Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (13) – Galileo Galilei

„Când toate simțurile ne trădează, rațiunea trebuie să-și facă simțită prezența.”

Galileo Galilei

Galileo Galilei a fost unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai lumii, fizician, matematician, astronom și filozof italian, care a jucat un rol important în Revoluția Științifică și care, prin descoperirile sale cu privire la spațiul cosmic, a schimbat percepția despre locul planetei Pământ în univers. A fost un veșnic mișcător, în dorința dobândirii de cunoștințe noi, pe care să împărtășească lumii, în spiritul dreptății și al binelui.

Până în secolul al XVI-lea percepția universală era că Pământul este în centrul universului și că soarele se rotește în jurul său, la fel ca și celelalte planete descoperite până atunci. Această concepție făcea parte din doctrina oficială a Bisericii Catolice. Galileo Galilei a privit însă, cu alți ochi cerul. De fapt a fost nevoie de câțiva oameni de știință care și-au riscat libertatea și viața pentru a demonstra că Pământul nu este altceva decât una dintre planetele care se rotește în jurul soarelui.

Cu ajutorul lunetei construite de el, Galilei a găsit dovezi care contraziceau învățăturile științifice larg răspândite la acea vreme. De exemplu, când a observat niște pete ce păreau să se miște pe suprafața Soarelui, el a înțeles că Soarele se rotește în jurul unei axe.

Acum, cercetătorii NASA susțin că Soarele este o minge de gaz/plasmă, că el nu se rotește în mod rigid, cum se întâmplă în cazul planetelor și sateliților. Soarele este împărţit în mai multe zone şi straturi, fiecare dintre regiuni deplasându-se cu viteze diferite. În medie, astrul solar se roteşte în jurul propriei axe o dată la fiecare 27 de zile. Cu toate acestea, zona corespunzătoare Ecuatorului se învârte cel mai rapid: durata completă de rotaţie este de aproximativ 24 de zile. Pe de altă parte, durata de rotaţie a polilor poate depăşi 30 de zile. Straturile interioare ale Soarelui se învârt mai repede decât cele exterioare, mai spun astronomii americani.

Astronomul polonez Nicolaus Copernic elaborase o teorie potrivit căreia Pământul se învârtea în jurul Soarelui. Galilei a studiat lucrările lui Copernic privind mișcările corpurilor cerești și a strâns dovezi ce veneau în sprijinul acestei teorii. La început, Galilei a ezitat să-și facă publice unele observații, de teama de a nu fi ridiculizat și disprețuit. Nereușind totuși să-și stăpânească entuziasmul pentru descoperirile făcute cu ajutorul lunetei, în cele din urmă le-a făcut publice. Deși aceste observații au contribuit mult la îmbogățirea cunoștințelor despre Univers, pe Galilei l-au adus în conflict direct cu Biserica Catolică, iar unii oameni de știință au considerat argumentele sale ofensatoare.

Galileo Galilei (1564– 1642) s-a născut la Pisa (pe atunci parte a Ducatului Florenței), din actuala Italie, fiind primul dintre cei șase copii ai lui Vincenzo Galilei, celebru cântăreț din lăută și muzician teoretician, și ai soției sale, Giulia Ammannati. La 8 ani, familia s-a mutat la Florența, iar el a mai rămas doi ani la Pisa. Apoi, educația sa a continuat la o Mănăstire situată la 35 km de Florența. Deși a luat în serios posibilitatea de a deveni preot, la vârsta de 17 ani s-a înscris la Universitatea din Pisa pentru a studia medicina, la îndemnurile tatălui său. Nu-i place anatomia și părăsește medicina. Devine pasionat de matematică, de experiențele din domeniul fizicii. Din anul 1589 a devenit profesor la Florența, apoi, în 1592 la Padova unde a predat geometrie, mecanică și astronomie până în 1610. Îl preocupă invențiile. În această perioadă, Galileo a făcut descoperiri semnificative atât în domeniile științei pure (astronomie, cinematica mișcării) cât și în cele ale științei aplicate (rezistența materialelor, îmbunătățiri aduse telescopului). Printre interesele sale multiple s-au numărat studiul astrologei, care, în practica disciplinară pre-modernă era văzută ca fiind corelată cu matematica și astronomia.

Galileo a avut trei copii nelegitimi, două fiice și un fiu. Din cauza nașterii nelegitime, tatăl lor a considerat că cele două fete nu pot fi măritate, singura lor alternativă demnă fiind viața religioasă. Ambele au fost trimise la mănăstire, unde și-au petrecut toată viața. Fiul a fost recunoscut ca legitim și s-a însurat.

Prin cercetările sale, Galileo a devenit primul om de știință modern. Cat despre invențiile sale, lângă locuința din Padova avea un spațiu, pe care l-a dotat singur cu instrumente științifice: rigla de calcul, compasul geometric sau celebra sa luneta (de fapt, un telescop primitiv).

Deci, marele fizician și astronom italian din epoca Renașterii este unul dintre întemeietorii mecanicii ca știință. El a descoperit „legea inerției”, „legea căderii corpurilor”, „legea compunerii mișcării”. Ca astronom a descoperit, cu ajutorul lunetei sale, munții de pe Lună, natura stelară a Căii Laptelui, patru sateliți ai planetei Jupiter, petele din Soare și rotația acestuia în jurul axei sale, fazele planetei Venus. La bătrânețe a descoperit mișcarea Lunii în zig-zag.

A construit luneta, însă a recunoscut că „un anume flămând a construit o lunetă, înaintea mea”. Era vorba de olandezul Hans Lippershey, producător de ochelari, care a creat prima lunetă în 1608. Dar, Galilei a perfecționat luneta, cu care a descoperit întâii munți de pe Lună. Luneta lui mărea obiectele de 30 de ori și era formată dintr-o lentilă convergentă (obiectivul) și una divergentă (ocularul), care sunt astfel dispuse încât focarul al doilea al obiectivului coincide cu primul focar al ocularului.

Până în 1610, el a făcut numeroase descoperiri în matematică și fizică, inclusiv elemente care astăzi par banale precum parabola, dar și diverse ecuații, prin care a demonstrat că legile naturii sunt matematice.

În anul 1612, Galileo Galilei observa un fenomen neobișnuit, și anume că, petele de pe suprafața Soarelui își modificau pozițiile de-a lungul timpului. Astfel, era demonstrat pentru prima dată faptul că astrul solar se rotește. Petele solare apar în momentul în care plasma din compoziția Soarelui interacționează cu câmpul magnetic al acestuia. În urma acestui proces pot rezulta explozii solare. Matematicianul, astronomul Johannes Kepler (1571-1630) observase una în 1607, dar a confundat-o cu trecerea planetei Mercur. El a reinterpretat observarea unei pete solare din vremea lui Carol cel Mare, care fusese greșit atribuită și ea unei treceri a lui Mercur. Însăși existența petelor solare prezenta o altă dificultate în ce privește neschimbata perfecțiune a cerurilor postulată de fizica celestă aristoteliană, dar trecerile periodice confirmau și ele predicțiile făcute de Kepler în 1609, și anume că Soarele se rotește. Preluând ideea lui Copernic cum că soarele și nu pământul se află în centrul universului, Galilei a devenit primul om de știință cunoscut care a susținut public descoperirea lui Copernic.

În 1616, cardinalul Bellarmine, teolog de seamă al vremii, l-a informat pe Galilei cu privire la un nou decret catolic emis împotriva teoriilor lui Copernic și i-a poruncit lui Galilei să se supună decretului. În consecință, în anii ce au urmat, Galilei nu a mai susținut în public faptul că Pământul se rotește în jurul Soarelui.

În 1623, Urban al VIII-lea, prieten cu Galilei, a preluat autoritatea papală. Drept urmare, în 1624, Galilei l-a rugat pe papă să anuleze decretul emis în 1616. În schimb, Urban i-a cerut lui Galilei să explice teoriile contradictorii ale lui Copernic și ale lui Aristotel în așa fel încât să nu-l favorizeze pe niciunul. Galilei a scris apoi o carte intitulată „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii”, în care nu a ținut cont de cerințele Papei. Cartea pleda, de fapt, în favoarea tezelor lui Copernic. Acuzat de erezie și amenințat cu tortura, Galilei a fost silit să nege învățăturile lui Copernic. În 1633, Inchiziția (autoritatea Bisericii Catolice) a interzis cartea, iar Galileo Galilei a fost chemat la Roma, întemnițat și torturat. A fost trimis în fața tribunalului. După aflarea sentinței, Galileo ar fi murmurat: „Eppur, si muove” (Și totuși, se mișcă!).

Galileo a fost găsit „vehement suspect de erezie”, pentru a fi susținut opinia că Soarele stă în centrul universului și că Pământul nu se află în centru și se mișcă, părere contrară Sfintei Scripturi. I s-a cerut să „abjure, blesteme și să deteste” aceste opinii. După multe umilințe a fost silit să-și retragă ideile despre sistemul solar, pentru a-și salva viața. Bătrân, bolnav, torturat, avea șansa de a sfârși precum toți ereticii pe care severa Inchiziție îi trimitea repede pe rug, pentru a fi arși de vii. Se spune chiar că Galilei era speriat de soarta lui Giordano Bruno, ars pe rug pentru erezie. Condamnarea sa a fost arest permanent la domiciliu, interzicerea scrierilor, pentru a nu face din el un martir. În 1642 după eliberare a orbit din cauza cataractei, și s-a stins din viață în casa sa de lângă Florența.

Veacuri la rând, unele dintre lucrările lui Galilei s-au aflat pe lista cărților interzise. În 1979 însă, Biserica a reevaluat acțiunile întreprinse de Inchiziția Romano-catolică cu 300 de ani în urmă, iar, în 1992, papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut că Biserica Catolică l-a condamnat pe Galilei pe nedrept. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”, „părintele fizicii moderne”, „părintele științei”, și „părintele științei moderne”. Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne”.

Galileo a apărat heliocentrismul, și a susținut că nu este contrar pasajelor din Scriptură, adoptând poziția lui Augustin asupra Scripturii, cum că, nu trebuie luat fiecare pasaj literal, mai ales când respectiva scriptură este o carte de poezii și cântece, și nu o carte de instrucțiuni asupra istoriei. Adică, cei care au scris Scriptura au făcut-o din perspectiva lumii terestre, și din acel punct de vedere Soarele răsare și apune.

Doar poeții își mai pot imagina acest curs al soarelui, precum poetul român Ion Minulescu (1881-1944) care a scris minunata Romanță a soarelui: „Răsar, / Mă-nalț, / Cobor / Și-apoi dispar, / Și-apusul meu e totuși răsărit… / Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar – / Portret unic și veșnic, expus în infinit.”

Primele lucrări ale lui Galileo descriu instrumente științifice și printre ele se numără tratatul din 1586 intitulat „Mica balanță” care descrie o balanță precisă pentru cântărit obiecte în aer sau în apă și, manualul tipărit în 1606 „Despre funcționarea unei busole militare și geometrice”.

Primele sale lucrări în domeniul dinamicii, știința mișcării și mecanică au fost: „Despre mișcare” publicată în 1590 la Pisa și „Mecanicile”) publicată la Padova în preajma lui 1600. Prima s-a bazat pe dinamica fluidelor aristotelian-arhimedeană și susținea că viteza căderii gravitaționale într-un mediu fluid este proporțională cu excesul de greutate specifică a corpului peste cea a mediului, pe când în vid corpurile cad cu viteze proporționale cu greutățile lor specifice. „Mesagerul înstelat” din 1610 a fost primul tratat științific publicat realizat pe baza unor observații efectuate prin telescop. În el, Galileo a arătat următoarele descoperiri: lunile galileene; încrețirea suprafeței Lunii; existența unui mare număr de stele invizibile cu ochiul liber, mai ales a celor responsabile pentru felul cum apare Calea Lactee; diferențele dintre aparența planetelor și cea a stelelor fixe—ultimele apar ca discuri mici, iar ultimele apar ca puncte de lumină nemărite.

Galileo a publicat o descriere a petelor solare în 1613 sub titlul „Scrisori despre petele solare” în care a sugerat că Soarele și cerurile sunt coruptibile. Aceste scrisori au relatat și observațiile sale telescopice din 1610 despre fazele lui Venus, și descoperirea ciudatelor „alungiri” ale lui Saturn și a și mai ciudatei lor dispariții. În 1615 Galileo a pregătit un manuscris intitulat „Scrisoare Marii Ducese Christina” care nu a fost tipărit decât după 1636. Această scrisoare era o versiune revizuită a Scrisorii către Castelli, care a fost denunțată de Inchiziție pentru că susținea teoria lui Copernic ca adevărată cu Scriptura. În 1616, după ordinul Inchiziției de a nu mai susține sau apăra poziția copernicană, Galileo a scris „Discurs despre fluxul și refluxul mării” pe baza unui model copernican al Pământului, sub forma unei scrisori personale adresate Cardinalului Orsini. În 1619, Mario Guiducci, un elev al lui Galileo, a publicat un curs scris de Galileo sub titlul „Discurs despre comete”, în care contrazicea interpretarea iezuită a cometelor. În 1623, Galileo a publicat „Il Saggiatore”(Testament), în care a atacat teoriile bazate pe autoritatea lui Aristotel și a promovat experimentul și formularea matematică a ideilor științifice. Cartea a avut mare succes și a găsit suport la nivel înalt în rândurile Bisericii Catolice. În urma succesului acestei cărți, Galileo a publicat „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii” în 1632. Deși a avut grijă să respecte instrucțiunile din 1616 ale Inchiziției, argumentele din carte în favoarea unei teorii copernicane și a unui model ne-geocentric al sistemului solar au dus la judecarea lui Galileo și la interdicția publicării lucrărilor sale. În ciuda interdicției, Galileo și-a publicat „Discursurile și demonstrațiile matematice legate de două noi științe în 1638 în Olanda, în afara jurisdicției Inchiziției.

Galileo a fost primul om de știință care a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mișcării. Legenda spune că, în timpul unei slujbe religioase, Galilei se juca pendulând un felinar si astfel a descoperit principiul ceasului cu pendul, în iunie 1637.

În volumul intitulat „Filozofie, Crestomație, Bibliografie editat de Academia română, în 1989, este dat un fragment dintr-o lucrare a lui Galilei: „Cu cât cineva țintește la țeluri mai înalte, cu atât se ridică mai sus; iar a privi în marea carte a naturii, care alcătuiește obiectul propriu zis al filozofiei, înseamnă tocmai a te ridica cu ochii și cu gândul. (…) Dintre tot ce poate fi cunoscut în mod natural constituția universului se cade a fi socotită, după părerea mea, ca ocupând primul loc, căci, depășind pe toate celelalte prin generalitatea conținutului, ca lege și sprijin a tot ce există, trebuie să le depășească și prin importanță. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (13) – Galileo Galilei” →

Vavila POPOVICI: În ce lume trăim?

„Ceva în lume s-a schimbat. / Cineva a trădat. / Privighetorile tac, / primăverile întârzie, / trupurile-şi pierd frăgezimea, / ploile-s meschine, / verile-s prea calde, / florile se ofilesc / prea repede, / gândurile-și pierd trăinicia. / Cineva a trădat, / Ceva în lume s-a schimbat.//

Din vol. „Nopți albe” editat în 1995

Trăim într-o lume bizară, agitată, obositoare, cu un sistem de valori răsturnat, și rămânem perplecși, încremeniți în fața unor întâmplări cu oameni care ne surprind cu comportamentul lor. De fapt, se disting trei categorii de oameni: Unii care sunt lucizi, își dau seama de această situație și încearcă să facă o schimbare, alții cărora li se potrivește expresia „gură cască”, care privesc și nu iau nici o atitudine fiindcă nu le pasă, și alții care se împotrivesc, se agită ca râmele și fac ce fac și destabilizează societatea. Inconștient sau conștient. Cei indiferenți ar trebui să știe că dacă vor o viață liniștită, trebuie să-i intereseze și politica. Viața fiecărui om este politică, fiindcă este o luptă în vederea atingerii unui scop, cel al binelui.

Ceva s-a întâmplat și continuă să se întâmple în detrimentul stabilității, al armoniei, al binelui – în general. Se poate vorbi despre o dereglare de la normalitate. Ritmul rapid al progresului a schimbat și schimbă în continuare lumea, dar și modul în care ne trăim viața. Schimbările care au intervenit în viața noastră datorate tehnologiei avansate, au adus cu ele schimbări în psihicul omului, și în loc să-l liniștească, l-au iuțit, omul a început să gândească precipitat, haotic, și să acționeze aidoma. Avantaj – dezavantaj? Ne întâlnim cu situații de care nu am mai auzit, evenimente dramatice au luat amploare și chiar dacă ele au existat cândva și au constituit anormalități, acum s-au transferat în sfera așa zisei normalități, pe care suntem nevoiți, de multe ori, s-o acceptăm, în speranța că va liniști cât de cât spiritul nostru. Or, nu este așa! Starea de agitație existentă în exterior, se repercutează înspre interiorul nostru sufletesc.

Mulți, în grabă, se lasă seduși de ideile unor oameni fără valoare, fără principii morale; se trece cu îngăduință peste greșelile care se fac și care tulbură viața întregii societăți. Cercul greșelilor crește, haosul se mărește și se propagă în spațiu ca undele sonore. Parcă am adormit cu toții și nu ne mai trezim, nu mai deschidem ochii să privim cu interes ce se petrece în jurul nostru; mai sunt și unii care parcă nu mai au vioiciune, se târăsc ca niște muribunzi printre cei cocoțați la conducere și care-i manipulează cum vor. Există o nepăsare pentru adevăr, dreptate, cinste. Oamenii care se încadrează în sfera celor cu principii morale nu sunt ajutați în acțiunile lor și rămân într-o stare de relativă pasivitate. Atunci cine să lupte pentru normalitate? Cine să le vină oamenilor în ajutor? Dumnezeu te ajută dacă te ajuți și tu. Și, în acest mod crește numărul celor indiferenți, a celor care nu iau nici o atitudine față de actele nemernice luate în detrimentul societății. Nu-i mai interesează traiul în armonie, acceptă toate disensiunile ivite, nu privesc în viitor, nu le pasă de viața generațiilor viitoare. Trăiesc clipa prezentă și urmăresc numai interesul material. Atitudinea este îmbrățișată de oamenii superficiali, egoiști, care refuză să gândească spre viitor, refuză să-i intereseze ce lasă în urma lor drept moștenire spirituală. Omul din această categorie nu mai este interesat de armonia din familie, armonia dintre cei cu care lucrează, armonia din propria țară. Ca și cum armonia care are la bază iubirea n-ar mai conta în lumea aceasta globalizată; caracterul omului nu contează, fiindcă el se pierde în „lumea mare”, nu se vede, poate fi ascuns. Poți trăda, poți fura, poți minți, poți ucide suflete, de ce nu și trupuri? În democrația pe care ne-am dorit-o s-a câștigat dreptul la libertate, pe care unii au furt-o pentru ei, au pervertit-o pentru a acapara toată puterea politică, a controla toată puterea statului, iar poporului i-au lăsat doar rolul de spectator. Nici măcar societății civile nu i-au lăsat dreptul, libertatea de a se exprima. Bunăstarea a fost clădită și realizată doar pentru un grup – „baronii” din partidul conducător – PSD (partidul social democrat). Acum, când poporul și-a dat votul pentru un alt partid, punându-și speranțele în acesta – PNL (partidul liberal, cea mai veche formațiune politică din țară), s-au mai trezit oamenii din „somn” și au început să spere că lucrurile se vor schimba în bine. Partidul Național Liberal este promotorul libertății individuale, sociale, economice și politice, prin concepție, prin acțiune și prin tradiție. El este continuatorul gândirii liberale din România. În plan politic, Partidul Național Liberal este ferm atașat valorilor democrației, pluralismului și statului de drept. Pentru promovarea noii clase politice și a partidelor cu responsabilitate politică, Partidul Național Liberal promovează competiția deschisă în viața politică internă. Nu ar trebui ca celelalte partide să sprijine partidul care și-a asumat răspunderea pe un pachet de legi importante și să nu dușmănească acest partid, ci să dialogheze civilizat cu partidul votat, ca acesta să poată lua decizii înțelepte, având în vedere că acest popor a plătit în 1989 cu sânge dreptul la libertate, la democrație, dreptul de a se delimita de comunism.

Nu au trecut decât câteva luni și meschinăriile, cinismul, ura, viclenia, obrăznicia acelorași personaje cândva la putere a renăscut (bazându-se pe slaba memorie a poporului, desigur!) și, în loc să ajute la unirea spirituală și stabilitatea țării, au început să se lupte în continuare folosind diferite metode și planuri meschine, pentru a-și redobândi puterea, cu promisiuni caragialești de clădire a viitorului, critici severe și răutăcioase la adresa noului guvern pe care nici nu l-a lăsat „să respire”, îmbrobodind totodată poporul cu discursuri aride și la fel de vulgar-caustice, amânând planurile de redresare a economiei pe care le dorește guvernul instalat. Guvern acum dărâmat, spre a fi din nou reinstalat…

Personalitatea omului nu se schimbă, comportamentul nici el fiindcă nu a intervenit factorul educațional la acești indivizi; așa au fost de când au intrat în politică, și acum pot să cadă în genunchi să ceară iertare poporului pentru greșeli și comportament, poporul nu-i va ierta, fiindcă are memorie și mai cred că este momentul să li se spună: domnilor, până aici! Lăsați-ne să guvernăm liniștiți, fără ura care vă caracterizează, să respectăm intereselor poporului, și în primul rând cu oameni noi, valoroși, bine intenționați, în scopul aducerii țării pe făgașul merituos. Nu mai puneți piedici! Nu mai trageți de timp! Performanța este, cred, prima preocupare în selecția de valori și de îndată ce ea va fi atinsă, multe lucruri adiacente se vor schimba în bine. Emoțiile negative care domină mediile online se vor diminua și ele.

Tocmai scrisesem în noua mea carte despre dialogul din cartea scriitorului polonez Jaroslaw Iwaszkiewicz (1894-1980) – „Slavă și fală” – care a călătorit mult vizitând teritoriilor Poloniei și ale Ucrainei unde și-a făcut și studiile, teritoriile respective inspirându-i opera: „–Omenirea a alunecat pe o pantă funestă. – Nu înțeleg, când? – Să fie de vină oare Renașterea cu Leonardo al ei? Sau mai târziu, veacul al optsprezece-lea cu raționalismul lui? Sau poate vina este chiar a vremii de acum? Sigur este din clipa în care s-a dezintegrat atomul. Dacă aș fi un creștin practicant, aș spune că omul a pătruns tainele creației și astfel de lucruri se pedepsesc… Direcția eforturilor pe care le face gândirea umană alunecă pe o pantă funestă. – Ce înseamnă o pantă funestă? – O pantă vătămătoare omului. – Sub aspect moral? – Nu câtuși de puțin! Material, cât se poate de material. Pe o pantă vătămătoare omului pe pământ… Întregul efort al cugetului omenesc tinde spre sinucidere…” În desfășurarea evenimentelor, personajul mergând pe urmele vieții trăite cândva, găsește o lume schimbată, grăbită, oamenii fără să se uite unul la celălalt, mergând spre țeluri ce nu puteau fi precis definite și rostește în final: „Așa sunt ei toți ai noștri. Ceva ce seamănă a fală”. Era, totuși, ceea ce le dădea putere pentru lupta cu viața. Dar, „Quo vadis”? Continue reading „Vavila POPOVICI: În ce lume trăim?” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (12) – Giordano Bruno

„Mai bine o moarte demnă și eroică, decât un triumf necinstit și mârșav.”

Giordano Bruno

Giordano Bruno (1548–1600) a fost filozoful, cosmologul și matematicianul italian din epoca Renașterii care a susținut heliocentrismul lui Copernic, dar a mers mai departe, afirmând că universul este infinit și populat cu multe „lumi” asemănătoare sistemului solar. Deși a fost călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A sfârșit condamnat de Inchiziție și ars pe rug din cauza încăpățânării cu care și‑a susținut ideile neortodoxe, într‑o vreme în care atât Biserica Romano‑Catolică, cât și Bisericile Reformate afirmau cu și mai multă forță principiile rigide aristotelice și scolastice, în bătălia pe care o duceau pentru evanghelizarea Europei. Concepția sa panteistă și convingerea asupra infinității universului, au făcut ca numele lui să devină sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. Astăzi, Giordano Bruno este considerat un simbol al libertății de gândire.

Bruno a fost fiul unui mercenar. A primit numele Filippo la botez, iar mai târziu a fost supranumit Il Nolano (în italiană, cel din Nola), după oraşul său natal. În 1562 a plecat la Napoli, pentru a studia ştiinţele umaniste, logica şi dialectica (argumentaţia). În 1565 a intrat în ordinul călugărilor dominicani, la mănăstirea San Domenico Maggiore din Napoli, luându‑şi numele Giordano. În mănăstire a studiat filozofia lui Platon și Aristotel, precum și operele teologice ale lui Toma din Aquino. În 1672 a fost uns preot al Ordinului Dominican, la Napole, unde studiase. Fiind încă din tinerețe un gânditor liber și un non-conformist, este nevoit în 1575 să fugă din mănăstire, pentru a scăpa de acuzațiile de erezie ce îi erau aduse.

Amenințat cu un proces de erezie din cauza vederilor sale, în 1576 fuge la Roma unde duce cea mai agitată viață, și ajunge la Geneva, unde îmbrățișează Calvinismul. Scenariul se repetă: este arestat, excomunicat, reabilitat, și lăsat să plece în Franța. La Paris (1581) găsește un mediu propice și un post de profesor de filozofie, sub protecția regelui Henric al III-lea. Fire nestăvilită, pleacă la Londra, apoi la Oxford, unde se lansează în polemici aprinse cu savanții englezi. În această perioadă începe să scrie „Dialogurile“ – în care își va expune sistematic filozofia – șase la număr, trei cosmologice și trei morale. În 1586 se întoarce la Paris, intră în conflict cu autoritățile bisericești și fuge încă o dată, acum în Germania, unde rătăcește dintr-un oraș în altul și, în 1590, se oprește la Frankfurt. În august 1591, invitat de patricianul veneţian Giovanni Mocenigo, se întoarce în Italia. Bruno încerca, de fapt, să ajungă într‑o academie unde să‑şi expună teoriile, şi aflase că era vacantă catedra de matematică de la Universitatea din Padova. S-a dus imediat la Padova şi la sfârşitul verii lui 1591 a început să ţină prelegeri private pentru studenţii germani, scriind „Prelegeri de geometrie” (Praelectiones geometricae) şi „Arta deformării” (Ars deformationum).

Când s‑a convins că n‑avea să primească această catedră (care i‑a fost oferită lui Galilei în 1592), s‑a întors la Veneţia şi s‑a implicat în discuţiile dintre aristocraţii veneţieni progresişti care, ca şi el, erau înclinaţi spre analize filozofice fără să ţină cont de implicaţiile teologice ale acestora.

Dar libertatea lui Bruno a fost curmată când Mocenigo – dezamăgit de lecţiile particulare de arta memoriei pe care i le dăduse savantul, şi enervat de intenţia acestuia de a se întoarce la Frankfurt pentru a publica încă o carte – l‑a denunţat în mai 1592 Inchiziţiei veneţiene, pentru teoriile sale eretice. Bruno a fost arestat şi judecat. S‑a apărat recunoscând că a făcut greşeli teologice minore, dar punând în evidenţă caracterul mai degrabă filozofic decât teologic al doctrinei sale. Procesul părea că intrase pe un făgaş favorabil lui Bruno, dar Inchiziţia de la Roma a cerut extrădarea sa. Pe 27 ianuarie 1593 savantul a fost întemniţat la palatul roman al Sant’Uffizio (Sfântul Oficiu al Inchiziţiei).

Procesul de la Roma a durat şapte ani. La început, Bruno s‑a apărat ca și la Veneția, negând orice interes pentru problemele teologice și reafirmând caracterul filozofic al speculațiilor sale. Apoi a făcut o încercare disperată de a demonstra că teoriile sale nu erau incompatibile cu concepția creștină despre Dumnezeu și creație. Inchizitorii însă i‑au respins toate argumentele. În cele din urmă, savantul a declarat că nu are nimic de retractat și că, nici măcar nu știa ce voiau ei să retracteze. Papa Clement a ordonat atunci să fie condamnat, ca nepocăit și eretic încăpățânat. Sentința i‑a fost citită oficial pe 8 februarie 1600, iar el le‑a spus judecătorilor: „Probabil că vouă vă e mai frică de condamnarea mea decât îmi este mie”. Peste nouă zile, a fost dus la Campo de’ Fiori cu un căluș în gură și ars de viu.

Ideile lui Bruno sunt cuprinse în cele şase dialoguri: Cena de le ceneri, De la causa, principio e Uno, De l’infinito universo e mondi, Spaccio de la Bestia trionfante, Cabala del cavallo Pegaseo și De gli eroici furori..

În „Cina din Miercurea Cenuşii”(Cena de la Ceneri, 1584), nu numai că a reafirmat realitatea teoriei heliocentrice, dar a şi sugerat că Universul este infinit, compus din nenumărate lumi asemănătoare cu cele din sistemul solar. Sistemul solar este numai unul din nenumăratele alte sisteme care se nasc neîncetat și dispar, guvernate de o singură lege, de o singură putere de suflet universal, de Dumnezeu. În acelaşi dialog, a anticipat teoriile compatriotului său italian, astronomul Galileo Galilei, susţinând că ar trebui să urmăm învăţăturile morale ale Bibliei, dar nu pe cele astronomice. De asemenea, a criticat puternic moravurile societăţii engleze şi pedanteria doctorilor de la Oxford.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (12) – Giordano Bruno” →

Vavila POPOVICI: Pedepsirea, răzbunarea

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.”

Mihai Eminescu

Pedepsirea este acțiunea de condamnare, sancționare, osândire a vinovatului sau a vinovaților. O pedeapsă este un tratament dur care este aplicat ca răspuns față de o atitudine considerată ca reprobabilă, imorală sau deplasată. Ea constă în impunerea unei sancțiuni unei persoane, în scopul de a o face să respecte ordinea și de a o descuraja să mențină acest tip de atitudine. Este impusă de o autoritate superioară celor care i se supun. De exemplu, un stat în relația cu cetățenii săi, un conducător de țară cu membri conducători ai altei țări, o armată cu prizonierii săi, un angajator cu angajații săi, un profesor cu elevii lui, un părinte cu copiii săi, sau un stăpân cu animalele de companie.

Pedeapsa este o sancțiune legală, motivată fie de dorința de a învăța prin constrângere sau de dorința de a pedepsi. Motivația este, de multe ori, ilustrată de dictonul „Cine iubește pedepsește”.

Există două mari tipuri de pedepse: corporală și morală. Prima constă în lăsarea unei urme pe corpul persoanei vinovate; cea de-a doua înseamnă plasarea persoanei vinovate într-o situație dureroasă din punct de vedere psihologic. Prima pedeapsă poate fi un simplu semn, fără consecințe pe termen lung, cum ar fi o palmă peste față, dar poate merge până la executarea sentinței de moarte, însoțită uneori de torturarea în public.

Această gradare a pedepselor variază în funcție de culturi și epoci. Pedeapsa este înțeleasă în mod diferit de culturile iudeo-creștine, arabe și asiatice. În religia creștină nivelul de pedeapsă pentru aceeași abatere diferă între catolici și protestanți, de exemplu. În Occident, pedeapsa a evoluat din Antichitate până în secolul al XXI-lea. În Antichitate era folosită adesea pedeapsa reflexivă (vinovatul era pedepsit cu o pedeapsă corporală, chiar dacă a săvârșit delictul din culpă cu scopul de a preveni recidiva): incendiatorii erau arși de vii, hoților sau tâlharilor li se tăia mâna, blasfemiatorului sau celui care comitea crima de lesmajestate i se tăia limba, recidiviștilor li se tăia o parte sau întreaga ureche. În Evul Mediu, tortura a fost folosită atât ca pedeapsă, cât și pentru a obține o mărturisire. Începând din secolul al XIII-lea, închisoarea ca formă de pedeapsă represivă și „terapeutică” era impusă de legile seculare (regele și autoritățile orășenești stabileau detenția în închisori, de la temnițe la pivnițe), dar și de dreptul canonic (detenția în mănăstiri), Biserica Catolică neavând dreptul să pronunțe condamnări la moarte.

În lucrarea de filozofie juridică „Des délits et des peines” publicată în 1764, Cesare Beccaria – jurist, economist și publicist italian, unul dintre cei mai mari gânditori ai iluminismului – a fondat dreptul penal modern stabilind sistemul proporționalității pedepsei în funcție de gravitatea infracțiunii. El considera „barbară” practicarea torturii și pedeapsa cu moartea, și recomanda mai degrabă prevenirea criminalității decât pedepsirea acesteia, inițiind astfel prima mișcare aboliționistă. Pentru mici delicte și contravenții el recomandă sistemul de amenzi în loc de sistemul de pedepse.

Privitor la Biblie, în Vechiului Testament, legea prevedea pedeapsa cu moartea pentru diverse fapte, deci Dumnezeu permitea pedeapsa capitală, dar în același timp, Dumnezeu nu cerea întotdeauna pedeapsa cu moartea atunci când ea era meritată. El se mânia cu o măsură infinită, și totul era păstrat într-un echilibru perfect. De asemeni, Dumnezeu a dat autoritate guvernului de a determina când este necesară pedeapsa capitală (Geneza 9:6; Romani 13:1-7). Este nebiblic să gândim că Dumnezeu se opune pedepsei capitale în toate cazurile. Creștinii nu ar trebui niciodată să se bucure când pedeapsa capitală este aplicată, dar în același timp, creștinii nu ar trebui să se lupte împotriva dreptului guvernului de a executa făptașii celor mai rele crime.

Însărcinat cu operațiunile externe ale Gardienilor Revoluției și reprezentant în regiune al ayatollahului Ali Khamenei, generalul Soleimani a murit în data de 3 ianuarie 2020. În urma unui raid executat de aviația americană cu o dronă asupra convoiului său pe aeroportul din Bagdad. Odată cu el au fost ucise alte câteva persoane. Potrivit Pentagonului și președintelui Donald Trump care a ordonat raidul, acesta a fost menit să descurajeze noi operațiuni ale Forței Al-Quds, deci o pedepsire, după ce acțiunile acesteia au provocat moartea a numeroși militari americani sau din țări aliate ale SUA, ultima fiind un atac cu rachete comis săptămânile trecute asupra unei baze irakiene de la Kirkuk, soldat cu moartea unui subcontractant american și cu rănirea mai multor militari americani și irakieni. „Generalul Qassem Soleimani a ucis sau rănit grav mii de americani de-a lungul unei perioade îndelungate de timp și plănuia să ucidă mulți alții … dar a fost prins! El este responsabil direct sau indirect pentru moartea a milioane de oameni”, a argumentat președintele Trump într-un mesaj pe Twitter, într-o altă postare el afirmând că „Iranul nu a câștigat vreodată un război, dar niciodată nu a pierdut o negociere”, ceea ce a sunat a încurajare pentru mediere.

Răzbunarea este dreptatea pe care și-o face cineva singur, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate. Este un act prin care cel care se consideră, jignit, nedreptățit caută a se revanșa, să-și facă singur dreptate, spălând rușinea îndurată și pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. După obiceiul arhaic „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Indianul Mahatma Gandhi (Mahatma în traducere – suflet mare), cel care a inițiat revoltele nonviolente, afirma că „dacă aplici soluția ochi pentru ochi, întreaga lume va ajunge oarbă”.

Una dintre formele extreme ale răzbunării este vendetta – ura puternică, setea nestăpânită de răzbunare sângeroasă pentru o injurie, un omor, divulgarea unui secret etc., frecventă în Corsica și Sicilia, și care se extinde și se transmite asupra tuturor rudelor victimei, obligate să se răzbune cu orice preț.

Filozoful englez Francis Bacon spunea că omul care se răzbună este egalul dușmanului, iar dacă nu o face, îi este superior. Cred că abstinența de la răzbunare este dovada puterii unui om; să ai puterea să ierți răul ce ți s-a făcut dar să nu-l uiți, pentru a-l îngrădi în sufletul tău și a nu permite să se repete. În mod pragmatic, după cum considera Winston Churchill „Nimic nu este mai costisitor și mai steril decât răzbunarea.”

Un om cu gândul răzbunării este stăpânit de furie și nu se poate bucura niciodată de liniște. Ioan Gură de Aur spunea că „Dorința de răzbunare aduce nefericire”, iar datoria noastră este de a aștepta judecata stăpânilor sau a judecătorilor, întrucât „Răzbunarea atrage după sine răzbunarea” avertiza și eruditul olandez Erasmus, în lucrarea „Despre război și pace”.

Răzbunarea provine din lipsă de tărie și moralitate, și uneori chiar din ignoranță, adevărata răzbunare fiind desăvârșita iertare, înțelepciunea de a ceda, răspunsul amabil, bunătatea, toate acestea având puterea de a dilua ura și a împinge până în ridicol agresivitatea. Răzbunarea asupra adversarului învins este chiar nedemnă și profund condamnabilă. Iar „cine se răzbună după victorie este nevrednic de biruință”, spunea scriitorul și filozoful francez Voltaire, cel cu un spirit critic ascuțit.

Răzbunarea este un act incorect pentru că, în ultimă instanță, aceasta nu rezolvă nimic. Este incorect pentru că acest lucru cimentează dușmănia în loc să unifice legăturile de prietenie sau de simplu respect. Și este incorect pentru că produce daune chiar persoanei care cultivă gânduri de răzbunare.

După uciderea generalului Soleimani la ordinul lui Donald Trump, răzbunarea a fost promisă atât de oficialii iranieni, cât și de fiica generalului.

„Textul coranic face apel la cei dăruiți cu minte și le atrage atenția că sunt stăpânii unei vieți prin recurgerea la răzbunare, viață pe care o vor lua asupra lor. Nu este o alegere ușoară pentru credinciosul musulman, căci textul nu-i spune exact ce trebuie să facă, ci îl pune în situația de a alege. O alegere dificilă, căci este vorba despre o viață și despre păcatul de neiertat de a decide asupra ei, substituindu-te astfel divinității”, scrie experta Laura Sitaru (Universitatea din București, departamentul arabic) despre răzbunare la radicalii musulmani.

Or, încălcând voia Divinității se face un păcat greu. Divinitatea îngăduie o pedeapsă, care nu este răzbunare, ci o anumită corecție care intervine în viața noastră, o învățătură pentru căință, adică recunoașterea greșelii făcute.

Iubirea este sentimentul care îl poate schimba pe om. Omul care iubește devine cu totul altă persoană. El gândește altfel, devine mai bun, mai puțin orgolios, mai plin de viață, cu dorința de a dărui și nu cea de a lua, de a lega prietenie, a împărtăși bunele și relele, zâmbetele și lacrimile. O persoană poate iubi în multe feluri, prin înțelepciune, afecțiune, simpatie, atașament, ajutor, prietenie. Iubirea îndeamnă oamenii la cele mai nobile gesturi, la dialoguri cuvenite folosind frumoase cuvinte, duce la legarea de prietenii, de care oamenii au atâta nevoie. Neiubirea are un singur drum, cel al răului și al răzbunării.

„În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire.” (I Ioan 4, 18) Continue reading „Vavila POPOVICI: Pedepsirea, răzbunarea” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (11) – Nicolaus Copernic

„Numai matematica permite spiritului uman să atingă certitudinea.”

Nicolaus Copernic

Am afirmat în eseul anterior, în care am vorbit despre Renaștere, că Triada Nicolaus Copernic – Giordano Bruno – Galileo Galilei a reprezentat simbolul gânditorilor persecutați de Biserica Catolică pentru teoriile pe care au îndrăznit să le promoveze. Încerc acum să redau sumarul vieții și activității acestor remarcabili filozofi și oameni de știință ai acelei perioade, începând cu Copernic.

Ca orice mișcare socio-culturală, Renașterea, după o perioadă de apogeu, a cunoscut un declin care a fost favorizat de decăderea politică și economică a Italiei, începând în prima jumătate a secolului al XVI-lea, bântuită de războaie nesfârșite ce au culminat cu jefuirea Romei în anul 1527 de către trupele de mercenari ale lui Carol Quintul, fapt ce a slăbit puterea și prestigiul papalității și a contribuit la decăderea orașelor-state, ca Florența și Milano. De asemenea, descoperirea unui nou drum spre India prin înconjurul Capului Bunei Speranțe a slăbit substanțial situația economică a Veneției și a Genovei. Ca reacție la Reforma religioasă inițiată în Germania de Martin Luter, Biserica Catolică a instituit Contrareforma și tribunalele inchizitoriale, o adevărată lovitură de grație împotriva libertății de gândire. S-a alcătuit o listă a cărților interzise, considerate eretice, și filozofii, oamenii de știință au fost constrânși să renunțe la convingerile lor. Ideile Renașterii nu au putut fi însă înăbușite, ele fiind apărate, mai târziu, de oameni curajoși care își propuneau ca obiectiv fundamental transmiterea unui mesaj eliberator și purtător de bucurie pe care o dă cunoașterea, iar în secolul al XVIII-lea se va fi reluat spiritul Renașterii sub forma iluminismului francez.

Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renașterii, dar preponderentă a rămas aceea că Renașterea a fost epoca de aur a acestui mileniu, ea determinând apariția omului liber, deschis tuturor experiențelor vieții. Inovațiile și evoluțiile din perioada Renașterii au constituit fundamentul pentru întreaga artă modernă, dar și pentru știința și politica care au cunoscut un progres remarcabil.

După ce turcii au cucerit Constantinopolul, o migrație masivă a foștilor savanți bizantini au fugit în Italia și au reintrodus textele lor de origine greacă și romană în acel spațiu. Aceasta, împreună cu dezvoltarea tiparului de către Johannes Gutenberg, care a permis circulația ideilor și a informațiilor, au creat condițiile maturizării Renașterii. Filozofia dominantă a Renașterii a fost aceea a Umanismului greco-roman, umanism axat pe valoarea intrinsecă a omului și importanța sa în lume.

Omul a fost cel care încă de la începuturile istoriei și-a ridicat privirea spre cer, bolta cerească reprezentând o sursă inepuizabilă de întrebări, mituri și legende, dorind să-și explice lumea pe care o observa și datorită interesului și mirării sale, omul a început să filozofeze, adică să-i lucreze gândul înainte de a trece la acțiune. Punerea în practică a gândirii sale a fost începutul științei.

În această perioadă a Renașterii, italianul Pietro Pomponazzi (1462-1525) și-a terminat studiile la Padova, unde a devenit medic. Ulterior a fost ales profesor extraordinar de filosofie la Padova, s-a transferat ca profesor la Ferara, unde a ținut cursuri despre tratatul „De anima” și despre conceptul entelehia ale lui Aristotel. Invitat la Bologna, a rămas acolo până la moarte, elaborând cele mai importante lucrări ale sale. Principala lucrare „De immortalitate animae!” ( Despre nemurirea sufletului) a stârnit o controversă între două culte, tomiștii ortodocși din Biserica Catolică – averroiștii – și cei din așa-numita Școală Alexandrină. Tratatul a fost ars pe rug la Veneția, iar Pomponazzi s-a aflat în pericolul de a fi linșat de catolici. În următoarele două lucrări, Apologia și Defensorium, el și-a explicat poziția paradoxală de filozof catolic și materialist.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (11) – Nicolaus Copernic” →

Vavila POPOVICI: Eminescu și dragostea

„Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”

N. Iorga

Născut ca Mihail Eminovici, la 15 ianuarie 1850, în satul Ipotești, județul Botoșani, poetul Mihai Eminescu a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o mare activitate literară. A fost cea mai importantă voce poetică din literatura română, prozator și jurnalist. A fost activ în societatea literară „Junimea” și a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

Primul poem l-a publicat la vârsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba română, Aron Pumnul. Din 1866 până în 1869 a călătorit din Cernăuți, unde își făcuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la București, luând astfel contact cu realitățile românești din diverse locuri. În acea perioadă s-a angajat ca sufleor și copist la teatru, unde l-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 a fost student la Viena, unde a cunoscut-o pe Veronica Micle. Din 1872 până în 1874 – student la Berlin. În septembrie 1874 a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Trei ani, cei mai frumoși ani ai vieții lui, a fost bibliotecar, revizor școlar, redactor la Curierul de Iași. În octombrie 1877 s-a aflat din nou la București. În 1883 a părăsit Bucureștiul, internat fiind într-un sanatoriu din Viena. De aici a trimis o scrisoare în țară, în care vorbea de demoralizarea sa, exprimându-și totodată dorința: „…să mă satur de mămăliga strămoșească”. În decembrie 1884, după un drum în Italia, la Florența, s-a înapoiat la Iași. În august 1885 a plecat la băi lângă Odessa. În vara anului următor – din București, la băile Repedea de lângă Iași, iar în noiembrie a aceluiași an – la ospiciul de la Mănăstirea Neamțului. În 1887 îi răspunde lui Vlahuță la scrisoare: „Nu te pot încredința cât de odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de subscripție publică, de recompensă națională”. În decembrie 1888 vine la Botoșani, se întâlnește cu Veronica și pleacă amândoi la București. În februarie 1889 se reîmbolnăvește, este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi – transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, moare în sanatoriul doctorului Șuțu, iar în 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. La 28 octombrie 1948, a fost ales post-mortem, membru al Academiei Române.

Momentului dureros al pierderii poetului, i-am dedicat poemul: Ultimu-i drum n-a fost să fie la țărm de mare / – după cum dorea – într-o noapte cu lună plină, / nici la o mănăstire, unde să poată asculta / mult îndrăgita cântare „Lumină lină”. / Drumul zbuciumatei vieți s-a închis / într-un țintirim din țara pe care a iubit-o, / și căreia i-a dedicat frumoasele cuvinte: / „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / țara mea de glorii, țara mea de dor? / La trecutu-ți mare, mare viitor”. / A fost o zi a lunii florilor de tei, / Se spune că cerul plângea. / Părea, că ultimele lui gânduri / rămase acolo ca zălog în dar, / Domnul pe pământ le arunca. / „Nemuritor și rece”, poetul în sicriu zăcea. / Și îngerii-i cântau „dorul” într-un singur glas… / Cu dorul „Luceafărului” / o întreagă națiune a rămas! (Poemul: Ne este dor de „Luceafăr”).

Marcel Proust spunea că „Omul de geniu nu poate da naștere unor opere nepieritoare decât crescându-le după dansul și asemănarea nu a ființei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartă în sine. Gândurile lui îi sunt, întrucâtva, împrumutate în timpul vieții sale, ele fiindu-i tovarășe. La moartea lui ele se întorc la omenire și o instruiesc”.

Gheorghe Bogdan-Duică (1866 – 1934), istoric literar român, membru titular al Academiei Române vorbea la timpul său despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciană” – forma limbii sale, muzica poeziei sale: „În cântecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoaștem decât prin rodul său, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”

„Un visător rupt de realitate care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind seninătatea abstractă”, este caracterizarea făcută de Titu Maiorescu.

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viața i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase și din dureri datorate impactului cu realitatea. Întâmplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost întâlnirea cu Veronica Micle, întâlnire pasională dintre doi poeți; unul dintre ei trebuia să strălucească! Perioada între 1874 si 1877, Perpessicius a numit-o „perioada veroniană”, când Eminescu a scris cele mai frumoase poezii de dragoste.

Ca atare, nu voi vorbi despre activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii și nici despre ziaristica de la „Timpul”, cu toate că ele reprezintă o prețioasă și interesantă componentă a vieții sale, ci voi scrie doar câte ceva despre poezia lui de dragoste.

Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam întreg s-a regăsit în opera lui. El ne-a învățat să dăm ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a înțelege bucuria, mândria dar și nenorocul de a fi român.

Se spune despre creație că este rodul neliniștii metafizice; Eminescu spunea că „o gândire este un act, un cutremur al nervilor”. A trăit intens și a prețuit sentimentul iubirii dăruit omului de către Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii și al frumuseților naturii.

La începutul vieții dragostea-i era senină, frumoasă, luminoasă și părea împlinită, cel mai adesea într-un cadru feeric al naturii proaspete și viguroase, ca în poezia „Dorința”:

Vino-n codru la izvorul / Care tremură pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Și în brațele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ți desprind din creștet vălul,/ Să-l ridic de pe obraz…”.

Iubita îi apare gingașă venind parcă dintr-un dulce vis, în poezia „ Atât de fragedă…”:

Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger între oameni/ În calea vieții mele ieși…

Seninătatea sentimentului erotic și chiar dragostea lipsită parcă de umbre, simțită ca ideală există și în poeziile scrise mai târziu: „Freamăt de codru”, „Somnoroase păsărele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adăuga inegalabile versuri închinate iubirii și naturii din „Scrisoarea IV” și „Luceafãrul”. Iubirea pentru femeie și natură luminează și tulbură ființa, cele două sentimente însumându-se, ajung să aibă o energie cosmică care la un moment dat scapă de sub imperiul voinței, ca o explozie, determinând destinul ființei umane. Sentimentul iubirii este integral, pare infinit; lumea sa de vis, aspirația spre o iubire totală în mijlocul naturii este redată superb în poezia „Lasă-ți lumea”:

Lasă-ți lumea ta uitată,/ Mi te dă cu totul mie,/ De ți-ai da viața toată,/ Nime-n lume nu ne știe./ Vin’ cu mine, rătăcește/ Pe cărări cu cotituri,/ Unde noaptea se trezește/ Glasul vechilor păduri./ Printre crengi scânteie stele,/ Farmec dând cărării strâmte,/ Și afară doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Părul tău ți se desprinde/ Și frumos ți se mai șede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tânguiosul bucium sună,/ L-ascultăm cu-atâta drag,/ Pe când iese dulcea lună/ Dintr-o rariște de fag./ Îi răspunde codrul verde/ Fermecat și dureros,/ Iară sufletu-mi se pierde/ După chipul tău frumos.[…] Iată lacul. Luna plină/, Poleindu-l, îl străbate;/ El, aprins de-a ei lumină,/ Simte-a lui singurătate./ Tremurând cu unde-n spume,/ Între trestie le farmă/ Și visând o-ntreagă lume/ Tot nu poate să adoarmă./ De-al tău chip el se pătrunde,/ Ca oglinda îl alege —/ Ce privești zâmbind în unde?/ Ești frumoasă, se-nțelege./ Înălțimile albastre/ Pleacă zarea lor pe dealuri,/ Arătând privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./ E-un miros de tei în crânguri./ Dulce-i umbra de răchiți/ Și suntem atât de singuri!/ Și atât de fericiți!/ Numai luna printre ceață/ Varsă apelor văpaie,/ Și te află strânsă-n brațe/ Dulce dragoste bălaie. Continue reading „Vavila POPOVICI: Eminescu și dragostea” →

Vavila POPOVICI: Nevoia de prietenie

„Nu poți strânge mâna cu cineva, dacă ții pumnii încleștați.”

Indira Gandhi

Astăzi, în Noul An câștigat pentru viață, mă gândesc la prietenii pe care i-am pierdut, la cei care au mai rămas din vechii mei prieteni, și la cei puțini pe care i-am dobândit recent. La prietenie mă gândesc, la iubirea sufletelor, la cei care luptăm în această viață. În luptă oamenii se asociază, leagă prietenii care au specificul celor care alcătuiesc acest nucleu al prieteniei. Prietenia trebuie să aibă un caracter de sfințenie, să fie curată, sinceră și ideal ar fi să rămână veșnică.

E un lucru minunat să simți că ai energie pentru a lupta, a persevera în idealul tău, alături de unul sau mai mulți prieteni din familie sau din afara ei. Unii luptă pentru putere, alții pentru bogăție, alții pentru carieră, unii pentru a înfrumuseța lumea prin munca lor și alții fără de scop luptă doar pentru a le distruge altora țelurile, a le pune piedici în realizarea lor. Ei sunt acei oameni invidioși, egoiști, iar defectele caracterului îi determină să stabilească relații trecătoare, în folosul interesului propriu, atâta timp cât acest interes există și are nevoie de ajutor. Acești indivizi stânjenesc progresul întregii societăți.

Oamenii sunt înzestrați cu sensibilitate, pe care unii o disprețuiesc și fac tot posibilul să înlăture idealurile și visele lor, ajungând niște umili roboți distrugători ai binelui. Și mai mult, oamenii sensibili poartă în gând credința în Dumnezeu, conștienți că într-adevăr, nimic bun nu se înfăptuiește fără ajutorul Lui, că Dumnezeu ne este prietenul cel mai bun, căruia îi putem mărturisi orice, fiindcă El ne va înțelege și ne va acorda ajutorul necesar. Expresia latină „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu) a fost instituită ca decorație regală, în România, prin ordinul Majestății Sale Regelui Mihai I, în anul 2009.

Un alt citat precizează că „poți sta 40 zile fără mâncare, 3 zile fără apă, 8 minute fără aer, dar nu poți sta o secundă fără Dumnezeu”.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Nevoia de prietenie” →

Vasile FILIP: Viața în culori naturale

În anul 2010, scriitoarea Vavila Popovici publica primul volum de ,,Articole, eseuri”, lucrare care se alătura în chip nu doar complementar, ci și armonios, unei opere literare înscrisă ferm pe drumul afirmării. Tipărise deja 11 cărți de poezie și 7 de proză, toate primite cu largă deschidere de critica de specialitate, dar și de publicul cititor.

Iată că, la sfârșit de an 2019, autoarea ne oferă cel de al 10-lea volum din acest serial, care în mod sigur nu se va opri aici. Lansân-du-se în ,,Zborul minunat al gândului”, Vavila Popovici nu se desprinde, totuși, de imaginea reală a Pământului. Ea străbate cu răbdare și cu interes cărările vieții și o portretizează în culorile ei naturale, într-o paletă impresionantă, mai ales prin sinceritatea cu care își face cunoscute opiniile. Temeiul demersului este exprimat chiar în prima pagină, sub titlul mai sus pomenit: ,,Omul și-a pus întrebări și își pune în continuare, a căutat de-a lungul vremurilor, și caută și astăzi răspunsuri la problemele mari ale vieții”.

Tocmai unor astfel de întrebări caută să dea răspunsuri, conștientă fiind că ,,Fiecare gând este mișcător, liber, fără a fi încorsetat de timp și de spațiu (…). Gândul creează o atmosferă, o lume, naște și dezvoltă dorințele și excită pasiunile, fiindcă el este energie pură, este spirit, este viață”.

În această viziune, care nu este doar una pur filosofică, autoarea abordează o tematică diversă și oferă cititorilor tablouri incitante la gândire și la exprimarea propriilor opinii. La fel ca și în anterioarele volume din acest ciclu, spațiile preferate sunt filosofia (,,La ce ajută filosofia?”. ,,Filosofia lui David Hume”, ,,Filosofia, religia și știința”, ,,Filosofia, religia, știința și politica – Socrate și Platon” și alte câteva capitole, în care sunt invocate numele lui Aristotel, Zenon, Seneca, Epictet, Plotin, fericitul Augustin, Toma de Aquino); artele (,,Flamenco – o fereastră deschisă spre sufletul Andaluziei”, cu un motto sugestiv din Deborah Blythe – Ascultă-ți sufletul și dansează pe melodia pe care dorește el să cânte, ,,Doru Popovici – Ultimul zimbru”, tot cu un motto, dar din Ludwig van Beethoven – Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească, ,,Festivalul de dans american – Pilobolus”); cetățeanul, societatea, politica (,,Despre compasiune, dezinteres și cruzime”, ,,Succesul unei românce”, ,,Perfidia guvernării post-comuniste”, Despre onestitate și mitocănie”, ,,Blândețea vs. agresivitatea”, ,,Vicleniei îi plac întuneciunile vieții”, ,,Civilizație și barbarie”, ,,Despre istorie, fie ea și politică”, ,,Mahalagismul zilelor noastre”, ,,Ieșirea din peșteră”, ,,Întâlnirea Trump_Iohannis la Casa Albă”, ,,Caut un om cinstit, un om cu bun simț”, ,,Îngâmfare și modestie”, ,,Politica – în prag de moțiune”, ,,Pace sau război?”, ,,Despre vanitate”).

Mi-am asumat riscul de a fi cumva acuzat de abuz, pe motiv că am citat atât de multe titluri de capitole, dar, declar pe proprie răspundere, am comis fapta în mod deliberat, în dorința de a-l determina pe cel ce va citi aceste considerații să caute cartea și, evident, să o citească. De ce procedez astfel? Pentru că nu socot utilă… repovestirea unei cărți, fapt ce are ca efect direct descurajarea lectorului. De ce să mai citească el cartea, de vreme ce prefațatorul sau recenzentul îi dă mură-n gură?

Continue reading „Vasile FILIP: Viața în culori naturale” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (10) – Renașterea

„Cine nu respectă viața, nu merită să trăiască.” – Leonardo da Vinci

Evul Mediu, sau perioada medievală, a constituit epoca istorică cuprinsă între Antichitatea târzie și Renaștere. Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Umanismul a fost un curent de gândire care s-a afirmat în secolele XIV-XVII în Europa și a reprezentat o etapă în laicizarea gândirii umane. Umanismul a constituit baza spirituală a Renașterii. Termenul de Renaștere a fost introdus mult mai târziu, de către istoricul francez Jules Michelet (1798-1874). Această perioadă a fost caracterizată prin trezirea interesului pentru cultura antică, prin mari invenții, prin înflorirea științelor și artelor. Toate au revoluționat viziunea asupra lumii, au marcat începutul unei lumi noi, bazată pe tehnologii și teorii științifice concrete. Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viața intelectuală europeană. Începând din secolul XIV în Italia și răspândindu-se în restul Europei, influența sa a fost resimțită în literatură, filozofie, artă, muzică știință, religie, politică, precum și în alte domenii.

Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: „Dialogurile” lui Platon, operele istorice ale lui Herodot și Thucydides, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățații din Bizanț care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și au predat în școli din Florența, Ferrara sau Milano au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii s-au orientat spre neoplatonism în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începea să piardă din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo Da Vinci, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.

Gândul ne poate duce la Pasărea Phoenix, pasărea cea mai slăvită dintre toate creaturile simbolice născocite de misterele antice despre care savanții moderni afirmă că existența acestei păsări nu este decât un mit, totuși Plinius cel Bătrân (23-79 e.n.) vorbea despre capturarea unei asemenea păsări și despre expunerea sa în piața romană în timpul domniei împăratului Claudius. Pasărea reprezenta aspirația spre nemurire, renașterea prin propriile-i forțe, purificarea prin foc, ciclicitatea. Ca atare, nu putem să asemuim aspirațiile renascentiștilor cu simbolul Pasării Phoenix? Cred că – da!

Renașterea a afectat profund viața intelectuală europeană, începând din Italia și răspândindu-se în restul Europei. Renascentiști s-au axat pe realism și emoția umană. Umaniștii au căutat în bibliotecile mănăstirești din Europa textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce au adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe, în Occident, căzuseră în obscuritate. S-a pus un nou accent pe textele literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filozofie, matematică, scrise în greacă și arabă.

Renașterea a început în Italia la finele secolului al XIV-lea, sfârșindu-se, consideră unii, în Anglia începutului de secol al XVII-lea. Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei. Aceasta era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic urbanizată, clerul creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite și administrate aici de laici. Spitalele și organizațiile caritative care țineau de biserică fuseseră reorganizate și centralizate sub control guvernamental. În contrast cu Europa nordică, unde educația avea menirea de a pregăti preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai probabil să fie supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara forța de muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetică și redactarea de scrisori de afaceri. În secolele XIV-XV în universitățile Europei septentrionale dominau logica și scolastica, în timp ce în Italia educația era concentrată, mai degrabă, pe aspectele practice ale vieții urbane decât pe speculații teologice^[, în timp ce italienii secolelor XIV-XV erau neîncrezători în programe ideologice sau morale bazate pe argumente filozofice sau presupuneri religioase despre natura umană. Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și politica (10) – Renașterea” →

Vavila POPOVICI: Minunatul spirit al Crăciunului cu „Il Divo”

„Glorie lui Dumnezeu în înălțimile de sus și pe pământ pace printre oamenii bunăvoinței.”

– Luca 2:14.

În această lună noiembrie a anului 2019 cvartetul Il Divo a poposit în orașe din Statele Unite, iată, în Durham, statul Carolina de Nord, la Centrul Artelor Performante (DPAC), vineri, 29 noiembrie 2019.

De la deschiderea sa în 2008, DPAC (Durham Performing Arts Center) a devenit centrul de divertisment live din Carolina de Nord. Recunoscut pentru designul său modern, DPAC are 2.700 de locuri pentru spectatori.

Ne-am deplasat din orașul Raleigh, în orașul apropiat – Durham, pentru a viziona spectacolul nou al formațiunii „Il Divo” care și-a anunțat prezena cu „A Holiday Song Celebration”.

„Il Divo” (pronunția italiană: (il ˈdiːvo]) este un grup vocal cros-over clasic multinațional. Cvartetul masculin își are originea în Regatul Unit, din decembrie 2003, reunind cântăreții Urs Bühler (Elveția), Carlos Marín (Spania), David Miller (SUA) și Sébastien Izambard (Franța).

Deși nu se știe cum a apărut numele grupului, „Il Divo” este tradus din italiană ca „interpret divin”.

Descoperit și îndrumat de Simon Cowell în urmă cu mai bine de 15 ani, Il Divo a devenit grupul vocal puternic de tenori, cu patru turnee mondiale, milioane de albume vândute, 160 de albume de aur și platină în 33 de țări. Începând cu 2018, grupul a lansat zece albume: Il Divo (2004), Ancora (2005), Siempre (2006), The Promise (2008), WICK Game (2011), A Musical Affair (2013), Amor & Pasión ( 2015) și Timeless (2018); un album de compilație The Greatest Hits (2012); album special de cântece de Crăciun – The Christmas Collection (2005). Alte două albume – An Evening with Il Divo: Live in Barcelona (2009) și Live in Japan (2014) au prezentat înregistrări de concerte live. În plus, au colaborat cu alți artiști.

„Il Divo” a debutat cu „Regresa a mí”, care a devenit un succes la nivel mondial în 2004. Cântând în principal în spaniolă, engleză, italiană și franceză. Tonul vocal și tessitura vocală a fiecărei componente ale lui „Il Divo” sunt diferite și sunt subordonate căilor independente din lumea operei, formării muzicale cros-over clasice, vocii formate și fiziologiei fiecăruia. Tessitura, în muzică, este definită raza în care o voce sau un instrument muzical sună cel mai bine. Este cea mai confortabilă gamă în care o voce își produce calitatea superioară, esențial fiind cântărețul să-ți găsească tessitura=textura astfel încât să poată cânta bine fără prea multă încordare.

Pe lângă muzică, membrii „Il Divo” sunt cunoscuți și pentru aspectul lor perfect, rafinat și elegant, purtând costume aproape exclusiv de Giorgio Armani; Giorgio Armani, Emporio Armani și Armani Collezioni, și costumele și accesoriile: William Hunt , Versace, Dolce & Gabbana, Tom Ford și Gucci.

Stilul formațiunii „Il Divo” este o nouă invenție a stilului muzical, numit Opera-Pop, o Pópera, clasificată în genul muzicii contemporane. Piesele sunt cântate în mai multe limbi: spaniolă, engleză, Italiană, franceză, latină și câteva în portugheză și japoneză. Unele melodii încorporează mai multe limbi în aceeași melodie, de exemplu: „Ave Maria” – italiană și latină, altele în engleză și franceză, altele în italiană și engleză sau în engleză și spaniolă.

Majoritatea pieselor sunt reinterpretate din engleză și traduse în limba spaniolă, deoarece ei înșiși spun că „spaniola este limba romantismului”. Iar prin interpretare se dovedesc a fi romanticii secolului nostru.

Din momentul apariției pe scena frumos ornată cu un fundal al brazilor de Crăciun am putut observa că „Il Divo” Continue reading „Vavila POPOVICI: Minunatul spirit al Crăciunului cu „Il Divo”” →