„Din punct de vedere estetic lumea pare un muzeu de caricaturi, din punct de vedere intelectual e casă de nebuni, iar din punct de vedere moral un han de tâlhari”. (Arthur Schopenhauer). Oare aşa să fi fost şi la începutul secolului al XIX-lea, ori marele filosof german a fost un vizionar profund? Nu putem să nu recunoaştem că aserţiunile sale sunt emblemă a lumii de azi. Citesc relatările din presă, vizionez ori ascult varii emisiuni TV şi radio şi sunt oripilată de ştirile îngrozitoare prezentate.
Ne confruntăm cu o Pandemie provocată de virus, dar şi cu o gravă Pandemie morală, cu efecte nefaste asupra populaţiei. Pe zi ce trece se accentuează starea de alertă a unui cutremur pe toate planurile vieţii sociale din ţară. Mă nelinişteşte gravitatea şi asprimea timpului prezent, de azi. În ciuda timpului fizic scurtat pe zi ce trece (dovedit stiinţific), timpul pe care-l trăim se lungeşte şi se îngraşă precum prostia generalizată în strategii conform cărora se conduce ţara. Bravii pioni ai prostiei, pentru privilegii personale sau de grup se lasă mutaţi, manipulaţi de regi încoronaţi şi încornoraţi din ţară şi din străinătate. Ei sunt liniştiţi, parcă oarecum miraţi neînţelegând ce are lumea cu ei, de ce sunt criticaţi, înjuraţi, de ce sunt demonstraţii în stradă… pentru că „nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase”.
Mă cutremur văzând cum prostia se multiplică tot mai mult în „vip-uri” rostuite de demnitari, devenind ultima mândrie naţională, în timp ce inteligenţa şi cultura pălesc şi îngroaşă mereu rândul anonimatului. În acest context încărcat de mizerie şi prostie, minciună, sfidare, cât de multă sfidare, – e şi firesc să asistăm la un amplu proces de deghizare a nonvlorilor în valori, de excomunicare a inteligenţei şi bunei credinţe din sala de spectacole a bâlciului politic, jenant şi oneros, triumfaslist şi agresiv, găunos şi ţipător. Mai abitir mă îngrijorează discursurile unor „viteji” demnitari, ce-i drept aleşi de noi, ce s-au căţărat pe piedestalul puterii absolute până în vârful vârfului ierarhiei politice. Niciun soi de coerenţă, nicio logică a argumentaţiei, nici pe departe discurs oratoric gramatical corect. Mă înspăimânt până dincolo de toleranţa şi clemenţa cu care bunul simţ acceptă eroarea de limbaj şi chiar de rigoare logică. Dureros, cumplit de dureros este faptul că aceşti demnitari insignifianţi în discursurile şi apariţiile pe ecranele tuturor televiziunilor terfelesc limba română în fel şi chip. De multe ori sunt surprinşi folosind un limbaj suburban, trivial… Nu trebuie să ne mai mirăm, deoarece nu e vorba doar de ignoranţă crasă, ci numai şi numai de prostie ca unic şi neiertător fenomen natural.
Şi mă uit plină de durere, cum cuminţii noştri compatrioţi se arată smeriţi în faţa poporului doar în pragul alegerilor, în rest n-au nicio vagă inteligenţă de a se supune voinţei neamului din care se trag. Consideră patriotismul un sentiment învechit de care trebuie să dezbrăcăm şi să golim inima, să-l abandonăm şi să-l aruncăm la coşul de gunoi. Şi procesul este în plină ascensiune, văzând că oraşele sunt pline de gunoaie care sufocă locuitorii acestora sub privirea nepăsătoare a celor care sunt edili şi administrează bani publici. Decidenţii politici, pe zi ce trece se transformă în blânde insecte diogenice, „muşte de-o zi, pe-o lume mică, de se măsoară cu cotul…”, dar îşi construiesc propriile statui, la propriu, dar şi în cap şi bărbi şi epoleţi de mareşali în rezervă. Închipuindu-se cu valoare inestimabilă, pierd pentru totdeauna sensibilitatea şi responsabilitatea graiului şi faptei. Ajung la alienare sub toate aspectele, însă această stare a lor ne afectează pe noi, întreaga naţie. Pandemie morală cu efecte fatale…
O altă durere covârşitoare este marea spaimă culturală provocată de administratori, manageri ai unor instituţii de cultură, nişte minţi betege iau măsuri anticulturale şi promovează nonvalorile, dar stau bine proţopite în fotoliile (tronuri înalte) obţinute pe criterii politice, crezând că le va da şi lor înălţime. Ori, îşi construiesc singuri o înălţime şubredă prin CV-urile îngrăşate şi umflate cu aditivi artificiali şi toxici de diplome false, doctorate cu teze plagiate… Alţii, se consideră copaci falnici, veşnic verzi, fără a şti că dintotdeauna codrul a fost frate cu românul. Fără strop de raţiune şi milă au dat cu semnătura analfabetă aprobare pentru a-l doborî cu sânge rece cu un singur scop, înavuţirea fără muncă, fără să conştientizeze aceste minţi înguste, din lemn moale că distrug ecosistemul României pentru multe generaţii viitoare. Un alt flagel, e drept mondial, tot mai pregnat şi în România este consumul de droguri.
Şi cum să nu se amplifice, dacă unii din aleşii neamului intră în şedinţele din cele mai importante instituţii ale statului cu buzunarul de la piept plin cu droguri. Fac parte din tagma aurolacilor ţării, dar se consideră şmecheri pentru că nimeni nu-i întreabă nimic. Un fenomen abominabil este şi cârdăşia funcţionarilor la stat şi la stat degeaba cu pungaşii financiari care şi-au agonisit averi colosale prin contracte oneroase cu statul. Masca pandemiei virotice este o nimica toată faţă de masca deghizărilor mai marilor ţării (crezându-se astfel doar, după criterii profund incoerente şi injuste ), în realitate fiind micimea societăţii, brotaci care cântă în nopţi târzii pe lac, a se înţelege în baruri şi restaurante luxoase.
România este aşezată într-o zonă geografică, geologică având un risc mare de cutremur de pământ. Acesta nu poate fi prevăzut şi are loc din când în când, uneori cu urmări dramatice. Ne înfricoşează această idee, însă cutremul politic, social, economic, cultural… poate fi prevăzut de specialiştii în domeniu, (se tot trag semnale de alarmă) şi se pot stabili pârghii de oprire a derapajului şi schimbarea direcţiei spre mai bine. Din păcate, ţipă toată lumea „vine lupul iar şi iar la oi…”, dar ciobanii nu-s acasă, ci în locurile cele mai exotice din lume pentru distracţie.
Cred că este o singură explicaţie raţională a acestei situaţii. Factorii de decizie sunt, în primul rând incompetenţi, rău intenţionaţi, dornici de înavuţire peste noapte fără muncă „sugând din sângele poporului” până la golirea visteriei ţării. S-a creat o caracatiţă în ţară, cu tentacule în străinătate. Or, cine este cuprins în această maşinărie mafiotă, prinde gustul traiului ghiftuit şi nu mai au puterea de a da înapoi. Opera lui Arthur Schopenhauer a fost descrisă ca o manifestare exemplară a pesimismului filosofic. Viaţa noastră poate fi etichetată ca un imens pesimism existenţial. Şi nu putem să nu ne întrebăm: totuşi, cum rămâne cu starea ţării care se deteriorează de la o zi la alta? Ce-i de făcut? Cum putem doborî „MICIMEA” celor care se dau „mari”?
Sub clar de lună cu o limpezime transparentă privesc îndelung la răscrucea vremilor preumblate de umbletul lui sfânt prin lacul adânc și izvoare cristaline. Călătoresc timid printre cuvinte pe cărările gândului cu ochi de-albăstrele retrase în taina pădurii de dulce alean. Atârn de ceru-i măreț care tresaltă cu tot cu vioară un picur de vis un bob de rouă semeață o floarea albastră un salut pios. Mă alint în lumina slovelor pe care le-a rostuit cu durere câmpului întins din constelația nemuririi. Dansând melancolic cu singurătatea însorită de iubire deplină coboară cerul în noi pentru a ne înfiora prin viers de lumină firea întunecată.
VASILE PLĂVAN – „LUMINOASĂ PILDĂ DE VIRTUTE”(24 noiembrie 1889 – 23 ianuarie 1939)
Stăpânirea habsburgică din Bucovina avea propriile interese, cu totul altele decât cele pentru binele şi propăşirea românilor. Acţiona printr-o masivă colonizare cu populaţii neromâneşti, scopul final fiind distrugerea caracterului românesc al acelui teritoriu.La această grea povară a populaţiei româneşti din dulcea Bucovină, se adăuga şi faptul că teritoriul său fusese teatru de război între trupele ruseşti şi cele ale puterilor centrale.
Numind-o „Poeta cu suflet de înger”, scriam despre poeta, scriitoarea și eseista creștină, MARIANA GURZA în anul 2009: <Este un fin psiholog, un „cititor” al stărilor sufleteşti ale oamenilor, „scanează” repede şi bine omul. Fire blândă şi îngăduitoare, are darul de a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc. Un suflet bun, îngeresc de bun şi de o modestie aşa de atrăgătoare încât oricine se apropie de ea se simte prins în mrejele unui farmec nespus, aproape ireal de frumos.> Îngrozitoarea veste a plecării în stele a minunatei noastre prietene a căzut ca un trăsnet asurzitor peste cei care au cunoscut-o. Drum drept și lin spre lumina veșniciei! Credința ta te va mântui. Dumnezeu să te odihnească de-a dreapta Sa! Nu te vom uita pentru că suntem convinși că „Poeții nu mor niciodată”.
Mariana Gurza, un suflet iubitor de semeni și neam, cu har primit de la Dumnezeu a scris despre „Destine umbrite”. Acum, Mariana – iubita noastră prietenă este doar un destin curmat mult prea devreme. Dumnezeu să o binecuvânteze cu aură de lumină și să o călăuzească spre raiul poeților și scriitorilor!
Mariana Gurza, „poeta cu suflet de înger” despre „Destine umbrite”Prin bunăvoinţa scriitoarei Mariana Gurza, în octombrie 2009 a intrat, cu titlu de donaţie, în colecţiile Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui un exemplar din cartea „Destine umbrite”, apărută la Editura Atticea, Timişoara, 2008. Citind cartea m-am dus cu gândul la ceea ce spunea Sfântul Antonie: „Dacă vom privi cu băgare de seamă şi vom descrie, fiecare după putinţă, faptele şi mişcările sufletului nostru, ca şi cum ni le-am dezvălui unul altuia, putem fi siguri că, din ruşinea de a fi cunoscuţi în întregime, vom înceta de a mai adăposti în inimă ceva necurat.”
De obicei, trăirile şi mişcările sufleteşti le păstrăm fiecare în unghere ascunse ale minţii şi inimii noastre. Oamenii duc vieţi de tăcută disperare. Cei care au avut experienţe dintre cele mai triste pot dobândi şi manifesta compasiune, pot dărui înţelegere şi iubire. Astfel se îmbunătăţesc şi se îmbogăţesc duhovniceşte şi prind puterea şi înţelepciunea de a dezvălui amarul şi tristeţea. Acest lucru încearcă şi reuşeşte, cu măiestrie şi pioşenie, Mariana Gurza în cartea ce poartă un titlu atât de sugestiv – Destine umbrite.
Întâlnim aici mărturisiri despre fragmente din viaţa sa şi a altor semeni, umbrite de vicisitudinile istoriei, de întunericul minţii şi micimea sufletului unora sau, pur şi simplu, de încercări ale destinului. De asemenea, autoarea ne transmite bucuria trăirii întru Hristos, într-o Românie binecuvântată de Dumnezeu, Care, după opinia sa este Român.Spiritul cărţii Marianei Gurza lucrează pentru realizarea unui minus de durere, a unui minus de nepăsare şi egoism şi a unui plus de înduhovnicire. Lucrarea este alcătuită din 4 capitole: I. Spiritul locului, II. România tainică, III. Feţe bisericeşti, IV. Sărbători în clepsidră.Sensul principal al primului capitol este nevoia de identitate a fiecăruia dintre noi. Autoarea consideră că pentru a-ţi cunoaşte identitatea este nevoie de căutare, raportare şi întoarcere întotdeauna la rădăcini: „Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără cuvinte între mine şi restul lumii încremenite în taină. O legătură sfântă pornind de la rădăcini la cer, de la străbuni la mine, de la acel loc mirific al părinţilor mei spre sufletul meu fremătător”.Căutarea după 1990 a propriilor rădăcini a înălţat-o spiritual.
Descoperindu-şi obârşia, a căpătat şi propria-i identitate. E drept că nu a găsit răspunsuri, aşa cum şi-ar fi dorit la toate întrebările. De ce? Pentru că acestea se află în afara oricăror raţiuni, a oricărei logici umane. Însă a realizat un lucru esenţial. Descoperindu-şi filonul familiei, arborele genealogic, i s-au mai potolit dorurile de tată, de moşi şi strămoşi, de neam şi a căpătat putere sfântă de a înfăptui câte ceva în memoria înaintaşilor. Neastâmpărul interior de a-l descoperi şi cunoaşte pe unchiul Vasile Plăvan – avocat, publicist, gazetar, a motivat-o să scotocească continuu prin cărţi, publicaţii periodice şi alte documente, dar să şi discute cu diferite persoane care ştiau câte ceva despre el. Descoperă astfel informaţii despre viaţa şi activitatea lui Vasile Plăvan, despre lucrările sale, despre moartea prematură la numai 49 de ani. Marele Om Vasile Plăvan a luptat pentru unirea românilor din Bucovina, vorbind şi revoltându-se pentru toate faptele privind dezrădăcinarea românilor din locul naşterii şi strămutarea pe pământul aceleeaşi ţări, dar ei fiind consideraţi străini.
Mariana Gurza realizează o restituire a memorie sale prin publicarea lucrării Boabe de lacrimi a unchiului său. Al doilea capitol al cărţii este o mărturisire de credinţă şi izvor de bucurie duhovnicească: „Da, îmi iubesc ţara! Un sentiment înălţător! Îmi iubesc neamul! Îmi sunt dragi munţii, apele, pădurile şi oamenii. Avem o ţară minunată şi refuzăm să o vedem dincolo de aparenţe. Dumnezeu este Român. Aşa îl simt. Dumnezeu ne va ţine de mână aşa cum a făcut-o de ani. Nu ne va lăsa să risipim istoria, tradiţia, credinţa noastră ortodoxă”.În acest capitol, scriitoarea aduce un „Argument” inspirat povăţuindu-ne că, numai prin „Identitate şi valoare” vom putea scrie o „Epistolă” cu „Ţara în suflet”. „Clipa sacră, în loc sacru” se întâlnesc pe „Piatra nestemată a Moldovei” şi prin „Metania Cuviosului Peon Sihastrul” vom nădăjdui să ajungem „Spre rădăcini spirituale” pentru a evita „Insomnii cu întrebări”. Şi cum altfel ne-am putea păstra identitatea de neam, ţară, limbă, dacă nu printr-o biserică sfinţitoare şi lucrătoare. În bisericile şi mănăstirile cu adâncime de zile şi trăire, sau în cele mai nou zidite şi sfinţite, slujesc sfinţi părinţi, despre care povesteşte cu evlavie şi smerenie Mariana Gurza în capitolul „Feţe bisericeşti”. Întâlnirea autoarei cu sfinţii părinţi români (arhimandrit Arsenie Papacioc, arhimandrit Iustin Pârvu, mitropolit Antonie Plămădeală, mitropolit Nestor Vornicu, arhimandrit Ciprian Zaharia, protoiereu stavrofor Milovoi Stoin ş.a.) au sporit-o în credinţă şi iubire, iar din acestea dăruieşte la rându-i celor care vor dori să se aplece asupra cărţii domniei sale. Şi parcă, nu ar fi atât de armonios alcătuită lucrarea Marianei Gurza, dacă nu şi-ar fi dezvăluit, în ultimul capitol al lucrării sale, trăirile duhovniceşti cu ocazia celor două mari sărbători ale creştinătăţii: Învierea Mântuitorului nostru (Sfintele Paşti) şi Naşterea Domnului Iisus Hristos (Crăciunul).
Spiritul acestor sărbători la români este profund, ne îmbie la iertare şi iubire, la pregătire pentru a primi lumină în sufletele noastre şi a lumina la rându-ne. „O lumânare nu pierde nimic dacă aprinde altă lumânare”. Autoarea, ea însăşi o rază de lumină gata oricând să ajungă la sufletele celor care au deschiderea de a cere şi a primi lumină. În carte este vizibilă armonia sufletului său cu lumea, cu semenii, dar şi cu Dumnezeu.Proza Marianei Gurza are aceeaşi muzicalitate şi culoare ca şi poezia sa. Volumul Destine umbrite, asemenea poeziilor sale, este un cântec care mângâie şi alină sufletul, este lumina discretă care te acoperă de speranţă şi bunătate.Lucrarea Destine umbrite nu trebuie doar citită, ci este ca o carte de rugăciune, pe care s-o ai permanent la căpătâi.
Ea poate deschide drumuri noi, poate îndrepta pe cei rătăciţi pe calea dreaptă şi adevărată, poate aduce cititorului o clipă de uitare de sine, un zâmbet sau o lacrimă de înduioşare pentru suferinţele altora.Citind cartea, putem cunoaşte sufletul autoarei. Cunoscând un suflet cald şi blând, putem prinde aripi pentru a ne înălţa noi înşine, pe aceeaşi cale: apropierea de Dumnezeu, sporirea în credinţă, dobândirea smereniei şi a adevăratei iubiri, a păcii inimii. Este o carte de profundă revelaţie.Acest volum este o sinceră călătorie în spiritualitatea românilor de ieri şi de mâine, prin trăirile de azi, durabilă în timp şi spaţiu. Este este o pledoarie convingătoare pentru însuşirea şi interiorizarea adevăratelor valori umane, spirituale. Este un fel de fir al Ariadnei pentru ieşirea din imensul labirint pe care-l reprezintă viaţa noastră actuală prin care rătăcim fără noimă.Se cuvine să spunem câteva cuvinte şi despre autoarea volumului Destine umbrite.
Poetă şi scriitoare, cu 8 volume publicate, care s-au bucurat de cronici generoase bine meritate. Arta scrisului este pentru Mariana Gurza un mod de viaţă, un motiv de bucurie şi împlinire. Este un fin psiholog, un „cititor” al stărilor sufleteşti ale oamenilor, „scanează” repede şi bine omul. Fire blândă şi îngăduitoare, are darul de a pătrunde în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc. Un suflet bun, îngeresc de bun şi de o modestie aşa de atrăgătoare încât oricine se apropie de ea se simte prins în mrejele unui farmec nespus, aproape ireal de frumos.
Dacă o cunoşti pe Mariana Gurza, de la început îţi poţi da seama că este o persoană foarte bogată sufleteşte. În timp, cu migală, răbdare, smerenie şi multă râvnă, şi-a construit „o făbricuţă de gânduri bune”, precum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul. Însă ceea ce este înălţător, este faptul că aceste gânduri le oferă semenilor săi, astfel ele fiind „sămânţa” care poate rodi în mintea şi sufletul celor care o primeşte, dar este adevărat că, această rodire, depinde de „pământul” în care a ajuns. Astfel poţi învăţa de la autoarea Mariana Gurza că atât culmile cât şi văile parcurse în viaţă se află sub binecuvântarea Domnului.
Ştim cu toţii că empatia este rar întâlnită în zilele noastre. Trecem liniştiţi pe lângă oameni cu diverse nevoi, necazuri, lipsuri, cu dureri trupeşti şi sufleteşti fără să reacţionăm. De la o simplă răsfoire a cărţii, orice cititor, şi cel avizat şi cel mai puţin cunoscător al tematicii abordate, va observa empatia autoarei faţă de semeni, aceasta fiind una dintre virtuţile sale. Empatizând cu personajele reale ale cărţii, Mariana Gurza demonstrează că se cunoşte foarte bine pe sine, însă îi cunoşte şi pe ceilalţi, are capacitatea şi abilitatea de a intra în relaţie cu semenii, de a „intra în pielea lor” şi se comportă în consecinţă. Astfel nu intră cu bocancii în gândurile şi sentimentele celorlaţi, ci dimpotrivă îi ascultă, îi înţelege, îi mângâie şi în măsura în care poate, îi ajută.
Pentru Mariana Gurza, nu este suficient doar să cunoască şi să emane compasiune pentru nevoile oamenilor, ci gândul bun trece la faptă. A încurajat şi ajutat tineri poeţi şi scriitori să-şi publice şi să-şi lanseze cărţile. Este implicată în activitatea filantropică a Asociaţiei „Învierea” de la Biserica din Şuşenii Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud. Şi exemplele ar putea continua.Aş putea conchide că virtuţile personale le-a transferat acestei cărţi. Aşa cum te simţi în preajma Marianei Gurza, tot atât de bine te simţi şi citind cartea, în care sunt îngemănate trăiri personale, reflecţii, meditaţii, experienţe de viaţă, asigurând cititorului pacea sufletească pe care ne-o dorim cu toţii.“Şi, Doamne, această linişte, pare luminată de toate gândurile bune, privind-o c-un surâs pe micuţa Atticea cuibărită în sufletul meu… “ încheie minunat Mariana Gurza cartea Destine umbrite.
(Din vol. Vasilica Grigoraș – Izvoare nesecate: Însemnări despre oameni și cărți, Iași, PIM, 2016)
Ieri, afară , o zi senină . Tot ieri, înlăuntru, o zi cu griji, emoții , speranțe…Dar ieri, o zi fericită care mi-a lăsat timp (puțin din zi și mai mult din noapte), să gust din „Nectarul cuvântului scris” de Vasilica Grigoraș, poetă , critic literar, eseist, om de mare valoare în viața cultural-literară din județ și nu numai, o prietenă dragă, cu sufletul cald cu glasul blajin și duios ca un balsam din care tot te-ai înfrupta fără să te saturi…Și asta pentru ca lumina interioară-i dăinuie prin tot ceea ce face cu multă seriozitate, munca și pasiune și aduce bucurie celor din jur, ea însăși este o lumina ce se revarsă asupra semenilor, cu o iubire necondiționată. Este o minune de om, trimisă de Dumnezeu care îți atinge inima dincolo de cuvinte, dincolo de gesturi și dincolo de gânduri. E acea prietenă cu care comunici din suflet, cu sufletul.
E acea prietenă care te pune pe gânduri despre viață, coincidențe, destin si alte lucruri asemănătoare…o poetă sensibilă și talentată, inimoasă, un OM special și complex și oare de ce nu mă mir că o frumoasă si armonioasă colaborare între doua persoane care nu de prea mult timp se cunosc, curge atât de lin și frumos fără a se cere ceva în schimb… Aplecată și peste cuvintele mele, fără să știu, nici nu mi-a trecut prin minte ca voi primi acea bucurie surpriză prin recenzia făcută la cartea mea ”Cu timpul de mână – Caruselul timpului în lirica Dorinei Carp Nenici și apoi prefața la cartea „Ecoul strigătului mut ” și apoi indemnul pentru „Taina scrisului„ unde am publicat ”Lumina pentru suflet” care s-a bucurat de apreciere…și care m-a bucurat la fel mult…iar EA, Vasilica Grigoraș s-a bucurat pentru bucuria mea..
. Iată că sunt și oameni care înalță pe cei de lângă ei.Se spune că „Ceea ce dai, ți se întoarce, ceea ce ai, se înmulțeşte, ceea ce atingi cu iubire, creste”…și Ea crește din adâncul divin al sufletului ei bun și cald…și se vede !Mereu am primit cu emoție si bucurie sfaturile și îndemnurile care nu au contenit: ce poate fi mai minunat decat să simți iubirea celui de lângă tine… Eu am simțit-o și cuvintele sunt puține să mulțumesc pentru asemenea prietenie, pentru asemenea dar în viața mea.Și iată că am ajuns la pagina 105 unde…din „Caruselul timpului” am poposit în paginile cărții domniei sale, „Tâlcuri la firul slovei”. Cum să nu fiu fericită ?!… și vin și cu mulțumiri scrise aici care sunt sincere, pline de recunoștință, din suflet, de unde pleacă unda aceea a firului roșu care mă face să mă simt veșnic îndatorată sufletește, cu dragoste pentru tot suportul, sfaturile, încurajarea…frumoasele cuvinte pe care le-am savurat de câte ori am vorbit și din care de fiecare dată am avut de învățat. MULTUMESC Vasilica Grigoras, cu recunoștință și aleasă prețuire !
Caruselul timpului în lirica Dorinei Carp Nenici debutează în poezie „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie”, semnat de poeta Ana Anton, coperta și grafica de Cornelia Dinu și Ioniță Carmen Angheluș, editor Valentina Teclici. Printr-o colaborare fericită a mai multor hușeni sensibili și talentați nu putea să nu ajungă la tipar decât o carte deosebită, interesantă și plăcută. De ce mi-am imaginat cartea asemenea unui „carusel al timpului”? Pentru că lirismul Dorinei se învârte cu grație în jurul timpului, mărturisire de început prin însuși titlul volumului. Și nu este vorba de orice fel de relație, ci de una amicală. Poți ține în mână sau de mână doar un obiect, element, entitate, o persoană apropiate sufletului tău. La prima vedere pare o joacă frumoasă, candidă și inocentă de copii.
Poeziile înserate în carte sunt asemenea „căișorilor” care se învârt în jurul unui ax, acesta fiind TIMPUL. Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească. De altfel, fiecare om are libertatea să-și țeasă din acest fir binecuvântat o haină pe măsură, care să-l reprezinte și să-l bucure. Autoarea nu încearcă să dea o definiție timpului. Probabil că, dacă ar fi întrebată, ar răspunde asemenea Sfântului Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” (Confesiuni) Și, totuși încearcă prin poezie să dea o minimă explicație a ceea ce este timpul pentru sine. În această lume bulversantă, în care stresul este la ordinea zilei, cu înțelepciune, autoarea a identificat modalitatea prin care se simte confortabil cu sinele său interior, iar eul liric zburdă pe aripi de vers pe imașul timpului, printre obstacole de tot felul, îndrăznind să tindă și chiar reușește să ajungă la Adevăr și Lumină.
Putem afirma că în lirica Dorinei Carp există un „timp profan” – văzut ca durată, ireversibil, dinamic, care curge, devine și se transformă și un „timp sacru” – reversibil, static, rotund, ciclic și cosmic, variante ale timpului în accepțiunea lui Mircea Eliade. Dorina mărturisește: „… aceste cuvinte, scăpate printre degetele firii sunt aici și vă spun că o clipă poate deveni eternitatea pe care și eu o voi stăpâni cândva și vă voi privi, vă voi îmbrățișa cu aceeași dragoste.”Din pură curiozitate, dar și cu admirație să-i urmărim pașii (citind poeziile) și să parcurgem împreună cele patru anotimpuri ale vieții, vehicule bine ticluite și încărcate de sensibilitate. Înșirate pe firul cărții cele patru capitole sunt inspirat și sugestiv intitulate: I. Cu timpul de mână, II. Cerneala de foc, III. Metamorfoze, IV. Lacrima Domnului. Abordarea timpului ca motiv de inspirație în poezie și nu numai este o problemă destul de delicată. Este un gest oarecum de temut pentru că, în general se spune că timpul este dușmanul omului, dușmanul vieții, el ne poartă, fără să ne întrebe, acolo unde dorește, când, cum și cât dorește. Îndrăzneață și temerară, deși nu pare, poeta își ia „timpul de mână” și pornește pe o cale de ea aleasă într-un periplu interior, dezvăluind trăirile din universul liric al inimii sale.
Dorina, pur și simplu sfidează discret tăișul și ascuțișul timpului, însă, așa cum am afirmat mai sus încearcă să și-l aproprie, să-l îmblânzească și să-i devină prieten. Procedează astfel cu multă diplomație. Nu-i reproșează nimic, nu-l privește cu dușmănie și se pare că a reușit acest lucru pentru că împreună călătoresc grațios pe filele volumului de poeme. Își lămurește sieși unele nedumeriri, neînțelegeri, dă răspunsuri la întrebări de mult înstăpânite în minte și inimă. În acest context, în perimetrul trăirilor personale ne aflăm fiecare dintre noi. Autoarea, cu sinceritate și gentilețe împărtășește cititorilor și bucuriile și angoasele, neabătută de vânt și ploi, continuându-și parcursul indiferent de timp și anotimp, începând cu momentul inițial al existenței sale – nașterea: „M-am născut/ dintr-o mie de vieți/ pe-un cântar atârnat/ de-o crenguță uscată./ Câte ploi m-au udat/ și cât vânt m-a bătut/ pe-același cântar/ am rămas/ ne-ntrebată de timp,/ pe-aceeași crenguță uscată.” (Destin) Apoi, își creionează cu luciditate portretul: „Sunt/ un ciob de portret/ într-o ramă/ roasă de cari./ Sunt o pasăre/ fără menire,/ agațată de timp/ și mai sunt/ o umbră/ împrăștiată de vânt.” (Portret), și se caută continuu pe sine, dar nu în lume, ci în interiorul său: „Eu în mine,/ care sunt?/ Care râd/ Sau care plâng?/ Care sper,/ care disper,/ cea care-a visat/ dormind/ sau cea trează și visând?!/ Peste tot sunt eu/ cea care …/ Peste tot mă văd în mine!/ Sunt eu./ Și eu…/ și eu…” (Eu în mine)
Descoperindu-se pe sine, dar și bună observatoare a universului în care trăiește, ne spune că în viață există multă neputință, dar și speranță: „Din nou/ m-afund/ până la gleznă-n cenușiu./ Și anevoie merg/ cu pasul meu rănit…/ doar mâinile/ mi le înalț/ spre cerul infinit.” (Neputință și speranță) Neputința se datorează păcatului lăuntric, înșelându-ne singuri ori ne lăsăm ispitiți de șerpi, iscoade ale păcatului. În atare situație se impune cumpănire și dreaptă judecată. Dacă nu reușim singuri, este musai să cerem ajutor, să avem în preajma noastră o mână puternică întru toate cele bune și de folos care să ne sprijine să lepădăm sau să înfruntăm răul pentru a merge pe calea cea dreaptă „Dă-mi mâna/ lumină/ și umbră/ să-mi acopăr ochii./ Cu degetele flăcărilor/ să dau foc pădurii/ din preajma clopotelor./ Să ardă!/Să ardă lemnul uscat/ din suflet,/ păcat conceput/ în lăuntrul haotic./ Dă-mi mâna/ lumină și umbră/ s-aprind lumânări/ în punctele cardinale,/ ale eu-lui meu/ cândva răvășit/ de amăgire.” (Dă-mi mâna) Și iubirea și amăgirea, și toate cele se manifestă cu întreruperi, sunt trecătoare: „Ți-am sărutat/ privirea,/ în taină,/ în treacăt./ Din crisparea/ clipei,/ am smuls/ nemărginirea./ Și în aceeași clipă,/ tăcuți/ ne-am depărtat…/ ca doi străini/ necunoscuți!”. (În treacăt)
Poeta insistă asupra amăgirii pentru că aceasta se manifestă în orice clipă a timpului fugar: „O rază de-o secundă/ râde-n pustiul imens/ și clăi de idei se trezezc/ mărginite de ieri,/ de mâine, de-acum,/ În liniște, târziu/ cad păsări din vagul înalt…/ Departe-i de mine, acel mâine/ care de ieri…/ demult… s-a topit.” (Amăgire)Recunoaște că uneori, omul este „nimic”, n-are nicio importanță, nicio relevanță, este pradă ușoară și poate fi răpus de cele mai mici intemperii: „Sunt nevăzută,/ fără culoare,/ uneori, insipidă./ Și tarziu și devreme,/ Sunt un micrOM,/ unitate de măsură/ în facerea lumii/ învălmășită de vremuri/ și timp./ Sunt nevăzută,/ fără culoare/ și uneori, insipidă.” (Transparență) Acest lucru se întâmplă pentru că, în opinia poetei, viața e doar vânt: „Împătimită de cer/ și de cuvânt…/ mai scriu, să țineți minte/ doar atît: că viața/ e doar… vânt!” (Viața e vânt) Cu toate acestea, Dorina, asemenea nouă tuturor este și învingătoare, eroină atunci când trudește pe tărâmul binecuvântat al vieții, găsind pârghiile potrivite pentru a se depărta de păcat și de lucrul cel rău: „Încep să prind/ în mine rădăcini/ și caut trudind/ prin cerul de albastru,/ să întâlnesc minuni./ E greu./ Dar mă agăț de ancore/ târziu,/ ca o liană și mă-mpletesc/ cu viața, ieșind anevoios/ dintre genuni./ Și tai din mine ramul/ cu frunzele uscate/ lăsând lăstar cu muguri/ să-mi împodobească/ cerul plin de-albastru…/ Și liniștea adoarme,/ pe patul cald al lunii,/ pe perna,/ cu flori de albastru.” (Rădăcini în cer)
Prin liberul arbitru, putem alege și putem fi ceea ce ne dorim, putem trăi în lumină și pace doar păstrându-ne credința în Dumnezeu. Căutând și simțind intervenția divină, omul devine fericit. Uneori singurătatea ne dă târcoale, izolându-ne de lume într-o carapace de gânduri, stăpânindu-ne propriile amintiri. Poeta analizează cu migală și conștientizează ceea ce se întâmplă cu ea, timpul de ieri s-a cuibărit în prezentul trăirii ținând-o ostatic, timp în care dorința de libertate devine și mai stringentă, mai vie: „Amintirile/ se joacă de-a rândul/ printre zăbrele de ani./ Sunt singură/ și încuiată printre rânduri/ necitite,/ într-o carte,/ ce-ai scris-o cândva/ pentru mine./ De-atunci, au trecut/ timpuri/ și astăzi, nu-i nimeni,/ nu-i nimeni pe-aproape,/ să-mi dea libertatea-n lumină/ să plec din închisoarea/ de gânduri.” (Închisă în timp) Existența trăită prin constrângere îi sporește dorința și dorul de libertare, aceasta devenind adevărată ispită, însă de data aceasta este vorba de o ispită măgulitorare, asemenea unei flori nobile (crinul, poate chiar unul imperial!), înmiresmate, atrăgătoare și cuceritoare: „M-ajunge câteodată/ dorul,/ de tot ce nici/ nu mi-am dorit./ Și știu că-i doar/ ispita înflorită/ cu miros alb/ și cald de crin./ De unde vine-atâta dor, când ochii mei/ au adormit?/ E taină mare/ și ispita asta!/ Da-s fericită,/ fiindcă m-am trezit!” (Ispita) Are și o explicație a ceea ce se întâmplă – adormise și dorul a trezit-o la fericire. Merge mai departe, cugetând asupra dorului: „Mă-mbăt cu dor,/ dorit/ la ceas târziu de clopot…/ Și ochii mi-i acopăr/ de fior,/ când inima, nesocotit/ de jucăușă,/ s-a încuiat cu lacătul / de dor,/ să nu pășească nimeni/ pragul de la ușă!” și reușește să deschidă acest „Lacăt de dor” pentru a se trezi în „Dimineața cu dor”, când: „…Și picurau lacrimi de sânge/ pe câmpul nins și-ntroienit/ cu flori de liliac și maci/ când bezna, de stele strivită,/ sapă adânc să-și facă rădăcină/ în ceasul orelor ce ruginesc,/ când taci.”
Descoperă că atunci când rădăcinile-i sunt puternice, încet, încet apare și: „O scânteie/ mi-a aprins/ lumina în suflet./ Și ochii, din vis/ mi-au trezit privirea/ care-și făcuse cărare/ spre zâmbetul tău./ Apoi/ scânteia/ mi-a smuls cuvântul/ ce-mi stătuse în umbră/ închis/ și rostirea se aprinse/ cu tot/ ce în mine fusese/ adormit./ A fost vis?/ M-am trezit?/ Spre cer mă înalț/ cu privirea/ și tângui iertare/ pentru tot ce-am greșit.” (Scânteia) Poeta ne recomandă să fim mereu în stare de veghe și trezvie, cu atenție sporită la tot ceea ce facem și la tot ceea ce se întâmplă pentru a avea un comportament adecvat locului și timpului, dar mai ales plăcut Domnului. Și chiar dacă uneori mai greșim, poeta ne spune că vine și o vreme de „Trezire”: „Mă întorceam/ din legea firii,/ cu dragostea frântă/ de dor./ Îmi uitasem/ și zâmbetul/ pe oglinda lacului,/ unde-și făcea loc/ o stea căzută,/ plictisită/ de-atâta înalt.” Și astfel, zburăm asemenea pescărușului, fie el și eșuat pentru că nu contează rezultatul, ci zborul în sine, exercițiul prin care putem învăța o lecție: „Demult, te-așteptam,/ rătăcind pe undeva/ între cer și pământ./ În mine e o mare/ de liniști./ Cânt/ și m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruș/ eșuat.” (Revenire)
Așadar, calea adevărată este să ne lăsăm în voia Domnului și să trăim în iubire, instanță majoră a planului divin. „Să fiu mereu/ un dor de anotimp,/ să fiu răspuns la orice întrebare/ să fiu blestem, ca-n rău/ să nu cuprind/ cea mai fierbinte-mbrățișare./ Să fiu orice sub soare/ prin care să mă înalț/ și nu, să fiu un rest de mine,/ să umplu goluri sufletești/ și uneori singurătăți…/ Eu vreau/ pentru-ntuneric,/ să strălucesc mai tare.” (Să fiu) Timpul își urmează cursul, ajungem în toamna vieții, și asemenea frunzei care-și pierde treptat verdele primăvăratic al sevei hrănitoare și se desprinde de ramura susținătoare și omul în: „În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu/ a făcut ca frunza să tacă./ Resemnată,/ fără nicio adiere de vânt/ s-a desprins și s-a rupt/ ca din mine…/ Și-amândouă am plîns/ și am curs/ pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare./ Sub ninsori, amândouă/ ne vom preface… pământ.”
(Metamorfoză)Timpul profan este finit. Oamenii, doar niște frunze sunt supuși unei metamorfoze prestabilite de timpul sacru, de providență. Dacă viața este un zbucium continuu, poeta ne recomandă să căutăm în noi și dincolo de noi, în lumea de lângă noi și din depărtare; această căutare trebuie făcută din iubire, în iubire și pentru iubire pentru că nimic nu reușim fără iubire. Pe lângă iubirea familiei, a semenilor, pentru autoare: „Viața- Sclav/ mereu mi-a zdruncinat,/ sufletul, cristal curat/ și-n pulbere l-a transformat./ Viața – Împărat/ la loc l-a alcătuit/ din cioburi de liniște/ de granit./ Și totuși. EU,/ liniștea o caut/ și-o găsesc mereu/ și-n bine, și-n rău…/ Însă liniștea mea,/ am găsit-o/ la DUMNEZEU!” (Marea iubire) Și descoperind pe o anumită treaptă a vieții, Iubirea Infinită, i s-a revelat și forma de a I se adresa, de a O invoca, de a-I mulțumi și de a O slăvi: „Doamne,/ te rog să-mi vindeci/ sufletul,/ de boala mărginirii./ Copilul meu, din revărsarea/ firii,/ să-l vindeci de păcat./ Și te mai rog,/ de teamă/ să mă vindeci, / când Ușa/ se va deschide/ spre Înalt!” (Rugăciune) Este și un mod de pregătire pentru a trece pragul timpului profan spre timpul sacru, spre eternitate cu nădejdea învierii.
Timpul, în viziunea Dorinei Carp Nenici are chip de: Neputință și speranță, Frate, Amăgire, Lacrimă, Joc, Nostalgie, Cuvinte tăcute, Veghe, Durerea tăcerii, Dor, Amprentă, Ispită, Scânteia, Trezire, Iubire amăgitoare, Revenire, Trădare, Melancolie, Bumerang, Secret, Stea cu noroc, Liniștea serii, Furie albă, Amurg, Înserare, Meditație, Furtună, Fulger, Vis, Ger, Lacrima Domnului, Marea iubire, Rugăciune, Mărturisire, Rugăminte, Doamne… Toate acestea sunt secvențe ale timpului profan, cu lumini și umbre, sub un cer cenușiu ori senin, urcând pe Cale spre Seninul Celest.Sonul poeziilor din „Cu timpul de mână” se modulează după starea de spirit a autoarei, nu întâlnim nicio urmă de fantazare, ci doar „gânduri, emoții și sentimente”, după mărturisirea Dorinei; trările sale sunt simple adevăruri. Prin acest volum, se prefigurează un poet în înțelesul deplin și adânc al cuvântului, a cărui simțire este încărcată de lumini și umbre. Sentimentul poetic are o discreție și un farmec bine definit. Își pune mereu întrebări, vede primejdii, are presimțiri, simte „durerea tăcerii”, o bântuie necunoscutul cu „imagini cenușii” ale cuvintelor.
Acceptarea nopții și durerii, a pierderii și scăderii este dovadă de înțelegere profundă, de înțelepciune. Dar nu rămâne imuabilă într-o stare, într-un tipar (timpul curge), astfel la un moment în viața sa se ivesc speranțe, țâșnesc nădejdi, se profilează lumina și seninul, se înfăptuiesc proiecte și se împlinesc vise. Caruselul liric al Dorinei Carp Nenici ne antrenează cu eleganță și bunăvoire în jocul „Cu timpul de mână”, lăsându-și propria amprentă în sufletul cititorilor. O amprentă bine conturată, durabilă care te invită, cititorule să revii și să-i tot citești poemele, adevărată simfonie „o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini” ale cărții, care impresionează prin simplitatea și limpezimea stilului și prin claritatea mesajului. Vasilica Grigoraș
„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ
ca să aline suferinţele neamului omenesc.”
Bernardin de Saint-Pierre
Omul este asemenea unei cărţi. Fiecare dintre noi avem o cale de parcurs pe acest pământ, timp în care scriem, desenăm, colorăm o carte în mai multe volume, numită viaţă. În fiecare volum al acestui jurnal se întind în timp şi spaţiu mai multe capitole, fiecare purtând un titlu, sub cupola căruia se află „texte”: fapte, trăiri, reuşite, eşecuri…, Toate sunt doar fraze si paragrafe din care ne construim „romanul” vieţii. Da, pentru că: „viaţa fiecărui om este un roman”. Dar pentru a scrie romanul, elementele enumerate mai sus sunt aşezate cu migală sau la repezeală, în mod inspirat ori nu prin semne şi sunete unite în cuvinte. CUVÂNTUL este celula de bază a CĂRŢII, şi dă ordine vieţii OMULUI. Cuvântul este harul Domnului, care ni s-a descoperit pentru a-l pune în „pagină”. Conştientizând câţi talanţi avem din buna-voire a Domnului, îi investim în a spune/scrie/împlini gânduri, gesturi, nu doar pentru noi, ci şi pentru a dărui.
Omul cât trăieşte învaţă. Învăţăm de la oameni, din cărţi şi de la Dumnezeu. În cei şapte (acum şase) ani de-acasă învăţăm multe lucruri de la bunici, părinţi şi fraţi, apoi din manualele şcolare şi din cărţile citite, de la dascălii din şcoală; aceştia prin ştiinţa lor de carte, prin darul pedagogic, prin manifestarea unor abordări psihologice potrivite ne îndrumă spre un domeniu sau altul, urmând calea care ni se potriveşte. Aşadar, ne pregătim pentru viaţă şi cu ajutorul cărţilor. Ştiinţa de carte nu exclude învăţarea din modul de a fi al oamenilor care ne ies în cale la un moment dat. Aceste căi se întrepătrund, se completează, cu o singură condiţie: noi să deschidem cartea, să ne stimulăm pofta pentru lectură şi să ne deschidem unii către alţii. Această deschidere este condiţia „sine qua non” pentru ca învăţăturile să curgă firesc, duios, melodios, dar riguros, în funcţie de ramura cunoaşterii umane sau forma exprimării artistice.Trebuie să menţionăm şi faptul că viaţa nu este doar lină şi mereu ascendentă, poate fi şi tumultoasă, cu piedici de tot felul, care impun un anumit ritm mişcărilor noastre, mers la pas, agale, la galop ori la trap, alergând şi sărind peste obstacole, dar şi mers târâş, în genunchi. În atare situaţii este nevoie acută de carte. Probabil din acest motiv, vechii egipteni au scris pe frontispiciul Bibliotecii din Teba (Egipt): „Cartea – leac pentru suflet.” Tot în această idee, Tudor Vianu spune: „Cartea e un tonic – miracol şi eternitate. O naţie care nu citeşte rămâne în stare de inferioritate, fără forţă şi fără impuls de creaţie, fără sensibilitate, …, fără pasiunea pentru gând şi frumuseţea de sus.” iar Nicolae Manolescu mărturiseşte: „Resimt fiecare zi fără o carte ca o zi pierdută.”
Pentru a ne construi edificiul numit viaţă în deplină cunoştinţă de cauză şi libertate absolută este nevoie să ne cunoaştem pe noi înşine, iar pentru explorarea de sine trebuie să îndrăznim să deschidem „coperţile propriei fiinţei” şi să ne citim „filă cu filă”, atât cu mintea, dar mai ales cu inima. Este nevoie de sinceritate şi atenţie sporită în aprecierile pe care le facem despre noi. Să ne punem întrebări şi să dăm răspunsuri obiective, clare. Aprecierile să fie în funcţie de anumite valori umane, morale, spirituale… Acolo unde întâlnim abateri, „defecţiuni” să încercăm să le corectăm.
Pentru ca semenii noştri să ne cunoască din ce în ce mai bine şi cu adevărat aşa cum suntem, trebuie să le permitem să deschidă cartea care ne alcătuieşte. Asta nu înseamnă lipsirea ori renunţarea la o anumită intimitate. La rândul nostru, pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi să încercăm să citim în cartea vieţii lor, respectându-le personalitatea şi discreţia. Atitudinea, comportamentul şi cuvintele ne dau informaţiile necesare descoperirii afinităţilor şi deosebirilor dintre noi. Dacă o carte poate fi citită şi printre rânduri, omul poate fi descoperit şi prin gesturi, mimică şi chiar prin tăcere. „Şi tăcerea este un răspuns”, spunem uneori. Astfel putem fi în cunoştinţă de cauză atunci când stabilim anumite relaţii şi stilul de comunicare.
Oamenii de lângă noi ne ţin companie în anumite momente, ne oferă sfaturi atunci când avem nevoie, ne ajută să ne regăsim când rătăcim, dar pot să ne îndrume să-l descoperim pe Dumnezeul din noi. Aceleaşi lucruri şi multe altele le putem învăţa din cărţi. Îndeletnicirea, preocuparea de a citi nu este numai pasiune, ci şi o artă, iar „Arta de a citi este arta de-a gândi, plus încă ceva… Asta înseamnă a cugeta împreună cu altcineva, a înţelege gândirea altuia şi a intui gândirea pe care el ne-o sugerează, conformă sau contrară lui.” (Emile Fagueti) Dintr-o carte putem Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: OMUL ȘI CARTEA, FIINȚE DEOPOTRIVĂ”→
potop în cer
şi pe pământ
plouă întruna
frigu-mi paralizează
măduva caldă a oaselor
şi clipe neînchipuit de lungi
domnesc în adâncă tăcere
gândul îmi e împroşcat
cu noroiul din băltoace
irişii uscaţi varsă
şuvoaie de lacrimi
fruntea îmbrobonată de riduri
văi între dealuri
adumbrite de nori
veştile bune se lasă
demult aşteptate
privesc în inima mea
şi văd cum licăreşte
floarea de colţ
feştilă de opaiţ aprins
marele simbol
al albastrului curat
Mărturisesc sincer că sunt impresionată de numărul mare de scriitori, poeţi, critici literari şi cititori care au făcut comentarii despre volumul „Anaforisme din Ţara Luanei“, Editura OMEGA, Buzău, 2019. Toţi au exprimat aprecieri elogioase. Acest fapt are o explicaţie cât se poate de simplă. Cartea este atât de bine ticluită şi tâlcuită, încât mă îndeamnă şi pe mine să scriu câteva gânduri.
Oamenii sunt ceea ce învaţă în timp. În această cheie îl privim şi pe Girel Barbu, însă cititorii nu-l apreciază doar pentru ceea ce a învăţat şi învaţă, ci pentru harul şi iscusinţa manifestate în arta scrisului. Apariţia volumului „Anaforisme…“ nu mă surprinde în niciun chip. Cunoscând o parte din scrierile poetului, eseistului şi criticului literar buzoian, consider că un asemenea demers este cât se poate de firesc. Este rodul unor acumulări intelectuale, culturale şi spirituale care au găsit terenul fertil în puterea de creaţie a autorului. Pe cerul universului său literar răsare o nouă stea, care-i încununează opera şi-i conferă strălucire.
Ceea ce este demn de apreciat la autor, este puterea de sinteză a ideii. Prin raţionamente imbatabile, formulează concluzii perene, valabile în timp şi spaţiu. Sinteza astfel realizată are la bază o analiză minuţioasă, profundă, temeinică a unei lumi de atitudini şi manifestări, variate prin culoare şi lumină, intensitate şi diluare, sonoritate şi tăcere… A scrie aforisme înseamnă a cerceta, a descoperi, a cunoaşte. Scriitorul, având calitatea de bun observator este un cunoscător de oameni, cu trăsăturile lor afirmate şi definite într-un context socio-uman. Nu se opreşte însă aici. Analizează atent faptele şi acţiunile care prezintă o anumită certitudine şi pregnanţă şi le dă forme abreviate, miniaturizate şi esenţializate şi după ce dă enunţului o formă coerentă, le oferă celorlalţi. Maniera în care sunt scrise aforismele reprezintă calea sigură prin care ajung, fără staţionări nepermise la mintea şi sufletul cititorului. Ne pun în mişcare, ne provoacă să gândim şi pe măsură ce înţelegem, simţim cu adevărat mesajul lor intrinsec.
Autorul se dăruieşte pe sine, dar nu oricum, ci invitându-ne la reflecţie. Ne propune, ne îndeamnă să stăm de vorbă cu noi, cu eul interior, pentru că acolo este Domnul, Dumnezeul nostru, iar la descoperire, ne mirăm de măreţia Sa: „Doamne, cât eşti de necuprins, şi totuşi încapi într-o inimă de om!“ Mergând mai departe cu raţionamentul, ne anunţă că „Dumnezeu sălăşluieşte în respiraţia noastră“, de aceea trebuie să-l rugăm neîncetat: „Fă-mă Doamne, sclavul iubirii şi voi fi liber!”. De ce acest lucru? Pentru că a înţeles limpede că: „Dumnezeu bate trupul ca să priceapă sufletul”, şi doar „Crucea este cheia cu care a fost deschis Raiul!”, singura speranţă de iluminare şi înălţare a oricărui muritor.
Întâlnim în carte un tandem interesant, Girel Barbu şi cititorul la o agapă, în care protagonistă este înţelepciunea. Fiecare participă cu tot potenţialul său intelectual, mental, afectiv; unul scrie, altul citeşte, unul comunică, altul învaţă, unul pictează altul pune în ramă, unul măsoară, croieşte şi coase, altul îmbracă, unul oferă, altul primeşte… Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Girel Barbu sub zodia înțelepciunii”→
„Cărţile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ
