Etichetă: Vasilica Grigoraș

Vasilica GRIGORAȘ: „Urma soarelui” în lumina anotimpurilor Anei Urma

Urma soarelui prinsă într-o carte. Şi nu în orice carte, ci una specială, cu mireasmă de “sakura” (flori de cireş japonez). Un volum de poeme de sorginte niponă (haiku), premiat în cadrul Proiectului „Festivalul Internaţional de creaţie Literară „Titel Constantinescu”, Ediţia a XI-a, Râmnicu Sărat, Proiect aparţinând Asociaţiei „Renaşterea Râmniceană”, preşedinte Constantin Marafet. A obţinut Premiul „Vintilă Horia”, în anul 2018. Cartea a apărut la Editura Rafet, Râmnicu Sărat.


Pentru cei care o cunosc pe poeta Ana Urma, câştigarea acestui premiu nu este o surpriză. În lumea haijinilor s-a remarcat în timp fiind apreciată ca unul dintre cei mai buni autori de poeme nipone, excelând în compunerea de haiku, meritul său fiind recunoscut cu locuri fruntaşe la concursurile naţionale săptămânale şi lunare. Poeta a obţinut mai multe premii şi la concursurile de poezie.


Cartea „Urma soarelui”, nu este singura din panoplia creaţiei sale. În anul 2015, la Editura PIM din Iaşi i-a apărut primul volum de haiku ”Ploaie de vară”, iar la Editura Art Book Bacău volumul de poezie ”Isadorable”. În anul 2016 vede lumina tiparului volumul de poezie ”File de jurnal”, volum premiat la ”Festivalul de poezie religioasă – Credo” 2017.


Aşa cum mărturiseşte, Ana Urma a început să scrie haiku din anul 2010, atunci când a „descoperit comunitatea interactivă online a iubitorilor de haiku Romanian Kukai şi pe oamenii minunaţi, care fără să ştie au răspuns unei nevoi lăuntrice de căutare şi apropiere, de a mă iniţia şi lămuri pe mine însămi despre misterul descifrării celei mai populare poezii de inspiraţie niponă, haiku”. A început să scrie şi să trimită la concursuri şi frumoasele rezultate nu s-au lăsat aşteptate.


Pentru toţi autorii de haiku, Matsuo Bashō este farul de la care primim lumină: „…compunerea unui poem trebuie să fie înfăptuită într-o clipă, cum simte o ciocănitoare de departe un copac uriaş sau cum sare un spadasin la un duşman periculos”. În acest spirit, haijinul Ana Urma imortalizează imaginea într-un haiku, surprinde un istantaneu, un flash, nu descrie, ci printr-o singură tuşă creioanează, juxtapune, alătură cele două planuri ale poemului.


Organizarea internă a volumului este cronologică, incluzând poeme scrise între anii 2010-2017. Fiecare an este un capitol, căruia autoarea i-a dedicat şi un motto, ales, fireşte din Matsuo Bashō. Vieţuind conform înţelepciunii din „ţara soarelui răsare”, părintele haiku-ului, ne sfătuieşte : „Nu căuta să calci pe urmele înaintaşilor. Caută ceea ce au căutat ei.” Şi Ana Urma este un căutător iscusit în poemele sale.
„soare la apus –
umbra mult mai înaltă
decât bunica”
Întâlnim aici o juxapunere a două imagini. Prima „soare în apus” este o constatare, o observaţie, iar a doua „umbra mult mai înaltă/ decât bunica”, o contrapondere a versului doi şi trei. Un tablou superb, unui cadru natural i se juxtapune o imagine, a bătrânei. În primul vers, autoarea ne propune să asistăm la asfinţitul soarelui, o imagine celestă. Ziua este pe sfârşite, soarele alunecă uşor, dar sigur spre orizont, strălucirea se atenuează treptat, timpul îşi deapănă firul. În planul al doilea, după kireji, poeta animează imaginea prin prezenţa bunicii, care se împuţinează, parcă este mai mică în statură, doar umbra-i mai înaltă la apusul soarelei. Întâlnim aici paradoxul, figură de stil permisă şi recomandată în compunerea haiku-ului şi utilizată cu dibăcie de Ana Urma. Şi mergând cu raţionamentul mai departe, aş adăuga faptul că fiecare dintre noi suntem o zi, răsărim şi apunem, precum soarele. Ca şi lumina soarelui şi omul pe pământ este trecător. Autoarea leagă cu abilitate lumea omului cu cea a cosmosului, umanul cu cerescul, ambele creaţii divine.
„cuiburi fără pui –
privirea bătrânului
tot mai des spre cer”
Un haiku reuşit, o notaţie precis alcătuită şi cu profund conţinut. Este lesne să înţelegem că primul vers „cuibul fără pui” reprezintă casa fără copii. Poate n-au fost niciodată sau, poate au plecat din casa părintească din varii motive. Şi-ntr-un caz şi-n altul, părintele, de-acum bătrân priveşte „tot mai des spre cer”, cu gândul la bunul Dumnezeu, fie a neputinţă, fie cu înţelepciunea acceptării situaţiei în care se află. Înţelege că se apropie timpul să plece la Cer.
„vânt peste ape –
în oglindă tremurând
iarăşi luna”
Un instantaneu dintr-o noapte de toamnă senină, în care protagoniştii sunt vântul, apa şi luna. Oglindirea astrului nocturn pe suprafaţa apei este o imagine vizuală, lacustră, sugestivă. Ne punem firesc întrebarea, oare de ce tremură luna? Găsim explicaţia în primul vers: vântul este cel care mişcă luciul apei, iar luna „emoţionată” la întâlnirea acestuia, rezonează în vibraţie şi tremură în ritm eolian. Prin folosirea cuvântului „iarăşi”, poeta ne spune că fenomenul este repetitiv. Şi chiar o credem.
„lumina din geam –
în cana fără toartă
primul ghiocel””
Ne aflăm în anotimpul de primăvară, cu zile mai luminoase, în care ne trezim bine dispuşi şi mai optimişti. În casă, pe masă o „cană fără toartă”; o avem mai de demult, dar nu renunţăm la ea pentru că ne este dragă, este păstrătoarea unor amintiri frumoase, poate am primit-o în dar de la cineva drag… Într-un strop de poem este reflectată desprimăvarea naturii şi a sufletului. Lumina soarelui ne intră în casă şi în inimă prin prezenţa primilor ghiocei. Ne înseninează, ne dă speranţă de mai bine.
„pian în amurg –
cu fiecare notă
alte frunze cad”
Nu este un concert, ci o voce singulară, un „pian în amurg” cântă lângă noi, împreună cu natura receptivă la sunetul instrumentului deapănă frunzele timpului. Un tablou superb de toamnă spre sfârşit, un pian mai vechi care îşi cântă ultimele arpegii spre bucuria tuturor. Toamna îşi dezleagă frunzele, acestea slobozind pe tonuri romanţă sau rapsodie, de ce nu? Pe final de vreme bună, savurăm armonia sublimă a cântecului pianului şi a naturii.
„un alt răsărit –
albi şi pereţii sălii
de aşteptare”
Primul vers „un alt răsărit” este o tuşă de penel din natură, este o sugestie limpede, care ne duce cu gândul la un nou început, o şansă nouă în/la viaţă. Fiecare dintre noi trecem şi prin grele încercări, dar poeta nu explică când şi cum se întâmplă, se desfăşoară acest lucru, însă ne sfătuieşte să avem speranţă pentru că asemenea răsăritului de soare, va veni şi bucuria inimii. Când este vorba de noi înşine sau de o persoană dragă aflată pe patul de spital, să nădăjduim într-o nouă rază de lumină, pentru că sunt „albi şi pereţii sălii/ de aşteptare”. Imaginea oglindită în partea a doua a poemului este frumos articulată prin folosirea cuvântului „aşteptare”, ceea ce presupune şi multă răbdare şi credinţă.
„lan de lavandă –
toată mireasma verii
în perna cu flori”
Cine nu a văzut un „lan de lavandă” şi nu a rămas impresionat de culoarea şi parfumul său? Pe şevaletul câmpurilor o privelişte din plină vară, a cărei mireasmă a pătruns şi în casa noastră prin perna pe care mama, bunica au cusut aceste minunate flori. Bucuria se prelungeşte dincolo de timp, vara trece, însă mireasma rămâne împregantă în perna pe care ne odihnim şi, care ne odihneşte.
„vremea dudelor –
pe umărul copilei
primul tatuaj”
O nouă imagine estivală. De data aceasta, un colţ din grădina de la ţară, în care autoarea surprinde „vremea dudelor”. Dulceaţa acestora îmbie oamenii, indiferent de vârstă, însă cu prioritate copiii să se înfrupte cu poftă. Şi cum altfel, decât scuturând dudul. Fără a spune expres culoarea dudelor, înţelegem că sunt negre, iar acestea îşi lasă amprenta pe umerii, mâinile lor, asemenea unui veritabil tatuaj, pe care îl poartă bucuroşi mai mult timp, poate până la terminarea dudelor coapte. Cu un efort de imaginaţie, chipul copilei este un tablou minunat pe aureola verii. Prin prezenţa dudului şi a copilei, poemul este unul jucăuş, predispune la bucurie, invitându-ne şi pe noi să culegem dudă cu dudă, dacă se întâmplă să fim prin preajmă.
„singur pe peron –
scuturându-se de floare
cireşul amar”
La prima lectură, din versurile din planul doi al poemului, credem că e vorba de primăvară, când cireşul îşi scutură florile. Ni se pare normal, însă ne întrebăm: de ce poeta a precizat că este vorba de un cireş amar? Întorcându-ne la primul vers „singur pe peron”, presupunem că e vorba de o despărţire, poate o dezamăgire în dragoste (de aceea o fi cireşul amar!!). Putem crede că este „toamna” unui cuplu, apusul unei iubiri. Un haiku excepţional, cu o remarcabilă forţă de sugestie.
Dar toamnele trec, iar noi aşteptăm să petrecem alte bucurii ale timpului când:
„urme în omăt –
plină de bastonaşe
prima dintre foi”
Început de iarnă, ici colo pâlcuri de zăpadă aşezate pe pământul negru ori pe frunzele deja ruginite. Bucuria zăpezii pentru toţi ne scoate din casă, cei mari pentru treburile zilnice, cei mici nerăbdători să se joace, lăsând cu toţii „urme în omăt”. Încercând să decriptăm partea a doua a poemului „plină de bastonaşe / prima dintre foi”, conştientizăm că de acum începem să adunăm primele amintiri pe care le postăm cu migală pe prima dintre filele cărţii, reflectare a spectacolului, a jocului dăruit de Dumnezeu pe pământ, numit viaţă.


Poeta Ana Urma merge mai departe pe firul logicii şi ne sugerează (poate chiar ne avertizează) că se poate întâmpla ca atunci când
„ninge cu fulgi mari –
între creion şi hârtie
nicio literă”.
Un autentic poem de sorginte japoneză încununează creaţiei poetei. Ne dăruieşte o imagine superbă a naturii. Totul este alb, pur, tămăduitor. Rămânem cu toţii în casă, acasă, cu noi înşine, cu eul nostru liric, doar medităm, ne rugăm. Nimeni şi nimic nu poate împieta această stare, sperând că va veni timpul în care completăm jurnalul cu slove, versuri, imagini şi trăiri de fineţe şi profunzime.
Revenind la Basho, care spunea că „Dacă în universul acesta răsar flori, eu am încredere în el.” Şi Ana Urma are încredere în frumuseţea şi generozitatea poemelor japoneze pentru sufletul şi spiritul nostru. „salcâmi în floare –
încet desferecate
toate porţile”

Se spune că o floare nu aduce primăvara, însă cu certitudine mireasma florilor de salcâm nu cunoaşte margini, se propagă în cele mai mici cotloane ale naturii şi vieţii omului. Să ne deschidem sufletul la frumosul din natură, la parfumul inconfundabil al acestor flori, la albul lor strălucitor şi să ne reanimăm sufletul, cumva puţin ofilit de iarna trecătoare. Dar să ne mângâiem inima şi mintea şi prin lectura unor minunate poeme, precum cele din acest volum.


Felicitări, Ana Urma pentru cartea „Urma soarelui” şi pentru premiul obţinut la Festivalul de poezie de la Râmnicu Sărat!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

25 octombrie, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: Şi poeţii construiesc poduri

Cu mai bine de 16 ani în urmă, doctor în sociologie Valentina Teclici şi-a ales ca ţară de adopţie îndepărtata Noua Zeelandă. A scris şi publicat poezie şi proză în România în limba română, a scris în Noua Zeelandă în limba engleză, dar a fost publicată şi în reviste şi antologii din Canada, SUA, Irlanda, Australia, Israel… Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, Secţia pentru copii şi tineret (1993), a Societăţii Poeţilor în Viaţă din Hawke’s Bay (2013) şi a Societăţii de Poezie din Noua Zeelandă (2013). Dacă în lumea literară din România şi Noua Zeelandă este cunoscută ca poetă şi scriitoare, la sfârşitul anului 2016 vedea lumina tiparului primul volum al unei inedite antologii, iar în toamna acestui an (2018) apare cel de-al doilea volum din Antologia „Poetical bridges – Poduri lirice”. Ambele volume sunt în ediţie bilingvă, română – engleză şi au aceeaşi structură internă, fiecare incluzând 12 poeţi din Noua Zeelandă şi 12 de origine română. Cartea apare la Editura Scripta manent, Napier (NZ) şi tipărită în România, PIM, Iaşi.


După editarea volumului 1, am publicat o recenzie în mai multe publicaţii periodice din ţară şi din străinătate, pe suport hârtie şi în mediul online. De data aceasta, voi face anumite consideraţii asupra celui de-al doilea volum.


Valentina Teclici concepe această carte din interiorul poeziei, din inima cuvântului bine rostuit în vers. Aici o întâlnim în postura de antologator, editor şi traducător. Este „amfitrionul” volumului, „invitând la cuvânt” pe „scena” celor 224 de pagini poeţi români, trăitori în România, Australia şi Israel şi din Noua Zeelandă, unii stabiliţi aici din alte colţuri ale lumii (Honduras, SUA, Spania, Serbia). Aşezarea poeţilor în volum este în ordinea descrescătoare a vârstei acestora (unul din Noua Zeelandă, unul din România), după cum urmează: Sonia MacKenzie, Ion Gh. Pricop, Dame Fiona Kidman, Passionaria Stoicescu, Cristine Climo, George Roca, Laurice Gilbert, Vlad Vasiliu, Anita Arlov, Cezarina Adamescu, Angus MacDonald, Dorina Stoica, Jeremy Roberts, Bianca Marcovici, Tim Upperton, Constantin Frosin, Leonel Alvarado, Victoria Milescu, Bryan Walpert, Luminiţa Potîrniche, Gus Simonovic, Ştefan Doru Dăncuş, Maria Munoz, Manuela Cerasela Jerlăianu.


Fiecare autor „recită” tacit, cu „intonaţia” subtilă a scrisului de calitate, trei poeme şi se prezintă pe scurt, oferind cititorilor informaţii despre viaţa şi creaţia sa. Autorii au voci diferite, varii motive de inspiraţie, mânuiesc figurile de stil cu pana inimii, în funcţie de locul naşterii, experienţa de viaţă, educaţia şi cultura acumulată în timp, trăiri şi simţăminte.


Valentina Teclici este o bună cunoscătoare a fenomenului liric, în general şi a operei autorilor români şi a celor neozeelandezi. Pune faţă-n faţă două culturi, aflate la antipozi, nu numai geografic, dar şi literar, găsind liantul cel mai durabil – versul şi emoţia – pentru a realiza poduri trainice. Cartea leagă cu abilitate cele două tărâmuri lirice de înaltă vibraţie, armonioase prin metaforă şi ritm, distincţie şi stil, credinţă şi emoţii împărtăşite cu dragoste. Prin extensie avem imaginea creaţiei literare a generaţiei actuale, care orientează cititorul în lumea specială a poeziei, îl adapă puţin câte puţin cu apa vie a două culturi, acestea curgând lin, limpede şi voluptuos într-un singur fluviu, cu toţii înotând în aceaşi direcţie, ceea ce dă stabilitate podurile propuse pentru construcţie.


Lacătul fiecărui pod se deschide cu blândeţe şi curiozitate pentru a descoperi „vocea” poeziilor atât de personală, distinctă, şerpuind prin labirintul trăirilor. Fiecare autor vine în poezie cu aerul inspirat în ţara de origine, adăugând mireasme din ţara adoptivă. Dar, să purcedem la a prezenta câţiva dintre poeţi:
Sonia MacKenzie, decan de vârstă al poeţilor incluşi în volum este o profundă observatoare a naturii, „Îmi amintesc mişcarea pletelor sălciilor plângătoare/ când adia briza de vest./ Este ciudat cum tot ce-i frumos/ şterge ce-i trist şi urât.” (Cel orb) O pasionată a călătoriilor, în parcurgerea anotimpurilor vieţii îşi creionează cu înţelepciune şi mândrie chibzuită portretul în cuvânt: „Faţa mea este o hartă a drumurilor./ Fiecare rid îmi trezeşte o amintire/ Nu mai pot descifra/ Care moment de fericire/ Ori de tristeţe/ A marcat fiecare rid./ Dar sunt mândră să le port/ Şi să arăt lumii/ Că am trăit.” (Faţa mea)


Fire sensibilă şi, probabil impresionată de tristeţea şi suspinul unui bărbat, empatizând cu acesta, Dame Fiona Kidman ne spune cu gingăşie că, uneori şi bărbaţii plâng: ”Un bărbat mergând pe drum în jos,/ muşchii umerilor lui legaţi/ strâns ca bolovani sub cămaşă,/ un bărbat frumos, solid, tot/ fibră şi putere … Până/ atunci, nu mai văzusem un bărbat/ plângând… Ceea ce-mi amintesc cel mai intens din acea noapte/ este cât de abundente erau florile/ pe viţele de fructul pasiunii,/ parfumul lor la fel de suprarealist ca şi bărbatul/ plângând şi mergând singur/ pe calea accidentată unde doar/ un copil i-a observat căzătura.” (Bărbat plângând)


Maria Munoz, de origine spaniolă, scrie o superbă poezie de dragoste, întâlnirea bărbatului cu „suflet de marinar”, călător prin lume, devine „cerul” său şi-i „împodobeşte zilele iernii”: Suntem aici, chiar în acest moment/ dăruind totul, cu inimile deschise./ Refugiindu-mă în existenţa ta, respirând respiraţia ta./ Eşti al meu, sunt a ta. Ne iubim. Te rog opreşte timpul!” (Ai venit din depărtări)


Întâlnim în volum şi o pată de culoare, o tuşă de lumină de inspiraţie japoneză, semnată de Christine Climo prin câteva haiku-uri: „după ploaie/ o petală roz de camelie/ se odihneşte, strălucind”. Mergând la o expoziţie de Haiku la Muzeul Otaga, poeta afirmă că: „Acestea erau încărcate cu viaţă într-un halou de simplitate, frumuseţe japoneză şi muzică a anotimpurilor”. Pline de mireasmă şi armonie sunt şi poemele sale.


AnitaArlov încântă inima cititorului cu un poem despre Mona Lisa, observând asemenea pictorului similitudinea dintre picătura care se prelinge pe frunze şi universul dulce curgător care se dizolvă, alunecând tandru pe chipul omului: „uite/ picătura/ pe frunză/ prelingându-se/ întreagă de sus/ pe frunza de jos… // asta poate că înseamnă/ să realizezi/ siguranţa unui astfel de pictor/ care vede/ un cosmos fluid/ tremurând/ între/ buze şi gură/ dantelă şi piele/ piele şi ce e sub ea”. (Mona Lisa)


Citind volumul 2 al antologiei Poduri lirice ne împărtăşim cu Darul nedăruit, creaţie a lui Angus MacDonald, cel care mărturiseşte că „În ceea ce priveşte stilul, îmi place ideea de poeţi de jazz, unde ritmul şi rima se sincronizează, decât să urmeze forme fixe”. Şi, iată poemul său, confirmă afimaţia de mai sus: „Un poem se prăfuieşte/ Ca un cântec îmbătrânind/ Necântat/ Mai bine să-l dăruieşti/ Celor mai buni prieteni/ Decât să putrezescă/ Într-un fund de sertar/ Neiubit/ Necunoscut”. Un adevăr indubitabil.


În opinia lui Gus Simonovic, şi el neozeelandez prin adopţie (venit din Serbia) dragostea este „pâinea” vieţii care, pentru a creşte are nevoie de „drojdie”, de atenţie, de implicare, de răbdare în aşteptare: „Cu inima grea presar drojdia dorului pe aluatul/ timpului. Visând cum mâinile tale rup pâinea/ şi găsesc ascunsă în ea moneda iubirii”. (Drojdie)


Schimbând registrul geografic şi cultural, ne întreptăm spre poeţii români. Ion Gh. Pricop, poetul, prozatorul, eseistul şi profesorul de pe „Uliţa Scriitorului” îşi exprimă în vers dragostea faţă cronicarii neamului. De data aceasta este vorba de Grigore Ureche care a scris cronica românilor de oriunde s-ar afla „Şi te-ai încumetat, boier măria ta,/ oh, ce fruct dulce veninos a putut/ să-ţi rodească mintea, sufletul,/ să spui răspicat că rumânii, câţi se află/ peste tot în lume, de la un loc sîntu/ cu moldovenii şi toţi/ de la Rîm se trag.// Aşa scrib, aşa bărbat,/ tare în vârtute şi Ureche, ca un blând şi vrednic/ Grigore din popor, să ne tot trăiască”. (Cronicar)


Poeta, prozatoarea, traducătoarea Passionaria Stoicescu, cu aproape 70 de volume de autor publicate, onorează antologia Poduri lirice cu poemul „Poezia”, o meditaţie subtilă asupra poeziei, specie a genului liric: „Ea e ruda săracă a soarelui,/ a fericirii/ o zbatere în capăt de nadă….// Ea se măsoară doar în fărâme/ ca fericirea/ pe care altfel n-ai putea s-o suporţi”. Cu o sinceritate debordantă, poeta se confesează cititorului, dezvăluindu-şi starea de singurătate austeră: „Sunt singură şi mi-e greu –/ Mă privesc într-o oglindă pătată;/ Parcă-s eu şi nu-s eu/ Femeia asta mirată/ Femeia asta ne-ncrezătoare/ Că iubirea i-ar mai putea face bine…/ Unde-i îngerul să-i pot cere/ Să mă apere de eroare,/ Să mă ocrotească de mine?” (Aureola)


Românul australian, George Roca, scriitor, poet, actor, editor, jurnalist evadează din viaţa reală, în care timpul aleargă grăbit; deşi înconjurat de toate ale lumii, reuşeşte să se regăsească în chip minunat întru poezie: „Când m-am întâlnit cu poezia/ Aceasta mi-a deschis larg braţele/ Şi m-a mângâiat pe creştet!” (Evadarea) Înţelege că îmbrăţişarea a fost de ambele părţi de un real folos, atât pentru poet, cât şi pentru creaţia sa lirică, bucurându-se: „în fiecare dimineaţă/ când mă trezesc, mă bucur/ mă bucur că e soare/ mă bucur că e înnorat/ mă bucur că trăiesc”. (Mă bucur) Şi aceasta, pentru a trăi în armonie cu universul, ceea ce ne îndeamnă şi pe noi.


Un nume de rezonanţă în arta spectacolului, în cultura şi literatura română este Vlad Vasiliu. Co-autor al antologiei cu un poem închinat femeii: „Femeia aceasta e Mama mea;/ Această femeie-i Soţia mea;/ Copilul aceste mi-e Fiica:/ Credinţă, / Iubirea,/ Speranţa!” (Mărţişor) şi o poezie religioasă, intitulată Spovedanie („Ego sum qui sum”): „Doamne” (Ecce homo!)/ Am ucis, am furat,/ am fost desfrânat,/ strâmb am jurat./ Părinţii nu i-am cinstit,/ în ziua sabatului am muncit,/ femeia aproapelui am dorit.// Am muşcat, doamne, fructul acela din pom/ şi, iartă-mi păcatul trufiei,/ încă sunt mândru că mai pot fi OM.” Femeia şi credinţa, două teme extrem de generoase, deloc facile, dar asigură liniştea celui care le caută, le înţelege şi le iubeşte.


Prezenţa poetei, eseistei, scriitoarei Cezarina Adamescu în Poduri lirice aduce un plus de valoare prin profunzimea poemelor sale; dacă la prima vedere sunt triste, eul liric mergând la braţ cu singurătatea, cu tristeţea, în momentul în care apare inspiraţia, trăirile şi emoţiile îmbrăţişează fiorul lirismului, descoperind lumina: „Cu fiecare carte/ cobor din viaţă în moarte./ Din acest imens Nimic,/ iată, sunt şi eu părticică.” (Simultan) „Nu vă miraţi”/ Bucuria mea e tristeţea, / aşa cum spunea Cioran,/ amarnică bucurie – spun eu./ O-mpart cu Singurătatea/ sora mea de aici şi de dincolo.// Cea de a doua fiinţă din mine surâde/ în timp ce eu plâng./ Ea e lumina cuvântului.” (Sora mea de aici şi de dincolo)


Întâlnim la Dorina Stoica o poezie religioasă de calitate, plină de pioşenie şi smerenie. Evlavia şi harul creaţiei autoarei au fost răsplătite prin mai multe premii la nivel naţional. Prin credinţă, ne spune poeta, se „Umple cu lumină goluri din inimi,/ poartă universul pe umeri/ ca şi cum ar duce un sac de grăunţe la moară,/ are ochii umezi, blând melancolici,/ sufletul ascunzătoare de fluturi şi flori, / raiul patimilor pe drumul Golgotei”. (Dincolo de aparenţe)


O frumoasă împletire de dorinţi, de simţiri şi trăiri ale îndrăgostiţilor întâlnim în poezia lui Constantin Frosin, intitulată deosebit de sugestiv Vise frumoase. O, Doamne, cine nu visează la dragoste adevărată? Cine nu-şi doreşte împărtăşire prin iubire? Cine nu-şi simte fiecare moleculă din trup şi suflet plină de fiorul iubirii atunci când întâlneşte persoana hărăzită? „Firele trupului visează/ Strânsă împletitură cu ale tale,/ Plâmânii mei îţi trag parfumul/ Ca unei subţiratici flori de îmbătat fiinţe./ Urechile, nu sunete de flaut/ Ci tandre muşcături aşteaptă.”


Poetul, prozatorul, eseistul, editorul Ştefan Doru Dăncuş, cu modestie, cum rar mai întâlnim în zilele noastre consideră că: „nimic din ce spun nu e mai mare/ decât o furnică./ ea adună literele mele mici le depozitează/ îi vor fi hrană la iarnă./ din obrăzniciile mele îşi face piloni/ de susţinere pentru coridoarele minţii. (Singurul cerşetor sărac) Citind din scriitura sa, pot spune că este deosebit de profundă şi consider cu poetului îi stă bine şi când se alintă, numind creaţiile sale „literele mici” şi „obrăznicii”, acestea fiind daruri de mare preţ ale sale, o încântare pentru publicul cititor şi ingrediente solide care contribuie din plin la construcţia Podurilor lirice.


Prin translarea cărţii din engleză în română şi din română în engleză, Valentina Teclici confirmă o veritabilă cunoaştere a celor două limbi şi certe abilităţi de traducător. Se spune că poezia este ceva „ce nu poate fi tradus”, Valentina Teclici a reuşit să facă acest lucru într-un chip minunat.


Volumul are o coloratură cosmopolită şi este o mostră fină şi adâncă de multiculturalism. Lectura acestei cărţi deschide orizonturi noi spre lirica universală. Filonul emoţional al cărţii este dat de bătăile inimii la frumos ale fiecărui autor şi dăruit cu dragoste cititorilor. Înnobilează mintea, îmbogăţeşte cunoştinţele şi mişcă în profunzime sufletul celor însetaţi de poezie şi cultură. De aceea pot afirma că iniţiativa Valentinei Teclici de a publica o asemenea antologie este un proiect viguros, benefic pentru noi toţi.


Felicitări Valentinei Teclici şi co-autorilor!


Recomandăm cu bucurie cartea pentru lectură!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

22 octombrie, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: Îngerul nopţii

Îngerul nopţii

 

fără nicio tragere de inimă
ascult darabana ploii
şi cu gesturi necontrolate
îmi ridic privirea glacială
pentru a mă căuta

 

după multe aşteptări
m-am regăsit dar cu certitudine
sunt altcineva

 

în casa inimii
înceţoşată
de bruma amintirilor
ultimul ceasornic
bate ora
pentru un nou parcurs

 

de pe chipul
zilelor şi nopţilor
dispar smerite
lamentările înrădăcinate
de prea multă vreme
povăţuite
de fâlfâitul gingaş
al îngerului nopţii
purtătorul voinţei
de a face unele retuşuri
în felul meu de a fi

 

pe aripi de fluturi albaştri
gustând din
dulcele polen al verii
învăţ din nou
alfabetul iubirii
şi proiectez pilonii
unei împlinirii adevărate
prin voia Domnului

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

21 octombrie, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: Lansare de carte la Biblioteca Municipală „Mihai Ralea” din Huşi

Mijloc de octombrie blând, calm şi luminos. De dimineaţă am plecat spre Huşi, „oraşul dintre vii”. Razele soarelui despletea uşor canavaua ceţii, aceasta pierzându-şi consistenţa unduios şi elegant. Patina toamnei a atins frunza viilor şi şi-a pus straşnic amprenta pe frunzele copacilor de pretutindeni. Pe şevaletul pădurii din dealul Dobrinei, toamna ghiduşă a răsturnat cu artă cutia cu acuarele dintr-o gamă largă de culori. Verdele verii abia mai licărea din loc în loc.

Pentru oraşul Huşi este o toamnă rodnică. De data aceasta, în oraş e mare sărbătoare. În anul Centenarului Marii Unirii, huşenii se întâlnesc să celebreze Centenarul Colegiului Naţional „Cuza Vodă”. Printre multe alte activităţi culturale, educaţionale, artistice se numără la loc de cinste lansarea cărţilor: „Poetical Bridges = Poduri lirice” (vol 1, 2016 şi vol. 2, 2018), Editura Scripta manent, Napier (NZ), antologator, editor şi traducător Valentina Teclici şi „Răsfrângeri critice” de Lina Codreanu, Editura Detectiv Literar, 2018.

Antologia „Poetical Bridges = Poduri lirice” este un proiect al poetei şi scriitoarei Valentina Teclici, apărut în ediţie bilingvă (română – engleză). Fiecare volum include 12 poeţi români şi 12 neozeelandezi. Un act de cultură unic, prin care editoarea a dorit construirea unor poduri poetice, spirituale între autorii de aici şi cei de la antipozi. Şi, chiar a reuşit să realizeze acest lucru.

Amfitrionul evenimentului a fost renumitul eminescolog, prof. dr. Theodor Codreanu. Cu participarea unui public numeros, într-o atmosferă caldă şi tonică în aceeaşi măsură, poeta Ana Urma şi poeta Ana Anton au vorbit despre volumul 1 al Antologiei „Poduri lirice”, iar poetul şi scriitorul Ioan Gh. Pricop şi poeta, scriitoarea Dorina Stoica despre volumul 2. Menţionez şi faptul că poemele vorbitorilor au fost incluse în volumele respective. Scriitoarea Lina Codreanu a făcut mai multe aprecieri pertinente despre Antologie, iar la volumul 1 a publicat o cronică în mai multe reviste. În încheierea prezentării Antologiei, Valentina Teclici a dezvăluit misterul ideii de a edita o asemenea carte, scopul apariţiei editoriale şi a prezentat câţiva dintre poeţii neozeelandezi, exprimându-şi bucuria deplină faţă de modul în care a fost primită cartea, atât în România, cât şi în Noua Zeelandă.

Despre volumul de critică literară „Răsfrângeri critice”, semnat de prof. Lina Codreanu au vorbit poetul şi scriitorul Petruş Andrei şi poetul şi scriitorul Ioan Gh. Pricop, reliefând talentul analitic, înţelegerea profundă a creaţiei unor autori, ale căror cărţi au fost recenzate. Criticul literar Lina Codreanu abordează întru analiză şi comentariu mai multe genuri literare: poezie, proză, critică literară.

O rază de lumină culturală la această întâlnire de suflet a fost şi participarea prof. dr. Petru Ioan de la Facultatea de filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, fiu al oraşului Huşi.

Atât dr. în sociologie Valentina Teclici, cât şi prof. Lina Codreanu s-au bucurat de aprecieri unanime, felicitări şi urări de noi succese. Ne alăturăm şi noi cu toată căldura şi preţuirea.

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Huși

19 octombrie, 2018