în uitare
se sparge cerul și curg întrebări
sunt încă departe nemărginirea să o cunosc
mă arde depărtarea
foșnesc printre șoapte
în zbor peste ape
mă trag cărările și trupul mi-e catarg
trec dintr-o întrebare în tainică chemare
voi sparge bolta cu o vorbă
înmugurind în zori
și la răscruci voi pune dans de nuferi
să lumineze tăcuții mei pași
plutesc către lumină lucind între spini
mă sting tragic în noapte
mă voi întoarce în zori
să urc, să urc
nu mai cobor
mă apropii de cer
sub taina sfântă a primei împărtășiri
să fiu o flacără în zbor
mă cheamă lumina
sunt taină și spirit
cuvântul mi-e zbor
eu am venit să împletesc fântâni
aici, în infinit
să aprind lumini
vestind cuvântul Lui, în zorii zilei noi

 

PAȘII SUFLETULUI

 

soarele a căzut pe pământ
cântecul ploii a tăcut
o lacrimă s-a scurs în palma mea
și a plâns
iarba se târa agonic la vale
coborau tăceri din văi
mână în mână
hăulea un dor, mai latra un dulău
răsuna o stâncă în stâncă
eu am rămas să scriu în nisip
povestea unui om rătăcit într-o noapte
aleargă turmele din munți
cu copitele despicând amurgul
torentele se rostogolesc în cale
se topește amurgul
sunt singur pe țărm
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Eu am venit să împletesc fântâni (versuri)” →

ZBORUL

 

m-am rezemat de gânduri
cu aripa de sânge întinsă peste mare
peste câmpia ce încă mai plângea în soare
în infinitul unei clipe
tot căutând cărarea către întinsa zare
eram un zbor tăcut în lacrima privirii
se așterneau pe lespezile goale tăcute convorbiri
la capătul tăcerilor astrale
în lunga noapte către libertate
ciopleam o candelă din lutul milenar
ai unor sfinți uitați în calendar
mai sfărâmam în gând cuvinte mute
pășind prin adieri de suflet spre lumină
mai ancoram în vatra goală
un val, câte o corabie resemnată
de lungul drum al zării către soare
purtând spre alte mări pe adormiții din cetate
mai pogorau pe brațe de lumină
din cerul înalt un cor de îngeri
se așezau pe coama serii
cântau câte o poveste despre o lume minunată
aici am învățat să zbor
am înțeles și Necuprinsul
și am rămas cu voi să plămădesc dintre cuvinte
surâsul clipelor eterne

 

RUGĂCIUNE

 

iartă-mă Doamne,
mă cațăr spre cer
pe picioare de lemn
sunt suflet de humă
murdar de gânduri, frică, păcate
iartă-mă Doamne,
că plâng pe brațele crucii
pășesc către El și pașii se pierd
printre cruci frânte de suflet
azi pier în stropii de sânge
căzuți de pe crucea fiului Tău
zac la marginea lumii
în șuvoaie de lacrimi
la cap mi-au pus bolovani
să nu mă ridic și să sper
iartă-mă Doamne
că plâng și iar pier, la picioarele crucii
iartă Doamne,
fiul tău, umil și stingher

 

ULTIMUL VERS

 

 eu plecam pe un drum
tu veneai pe ape
printre atâtea valuri, nu ne întâlneam
a trecut o zi
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Versuri” →

ÎN VATRA ARSĂ A SUFLETULUI

m-am ridicat din cenușa trupului către lumină
în cântecul morților
prin văile sufletului
și am strigat…
s-au cutremurat munții, a adâncă mirare
cine este nebunul ce tulbură anotimpurile
uneori mă ascundeam în tăcerea anilor pierduți
să nu mă găsească răspunsurile
aveam ochii plini de întrebări
pe frunte duceam spinii cunoașterii
rătăcit într-un cerc,
în vatra arsă a sufletului
căutam taina în dialoguri neconvenționale cu strămoșii
sângele se năpustea haotic prin venele obturate
în țipătul furtunii din mine
am strâns în palme cuvintele din gură
să nu tulbur tăcerea îngerilor
așezați pe umerii sufletului
în văi pâraie, în ochi văpaie
colind din poartă în poartă
să-mi caut destinul și chinul
purtând pe buze a mea soartă

 

BOLNAVUL

un spital bolnav la margine de veac
știu, știu, boala asta nu mai are leac
sunt bolnavul obosit pe un pat murdar de spital
nu am nimic azi de spus
sunt orbul uitat
într-o lume urâtă, bolnavă
pașii mei rătăcesc
în salonul sufletelor pierdute
uneori îmi pipăi trupul
e plin de răni
ce ard, ce dor
sânge și puroi
feși nu am
spitalul e obosit și sărac
de boli, de griji, nevoi
azi zac în salonul bolnav
bolnav fără leac
niciodată a trecut încet-încet de mine
la pas
în semn de bun rămas
eu chemam lacrima să spele murdăria din jur
noaptea plângeam pe patul bolnav
chitara era ruptă și timpul rănit
și totuși cântam
pe acorduri de suflet
aici nimeni nu vorbește
eu zac pe un pat
afară timpul zgârie tăcerea
mă dor timpanele sufletului
furios, țip
chem sora
să închidă fereastra
sunt străinul rătăcit într-o țară bolnavă
noaptea mănânc ceară dintr-o lumânare
ce-mi arde la cap
lumina pâlpâie agonic în salonul unui spital bolnav
pic…pic…pic
apoi, nimic
lumânarea s-a stins…
dimineața,
un dric așteaptă la poarta unui spital
dintr-un oraș murder Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme” →

FIR DE LUMINĂ    

am învățat șă îmbrățișez cuvântul
când am zburat din palma Ta
în zbor de aripi peste zare
am învățat să modelez cuvinte în lumina
primită într-o zi senină
născut din odiseea unui gând
crescut pe țărmuri de mare
mângâiat de alge, scoici și valuri adânci
la margine de timp, la capăt de veac
sunt candelabrul ce poartă lumina în cuvânt
prin văile sufletului în licăriri de zări aprinse
îngropasem semințele lumii în cerul gândului
înfloresc acum maci roșii pe pajiști de dor
și în întunericul cetății mă înțepam în spini
ce roșul era sângele ce curgea în pahare
în zori m-am ridicat
țineam în palmă un trandafir deschis
despletit de taine îmbrățișa surâzător universul
mă scurg pe treptele gândului
îmbrăcat în raze de lumină
sunt fir din mâna Ta zâmbind în soare

 

RĂDĂCINI

vara se scutura de anotimpuri
cădea și toamna pe pământ
amurgul se topea în asfințit
cădeau și frunze sterpe pe alei
susurau pietre în cursul nefiresc al zărilor închise
clădeam tăceri și se scurgeau clepsidre în noapte
spre roua florilor în zori
dansau în palma mea și ape tumultoase
cântau tristeți în asfințit
le mângâiam cu razele din suflet
umil poet între poeți
mă rătăceam în viscolul din suflet
eu căutam sub mâna Ta doar primăveri
să mă deschid spre-o nouă înfățișare
să scriu pe țărm cuvinte cu miros de trandafiri
apropie-Te, Doamne, Dă-mi lumina
cu un sărut pe fruntea lumii
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme” →

FOCUL

sunt floare de piatră în noapte
rătăcesc singuratic din perete în pereți
la ceasul apus
cad frunze, cad gânduri
e beznă în casă și ceasul s-a scurs
uneori izbesc golul din mine prin umbre trecând
am ochii acoperiți de căutări
drumul se răsturnase în palmă
mâna cade tristă pe o coală
străin între ziduri de hârtie și pașii mă dor
spațiul rănește absența
șe abate privirea prin casă
trec zile printre zile
mereu monotone, mereu diferite
trăiesc în imagini răsturnate
pe o retină sfâșiată de gânduri
sunt străinul într-o lume nebună
privesc oameni ce trec prin mine
lăsând în urmă absențe
între file de carte am așezat un destin
cu ochii iubirii privesc dorul fără de sfârșit
mâinile ard printre șoapte în noapte
sunt foc nesfârșit
sunt foc de nestins
sunt focul ultimei șoapte
la final, voi lumina cerul arzând

–––––––––––-

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

11 iunie, 2018

CLIPA

ploua în cer și era frig
în tine, în noi
se scurgeau tăceri printre mâini obosite
ai plecat în zori în mijlocul unui cuvânt nerostit
rătăcesc alegoric prin ani
era vremea plecării și totuși mergeam
noaptea mă zbăteam între vise proscrise
prin acoperiș cădeau picături de lumină
se spărgeau apoi zgomos de pereți
atât de reci, atât de goi
la fereastră nu’i nimeni
doar un cocoș răgușit răsturna în zori zările
eu pribegeam zadarnic cărările
trăiam pe acoperișul lumii
pe umeri purtam aripi
să descifrez depărtările
uneori răsfiram pagini calculând imaginare procente
tovărăș nu aveam decât o pipă
uitată într-un sertar de buzunar
mereu,
ea, eu și visele
în palme adunasem amintiri
ale unor clipe ce mâine le voi uita
târziu,
valurile au descoperit un țărm
eram apa, tu țărmul
te-am atins o clipă doar
și ai tremurat înfiorată ca întâia dată

 

ARIPI ARSE

eu sunt nebunul lumii
azi râd și plâng pe cioturi goale
între gânduri infern
în cuvinte catren
pe chipul sorții înfloresc magnolii
mă prăbușesc în hău și mă trezesc erou
între perfecte și imperfecte clipe
nășcute într-o noapte
pe rugul rațiunii
mi’s aripe arse și zborul e absent
eu sunt nebunul
rănit pe drum de jugul sorții
mai trec nepăsător printre orbite goale
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Poeme” →