Gelu DRAGOȘ: Aniversare scriitorul, editorul, poetul Vasile BELE! La mulţi ani, fârtate!

Isabel Allende spunea odată că „Adevărata prietenie rezistă timpului, distanţei şi tăcerii”, lucru perfect adevărat în ceea ce mă priveşte referitor la amiciţia cu jandarmul, starostele, poetul, scriitorul, editorul făuritor de reviste şi antologii, fondatorul unor festivaluri şi concerte de colinde, dar în primul rând OMUL Vasile Bele din Chiuzbaia.

Dacă am învăţat ceva de la acest prieten al meu e în primul rând bunătatea, apoi dragostea faţă de aproapele său, cei aflaţi în nevoi şi nu în ultimul rând dăruirea cu care ştie să-şi valorifice talantul dat de Dumnezeu.

Ar fi multe de spus de minunata lui familie, de doamna Cristina, contabilă la bază, cea care ţine sacul cu bani să nu rămână niciodată gol, de cei doi copilaşi care acum sunt în capitala Ardealului, – Bogdan absolvent de Babeş-Bolyai e pe picioarele lui şi se descurcă de minune, Bianca, studentă la aceeaşi prestigioasă universitate, despre mămuca Anuca, parcă desprinsă din scrierile lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Făcând o scurtă radiografie, îmi amintesc cum Vasile Bele ne-a invitat pe toţi cei de la Cenaclul Scriitorilor la un guiaş după şedinţa de cenaclu, unde i-au poposit în ogradă, printre alţii poeta Ioana Ileana Şteţco, prozatorul Valeriu Sabău, Vasile Dragomir, Ioan Meteş Morar, Vasile Dan Marchiş, Marin Pungă şi mulţi alţii.

Tot datorită lui am ajuns la Mănăstirea Chiuzbaia, loc sfânt, unde am putut să mă reculeg, să-mi încarc bateriile, să am o apropiere firească de Cel de Sus.

Trăgând o linie pur aniversară, Vasile a trecut un pic de un jumătate de secol, îmi dau seama că eu am fost de mai multe ori la Chiuzbaia decât a fost el la Lucăceşti, dar am de gând să îndrept lucrurile. Aceasta s-a întâmplat şi fiindcă el reuşeşte să fie mai convingător, dar şi datorită reliefului mirific de acasă. Dacă eu stau în centru, la drum cum se spune, casa lui este pe o colină, înconjurată de nişte dealuri pline de brânduşe primăvara şi în toamnele târzii.

Vasile Bele prin tot ce a scris până acuma se dovedeşte a fi un scriitor consacrat, cunoscut peste tot în România, mai nou şi în diaspora, un răsfăţat al sorţii şi al premiilor literare, acolo unde participă. Zilele trecute a primit „Meritul cultural” de la Oradea, la un festival Eminescu.

Ar fi multe de spus despre prietenul cu „P” mare Vasile Bele, despre proiectele la care am participat sau participăm în continuare, cum ar fi „Antologie de texte. Recenzii de cărţi – Personalităţi ale literaturii contemporane. Sincerus verba” , zece volume!

Din modestie (pe care Vasile o are din plin!) nu am pomenit de Tabăra de literatură din Baia Sprie, o încercare şi o experienţă nouă pentru noi, la care a pus umărul şi poetul popular, alt fârtat de-al nostru – Nelu Danci din Plopiş!

În scurtul meu expozeu, vreau să-i urez sănătate, putere de muncă, bucurii alături de cei dragi, succese pe plan familial şi literar şi să fie acelaşi Vasile Bele, pe care-l cunosc de multişor: generos, sincer, altruist, făcător de bine! La mulţi ani, tânăr jandarm-pensionar! Să trăiţi!

Gelu Dragoş

Vasile BELE: Amintiri ale măreției trecutului îngropat de veacuri – Comuna Glăvile

La ce mă gândesc? La ce, oare? Sunt cel mai câștigat, și drept urmare am o bucurie imensă. Nu știu dacă vorbele mele vor ajunge prin rostirea lor, la măreția lucrurilor cu care îmi astâmpăr setea de citit, gustul minunat al lecturării, cuprinzându-mi, din start, timpul. Am primit, dinspre Vîlcea, un colet – trei cărți, una mai frumoasă decât alta, una mai interesantă decât alta, și fiecare în parte purtătoare de cuvânt de înțelepciune și gingașă rostire. Mulțumesc dragă prietenă!

Scriitoarea ZENOVIA ZAMFIR este singura ,,vinovată”, de toate acestea, și iar mă simt obligat de a aduce, prin repetare, un cuvânt de laudă, de apreciere sinceră, și de mare și frumoasă mulțumire pentru această binecuvântare literară, primită cu ,,dedicație și iscălitură”, din punctul meu de vedere, lucru care îi sporește profunzimea și valoarea volumului. Le voi așeza cu cinste, așa cum fac, cu fiecare volum primit cu ,,dedicație și iscălitură”, în colțul special pentru asemenea bucurii.

Despre ce este vorba? Haideți că vă spun. Din cele trei volume dăruite, m-am oprit la: AMINTIRI ALE MĂREȚIEI TRECUTULUI ÎNGROPAT DE VEACURI – COMUNA GLĂVILE, apărut la Editura Proșcoala, Râmnicu Vâlcea, 2020, ISBN 978- 606-014-470-0, pag. 188, inclusiv, drept Anexă foto, câteva minunate instantanee fotografice, din colecția personală a celor care s-au ocupat de această carte – este vorba despre o ediție îngrijită de Constantin Adrian CATANĂ, Maria Lica CATANĂ și Zenovia ZAMFIR – un om puternic, o femeie foarte talentată și apreciată. Îmi asum responsabilitatea vorbelor, cu atât mai mult cu cât, pe distinsa doamnă Zenovia ZAMFIR, am avut bucuria și onoarea să o cunosc personal, în cadrul Taberei literare ,,DE AMICITIAE”, anul trecut (2019), organizată la Batiz – Hunedoara, de către poeta Mariana MOGA. MULȚUMESC cerului pentru această binecuvântare! Mai există oameni care te fac să îți ridici pălăria în fața Domniilor lor, din respect profund.

Volumul, în sine, beneficiază de un cuvânt de deschidere a cărții o prefață, sau mai degrabă, o binecuvântare primită de la Părintele Episcop MACARIE DRĂGOI, al Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, (Stockholm, 1 septembrie 2020), numit CULCUȘUL UNUI LEU SAU DESPRE OLTENIA RURALĂ A PĂRINTELUI MITROPOLIT BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, pag. 3-5, din care ,,spicuiesc” o idee, o frază, două: ,,Această monografie alcătuită cu multă însuflețire de către distinsele cercetătoare vâlcene Maria Catană și Zenovia Zamfir este dedicată satului natal al vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu al Clujului, cel supranumit, pe bună dreptate 《Leul Ardealului》. Ar fi nedrept să fie trecute cu vederea originile sale din Oltenia rurală și legăturile mai puțin știute cu această regiune din vremurile pribegiilor sale. Dârzenia și buna îndrăzneală a Părintelui Bartolomeu Valeriu Anania provin, fără urmă de îndoială, din bătătura casei părintești din Glăvile, din Vâlcea centrală, satul descris în amănunt în cartea de față, unde l-am însoțit și eu pe mentorul meu, odrăslit în acest străvechi ținut românesc”, pag. 3.

O viziune extrem de frumoasă, de o sensibilitate aparte, asupra satului – cel care dăinuie de/prin veacuri, cu bune și cu rele, cu soare sau cu ploi – ne prezintă coautoarea Zenovia Zamfir: ,,Satul este patria poporului român din vremi imemoriabile. Aici suntem acasă de la început de lume, în sat ieși din timp și istorie și intri in timpul și istoria devenite veșnicie. Veacurile și sutele de generații au ctitorit această matcă și vatră unde omul este cuprins de-o lăuntrică și tainică bucurie și măreție. (pag. 5)”. Emoționează din toate punctele de vedere, indiferent din care viziune am privi. Octavian Goga, spunea despre sat: ,,eu cred că mai întâi a fost satul și după aceea au venit dealurile din jur, ca să păzească frumusețea asta”, citat în volum la pag. 6. Satul a dus dintotdeauna cununa veșniciei împământenită în vatra acestuia. Aici, în satul românesc, viața de zi cu zi decurge din firescul cotidian, dar având mare grijă ca totul să decurgă în limita normalității, a cutumelor scrise sau nescrise, a spiritualității rurale deosebite – oameni harnici, muncitori, cu frica lui Dumnezeu, păstrători a moștenirii lăsate din ,,tată-n fiu”, fără a fi alterate, distruse ori viciate într-o formă sau alta.

,,Satul a fost, de-a lungul vremii preocupat de formarea omului interior în spiritul celor mai înalte principii morale pe care le-a avut umanitatea, cele ale jertfei de sine din iubire pentru aproape, ale răbdării îndelungi, ale îmbogățirii sufletești, ale însetării după dreptate și adevăr. Satul românesc este vatra în care s-a plămădit, s-a păstrat și s-a promovat conștiința națională, este un izvor al obiceiurilor, menite să trezească în om dorul și dragul de viață, să aștearnă pe chipul său un zambet luminos”, pag. 6 – o altă perspectivă/viziune asupra aceluiași sat tradițional, văzută din prisma unui trăitor care a ,,gustat” din bogăția și frumusețile interioare ale satului. Aici, nimic nu este întâmplător, totul are un rost și este rostit a merge așa, altfel de ar fi, s-ar ieși din cutume și ar fi contra voinței lui, satului. Responsabilitatea unui astfel de act/gest creator al identității este, fără doar și poate, una enormă, pentru că a scrie despre locuri, fapte, oameni, istorie, tradiție este un lucru înălțător, bineplăcut lui Dumnezeu, apreciat de comunitate și nu se poate scrie oricum sau oricând. Satul își are timpul/vremea său/lui. Țăranul român a trăit în vreme, nu în timp… ,,este vremea să….”, ,,este vremea să…”. Acum… este vremea lucrului, este vremea aratului, este vremea fânului, este vremea culesului. Timpul pentru țăranul trăitor în satul românesc a fost doar o noțiune… ,,or veni și timpuri mai grele”, ,,veni-or timpuri mai rele”, ,,în alt timp oamenii erau mai săritori, se ajutau, făceau clacă…”, ,,trăim timpuri grele…”, așa se punea problema. Intre vreme și timp a fost mereu o diferență – vremea avea sensul său, tot așa precum și timpul își avea rostul și înțelegerea sa.

Cine este, în fapt, Zenovia Zamfir? Un om simplu, modest, sensibil, curajos, talentat și foarte bun păstrător al tradițiilor, mare admirator și iubitor al obiceiurilor din întreaga țară, un promotor cultural de excepție, din elita sau din ,,generația de aur”, că se tot obișnuiește folosirea acestei sintagme. Un simplu cetățean care face totul cu inima, din inimă, neținând cont de nicio greutate sau opreliște care se poate ivi pe traseul literar. Mă bucur că am cunoscut asemenea oameni, încărcați de bucurie și mereu cu gândul la pacea, împlinirea, fericirea celor din jurul său.

,,A rânduit Bunul Dumnezeu să văd lumina zilei în localitatea vâlceană Stănești, pe malul Cernei, apă limpede și sclipitoare în razele soarelui de vară fierbinte, pe acele meleaguri pe unde, odinioară își purtase pașii 《Vrednicul de pomenire, Patriarhul Justinian Marina》. De mai la deal și de peste deal, din Glăvile Vâlcii avea să pornească în lume, la 21 martie 1921, Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania. Întâlnirea, comuniunea și colaborarea, prietenia și sprijinul reciproc dintre cei doi mari ierarhi vâlceni a fost descrisă de cărturarii vremii ca fiind una providențială. Mare bucurie, onoare și recunoștință pentru noi, urmașii care călcăm cu smerenie, evlavie și recunoștință pe urmele marilor înaintași”, pag. 7. Și o mare și binecuvântată cinste și mândrie, aș adauga, fără a greși, sau a călca în păcat, în acest context – cu atât mai mult, responsabilitatea despre care vorbeam supra, confirmă spusele mele. A purcede la întocmirea unei monografii este un lucru înălțător, minunat și sunt convins că de-acolo, din ceruri, ați avut ajutorul și sprijinul moral, pentru a putea începe, apoi a duce pe umeri și apoi, finalizarea cu bucurie și veselie a muncii. Dimitrie Gusti, cel care a deschis studiul și cercetarea sociologică la nivelul satului românesc, afirma că ,,este nevoie de o întreagă echipă de specialiști, pe fiecare domeniu, atunci când începi să scrii o monografie”, (am citat din memorie!), dar la echipa cu care ați pornit demersurile, vreau să ajung. În graiul locului există o vorbă, cum că ,,ce se aseamănă se adună”, care vi se potrivește de minune, pentru că nu poți porni, decât cu oameni puternici, harnici, dăruiți cu talent și dar, talantul adică. Astfel de oameni se caută o viață, și culmea, că se găsesc, mai devreme sau mai târziu – iată, azi, aici, este vremea Voastră, a Dumneavoastră, meșteri cărturari, care dăruiți și făuriți, cu ajutorul lui Dumnezeu, minuni, din minunatul suflet ce-l aveți.

,,Comuna Glăvile, este situată în partea central- estică județului Vâlcea, pe traseul șoselei de la Râmnicu Vâlcea – Șirineasa – Drăgășani, printre dealuri acoperite de păduri, livezi de pomi fructiferi și pășuni naturale ce încântă privirea călătorului”, pag. 7, ne este prezentată o situație generală a acestei comune – Glăvile, dar se amintește, în continuare, despre faptul că și alți scriitori, ziariști au scris despre aceste magnifice locuri, departe gândul de a fi ,,izolați de lume”, nici vorbă de așa ceva – este adus înspre laudă, jurnalistul Liviu Popescu, cel care a scris în cotidianul Râmnicu Vâlcea Week, din 18 iunie 2019, pag. 7.

Vorbeam despre echipa de coordonare a acestui volum, și spuneam, (sper să nu par subiectiv!), despre Maria Lica CATANĂ, cea care a pus ,,umărul” dar și talentul în desfășurarea și cercetarea acestor sfinte locuri – pline de istorie și spiritualitate înveșnicite în inimile trăitorilor acestor locuri. Firesc, pun întrebarea, pertinentă, de altfel, cine este Maria Lica CATANĂ?, cea care, din start, are din partea mea, un ,,bonus plus”, cunoscând-o pe doamna Zamfir. Nu cred că Zenovia Zamfir ar fi pășit în acest drum, fără să se asigure de talentul și harul scriitoricesc, al celor cu care pornește în această universalitate sau spiritualitate livrescă. Zic…

,,A îngăduit Bunul Dumnezeu ca împreună cu Maria CATANĂ, bibliotecar la Biblioteca Publică din Glăvile să aprindem candela neuitării, marilor ierarhi, Justinian Patriarhul și Bartolomeu Mitropolitul. … Născută, crescută, educată pe aceste meleaguri de doină și legendă, doamna Maria Catană a ales profesia de bibliotecar din dragoste de locurile natale, pentru frumusețea profesiei de bibliotecar pe care a realizat-o cu mult profesionalism și dăruire, pentru a fi în slujba comunității și a promova valorile tradiționale și culturale din zona binecuvântată de Dumnezeu de pe Valea Pesceanei”, pag. 8-9. A ,,organizat numeroase activități dedicate portului tradițional, folclorului popular, simpozioane dedicate personalității locale. A participat la concursuri populare cu formații de dansuri din localitate și a obținut mai multe premii care au pus în valoare tradițiile și obiceiurile satului românesc, a promovat costumul popular”, pag. 9, ajutată și sprijinită în demersul Domniei sale, de familie – soțul și cei doi copii. O activitate literară și culturală extraordinară, dar când faci cu sufletul și cu inima, nicio greutate nu este prea grea, o duci și o aduci, tocmai pentru valorificarea și tezaurizarea comorilor din lada de zestre a neamului – iar acest lucru este o datorie morală a noastră, a tuturor cetățenilor, care gândim și trăim în spirit pur și autentic românesc.

Continue reading „Vasile BELE: Amintiri ale măreției trecutului îngropat de veacuri – Comuna Glăvile” →

Olimpia MUREȘAN: „Graiul în Chiuzbaia – expresii locale” de Vasile Bele

(NOTE DE LECTURĂ)

Cartea cu titlul de mai sus a apărut la editura „Armonii Culturale”, Adjud-2019-are ca motto al autorului o profesiune de credință care-l caracterizează: „Am scris toate acestea cu mult drag, pentru că fiecare lucru face parte și din mine, aici a fost leagănul copilăriei mele, aici îmi este parte din tinerețe…am dus dorul satului și îmi este permanent dor de sat…aici, la poalele Ignișului îmi găsesc liniștea…aici mă refugiez de multe ori-atunci când fug de stresul zilnic…aici sunt eu și aici mă simt cel mai bine, aici sunt mereu în forță și parcă nu mi-e frică de nimic”-iar parafrazându-l pe Tudor Gheorghe prin al său cântec celebru și extinzând ideea putem spune cu certitudine că: „Acolo este țara mea/ și neamul meu cel românesc/Acolo eu să mor aș vrea/ Acolo vreau eu să trăiesc!”

Înainte de a prezenta cartea prin descrierea sumară a capitolelor-trebuie să amintesc faptul că pe coperta principală se poate vedea portretul autorului care este îmbrăcat în straie populare, pe cap poartă o căciulă dacă-moroșenească, pe spate o gubiță sură de lână (amintind de ocupațiile chiuzbăienilor)-cu tricolorul la purtător-atât la brâu, cât și în dreptul inimii și pe căciulă, cu mâna dreaptă ne îndeamnă să fim mândri, să mergem înainte spre un destin luminos; în spatele imaginii poetului-patriot înflăcărat e posibil să fie panorama satului Chiuzbaia-situat la poalele muntelui Țibleș cu vârful Igniș-sat înconjurat de dealuri împădurite cu brazi veșnic tineri.

Acestea fiind zise pot trece la prezentarea capitolul întâi al cărții cu situația geografică generală a satului Chiuzbaia-ca făcând parte din județul Maramureș, se găsește la 17 km nord-est de municipiul Baia Mare și la 7 km de Baia Sprie-aparținând administrativ teritorial de Baia Sprie din anul 1455, iar vreme de secole chiuzbăienii au dus o luptă continuă cu administrația privind subordonarea; cf. ultimului recensământ –cel din 2002- Chiuzbaia are 710 locuitori și un număr de locuințe sezoniere în nr. de 313, apa care curge prin sat e Valea Sf. Ioan și Valea Jidoaia, satul e locuit în exclusivitate de români, are școală de 8 ani, cămin cultural, biserică și mai nou, are mănăstire cu hramul„ Adormirea Maicii Domnului”.

Cred că ar fi vrut să scrie o monografie a satului Chiuzbaia pentru a termina acest lucru început de un mai vechi dascăl al satului dintre cele două războaie mondiale, de aceea autorul Vasile Bele cercetează documente autentice păstrate în arhive personale, în culegeri monografice, însemnări, arhivele Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare, dicționare, lucrări toponimice, de folclor scrise de Dumitru POP, Florica Dimitrescu, Felecan Nicolae-2011, Alexandru Graur, Dimitrie Macrea, Dorin Ștef, cercetează D.E.X.-ul-citește lucrări publicate între cele două războaie mondiale care vorbesc despre existența localității Chiuzbaia, ziarul Cronica, volume de autor(Valentin Băințan) etc-pentru a cunoaște în profunzime unele idei asupra cărora s-au oprit și cercetătorii de mai sus; atenția autorului se concentrează asupra satului natal pe care-l iubește și vrea să-l cunoască tot mai bine din toate punctele de vedere: istoric, arheologic și mai ales lingvistic.

Așa cum scria Dorin Ștef(citat în carte): „Scrisul înseamnă acțiune. Acțiune lucidă, conștientă asupra oamenilor, strădanie de a se face să se cunoască mai bine, în folosul lor. În același timp, scrisul este și o dramatică tentativă de a sustrage necunoscutului din om și societate noi teritorii, este și un efort de a obliga limba să se exprime să le facă accesibile înțelegerii…”

Astfel aflăm că satul Chiuzbaia are foarte puțin pământ pentru agricultură-iar oamenii s-au ocupat din totdeauna cu creșterea vitelor, oieritul, au făcut comerț cu produse lactate spre orașul minier, din lâna oilor produceau acele vestite cergi moroșenești; există două izvoare de apă minerală alcalino-feroase-sulfuroase-izvoare cu apă acră-borcut, se precizează denumirea satului în Kisbanya-adică Baia Mică sau după italiană: „chiuzo-bagno”-Baia Închisă.

Tot în capitolul întâi se amintesc eroii satului trecuți dincolo de nori, dar prezenți în memoria contemporanilor prin bustul în bronz al eroului căzut pe frontul de vest în 1944 în luptele contra fascismului hitleristo-hortist-Mircea Benea, dar și alt erou al satului Nicolae Benea-invalid din războiul româno-sovietic-se amintește despre activități sociale importante ca mișcarea corală sub conducerea învățătorului D. Cherecheș cu o formație culturală, o formație de dansuri, se precizează că „suntem aparținători Țării Chioarului cu tot ce înseamnă acest aspect-grai, limbă, port, tradiții”- enumerând localitățile din zona Chioar.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: „Graiul în Chiuzbaia – expresii locale” de Vasile Bele” →

Olimpia MUREȘAN: Vasile Bele și metaforele poeziei lirice

Motto:

„Dragostea este un gen de relaxare în care lucrurile trebuie să fie lăsate în voia lor.”- Osho;–aș adăuga în cazul comentariului de mai jos că: „dragostea față de limba română te face să fii inventator!”

În urmă cu două veacuri și jumătate Ienăchiță Văcărescu-precursor al folosirii limbii române culte, scria la începuturile literaturii românești lirice acel celebru testament, deschizând seria artelor poetice: „Urmașilor mei Văcărești/ Las vouă moștenire/ Creșterea limbii românești/ Și a patriei cinstire!”

Ceea ce realizează poetul Vasile Bele prin „replicile” sale e ”o artă„- e demonstrarea plauzibilă a bogăției sensurilor la cuvintele din vocabularul nostru poetic românesc. Exemple: Replica la poezia Mioarei Baciu cu titlul Trenul Speranței, stația Revederii-replica poetului Vasile Bele: „Am călătorit prin Stația Visare…:-M-au trezit picurii de rouă/ care zburau spre inima ta/ spre clipa unui bob de fericire/ mi-au spus să urc în trenul vieții tale/ fără bilet…am călătorit spre stația Visare/ Până în umbra privirii tale/ erai rouă pe florile de liliac/ trandafirii așteptau în gara Speranței/ Unirea dintre o clipă de fericire/ și un sărut dorit din secundele eternității/ la stația următoare/ greierul aștepta să coboare IUBIREA/ călătorea în vagonul inimii la clasa lux/ cu roua dimineții/ cu liniștea unei simfonii…”

Scriitorul Vasile Bele din Chiuzbaia propune prin scrierile numite „replici” o nouă specie literară. Fiind un„ inventator ”în acest caz, încearcă să scrie o carte ”unicat„-o poezie pornind de la o altă poezie! Dar, să încep cu începutul: poetul Vasile Bele alege niște poezii la întâmplare pe care le apreciază și le îndrăgește, poezii publicate în diverse bloguri sau reviste literare, le citește atent cu suflet de poet și…pornind de la poezia „x” scrie alte poezii sau poeme pornind de la „ideea poetică” deja exprimată și de la unele„ cuvinte cheie”. Ceea ce rezultă, aceste „variante replici” întrece orice imaginație!

Astfel apar-poezii originale-marca Vasile Bele –realizând un „stil aparte de scriere! Ținând cont că lumea vrea și„ altceva”-zice autorul…și…ca să le facă pe plac…”se adaptează„. Aceste noi poezii i se par autorului ”ghidușe„ și se crede că nu se încalcă nicio lege abordând acest stil de scriere.

Trebuie să subliniez că nu oricine s-ar putea preta la acest mod de a scrie, la așa ceva! Poetul Vasile Bele are o imaginație poetică debordantă și metaforele lui-descoperite instantaneu și diferite de poezia inițială, sunt ”la ele acasă„. Se pornește de la unele ”cuvinte potrivite„ –cum ar zice Arghezi; și dintr-o poezie cu grijă aleasă și publicată- i se adaugă alte sensuri și subtilități; acest lucru devine o ”artă„-rezultă alte poezii minunate și originale, unele păstrează ideea poetică de bază, altele își iau zborul și îmbogățesc paleta de sensuri în exprimarea sentimentelor.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Vasile Bele și metaforele poeziei lirice” →

Vasile BELE: IN MEMORIAM…

S-a dus la îngeri,
Să brodeze stelele cu fir de aur,
Cu rouă de lacrimă albastră,
Cu bob de nor, în nopți ce dor,
Cu flori de crin, în nopți ce vin.
La plecare a luat cununa veșnicei tinereți,
Pentru a o dărui razelor de lună,
Zâmbetului dintr-un vânt,
Cuvântului rămas fără glas,
Au rămas pământeni – roua și curcubeul,
Vântul și dorul…
Înveșnicite în cuvinte sărace și plânse,
Pentru a-și duce traiul între timp și anotimp,
Între lacrimă și flori de crin alb,
Intre nemurire și veșnică neuitare,
Intre un ieri și un mâine,
Azi a plâns cerul cu rouă de lacrimă albastră,
Curcubeul a îmbrăcat haina unui izvor de mir,
Îngerii au zâmbit cu lacrimi din florile de mac…
Drum lin… drum lin… își cântă refrenul de rouă
În fiecare dimineață vântul…
Drum lin rostesc corul de îngeri pe care i-am pus paznici veșniciei dintre a fi sau a nu fi…
Drum lin cânta foșnetul de vânt care aduce miros de iasomie…

***

TIMPULE CE CURGI PREA IUTE!
CUM SĂ FAC SĂ TE OPRESC?

MAI ADAUGĂM ÎNCĂ UN PREMIU – CONCURSUL INTERNAȚIONAL METAFORE ,,ANA PODARIU” – PREMIUL III – secțiunea POEZIE – IN MEMORIAM ANA PODARU. Mulțumesc juriului! Mulțumesc EDITURA INSPIRESCU – cea care a fost organizatorul acestui festival, prin reprezentant GEORGE TERZIU! Mulțumesc George TERZIU! MULȚUMESC ANA PODARU – pe care am cunoscut-o în urmă cu cîțiva ani, la Sebeș, în cadrul TABEREI LITERARE ,,DE AMICITAE”, organizator Mariana MOGA! DRUM LIN, ANA! DRUM LIN… orice aș vrea a zice, nu găsesc decât: ,,ÎMI LIPSEȘTI, ANA PODARU!”… ÎMI LIPSEȘTI…
Te-ai depărtat de noi, pentru a te alătura îngerilor, poeților-îngeri, scriitorilor-îngeri. Păcat… mare păcat, Dar, oare, ne putem opune sorții?!?!?! Știm prea bine, că răspunsul este – NU! Continue reading „Vasile BELE: IN MEMORIAM…” →

Olimpia MUREȘAN: Pas prin lacrimă / Frunze pictate prin rouă și lacrimi

Poezii scrise de Vasile Bele

(note de lectură)

După Schelling arta este „prin excelență întruparea spiritului în materie, a infinitului în finit, a absolutului în ceea ce este particular” ideea poetică la acest grupaj de poezii este subiectivă, universală în același timp și se numește iubire necondiționată, echilibrul dintre ceea ce scrie și ceea ce simte poetul este o armonie formală perfectă, de aceea oricum ar combina cuvintele alese, sentimentul transmis este același, variantele multiple nu adaugă nimic nou din punct de vedere al sensului, îl precizează numai formal-poetul caută un punct de reper în sine însuși.

Caracteristic la poetul Vasile Bele este crearea unei atmosfere de vis și magie, la citirea versurilor ești prins empatic, se creează o legătură a cititorului cu creația poetului, el se regăsește în anumite imagini; știut fiind că un cuvânt poate crea o imagine personală sau poate fi percepută această imagine în mod unanim de mai multe persoane.

Produs al imaginației creatoare, următoarele versuri ne transpun într-o lume magică:

„Euterpe și-a oprit muzica

greierul dansează alături de lumina unui vânt

și-a luat chitara și a început

un vals de lacrimi și rouă de mir.

Valsul iubirii începe între două priviri

îngemănate … cu rouă și foșnet de urmă

sub picurii de ploaie pictați cu iubire

valsul iubirii dansează pe muzica unui foșnet de vânt

să-i fie umbră unui curcubeu îndrăgostit de rouă”.

Că la origini poezia e însoțită de factorul muzical, sentimentele din interior caută să se reverse tumultuos în diferite variante de a combina cuvintele. Între „rouă” și „lacrimi” se poate stabili o corespondență și anume aceea a efemerității vieții care începe și se termină cam repede – ca roua și lacrima de bucurie și lumina – aceea care are menirea de a ne ține treji în prezentul efemer, dar, în același timp și veșnic (ca iubirea).

Versurile sunt metaforice aproape în totalitate – ele cuprind imagini auditive (foșnet, simfonia etc), vizuale (curcubeu, salcâm, fluture etc), imagini ale iubirii spirituale (dragoste, izvor de mir, fericire etc), imagini de vis (vise calde, picior de frunză etc). După esteticianul Benedetto Croce poezia e „o intuiție pură” – e de natură individuală și concretă, în cazul nostru atât de fericit este poetul încât e imposibil să nu se reverse în exterior sub forma unor idei intuitive.

Nominalizarea iubirii prin personalizare „să-ți fiu…să-mi fii… să-i fiu… ”

,,și cireșele vor mirosi a lacrimă

și iubirea unei lacrimi va deveni patimă

iar greierul își va termina simfonia,

după curgerea unui vânt

vântul va curge lin

precum izvorul din stânca de mir

plină de albastru” – toate se găsesc în jurul unei trăiri sufletești autentice.

Lumina pare a fi sinonimă cu iubirea, de aceea sunt: lacrimile, curcubeiele (brâiele Maicii Domnului), ploaia, roua, floarea de cireș etc. Cele două entități ale iubirii „el” și „ea” duc o conversație nesfârșită, o conversație a iubirii: „iubito, azi vei fi o lacrimă…, suntem valuri de fericire, aș vrea să te îmbrățișez, eu…mire de rouă…tu-mireasă de lacrimă…

În varianta a șaptea din „Foșnet de salcâm” triumful iubirii este evident:

„ne vom opri și ne vom întoarce în izvorul

unei lacrimi pentru a-ți vorbi despre

iubirea unei dimineți

pentru a-ți dărui un zâmbet de rouă

nopțile se scaldă în miros de stele

și miros de lacrimă virgină pictată cu mir

să mă știi…iubire între gânduri

să te știu .. lacrima unei patimi…

să ne știm…rouă pe un foșnet de salcâm…”

Există cuvinte care se repetă-n aproape toate variantele, ele aduc de fiecare dată o nouă perspectivă și o nouă metaforă: aceste cuvinte aduc o atmosferă de vis – „curcubeu, foșnet de salcâm, lacrimă, roua (presupune ceva de început, care se topește-n prezent), vântul „unește” dar și desparte (rouă de vânt); prin sonoritate și ritm aceste cuvinte capătă înclinări magice.

Finalul acestor variante de poezie sentimentală – una mai frumoasă decât alta – prin nuanțele pe care le aduce în plus luminii din iubire – ar fi un tablou de sentimente în cuvinte anume alese care ar marca povestea de dragoste unică prin lumina curcubeului efemer, prin salcâmul plin de floare albă, prin boabele de rouă strălucind și pierind la fel de repede atinse de razele soarelui.

Varianta finală ne apare ca o esență a iubirii în poezie prin cuvinte transmise metaforic:

„Sărută-mă și pleacă pe roua curcubeului

iubește-mă…să-mi placă…să-mi placă lacrima

privesc spre floarea de cireș

sunt foșnet de salcâm și umbra unui curcubeu

sunt zâmbetul unei priviri

îmbracă-mă în frunza de rouă

să-ți fiu…să-mi fii…să-i fiu…”

Astfel „Pas prin lacrimă” se declară a fi un imn închinat iubirii veșnice prin efemerele ei trăiri pământene: frunze-n vânt … pictate … cu rouă … și lacrimi.

Ca să fiu în tonul acestor poezii ale scriitorului V. Bele!

– Da! Ce puțină durere vrei! Doar un „pas”- restul, e și el puțin, dar, cât de mult ți se pare ție a fi iubirea adevărată, încât nu găsești cuvintele care să exprime ceea ce gândirea entuziastă o simte – sau le găsești mereu în prezent și-n absolut! Super!Felice!

OLIMPIA MUREȘAN,

L.S.R.-FILIALA MARAMUREȘ

***

PAS PRIN LACRIMĂ /

FRUNZE PICTATE CU ROUĂ ȘI LACRIMI

(dintr-un volum în curs de pregătire)

FRUNZE PICTATE CU ROUĂ ȘI LACRIMI …

Euterpe și-a oprit dansul

Greierul cântă alături de lumina unui vânt

Și-a luat chitara și a început

Un vals de lacrimi și rouă de mir

Valsul iubirii începe între două priviri

Îngemânate … cu rouă și foșnet de urmă

Sub picurii de ploaie pictați cu iubire

Valsul iubirii se dansează pe muzica unui foșnet de vânt

Să-i fie umbră unui curcubeu îndrăgostit de rouă

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Pas prin lacrimă / Frunze pictate prin rouă și lacrimi” →