Valeriu CÎMPEANU: Versuri

DISPUTĂ

 

Îmi tot zic unii mereu

că prea mă cert cu Dumnezeu

ce să fac, le zic și eu

fără pic de ezitare

n-am găsit altul mai mare

că și altul de era

nu scăpa de gura mea

 

DILEMĂ

 

Prea mult nu seamăn
cu Tine, Doamne
că-s vestejit de-atâtea toamne
iar Tu ești tânăr mereu
măcar de te-aș vedea și eu
de ce îmi interzici mereu…

 

CERUL MEU

 

S-a făcut târziu și greu

sub cerul meu

pune-mi Doamne sub grumaz

drept proptă

Gândul bun

și harul Tău

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

24-26 decembrie, 2018

 

Valeriu CÎMPEANU: Amurguri târzii

AMURGURI TÂRZII

 

Caut. Mă caut întruna
Și-am cutreierat lumea
să mă găsesc
Dar n-am să mă opresc
Undeva știu însă
c-am să odihnesc
Va fi trist atunci
și târziu în târziu
Păsările -n crânguri
vor tăcea și ele
Doar gândurile mele
singure -n stihii
vor cutreiera
lăcrimând prin stele
amurguri târzii

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

23 decembrie, 2018

Valeriu CÎMPEANU: Trăind în necuvinte

TRĂIND ÎN NECUVINTE

 

Ce mai faci,ce mai speri
mă întreabă unii-alții neîncetat
de parcă i-ar durea cumva ceva
de soarta mea de condamnat

Stupide întrebări !
dar le răspund la toți,la fel:
Nu spun ,nu fac
și nu mai scriu nimic demult
că nu mai am deloc cuvinte
le-am irosit pe toate
Trăiesc în necuvinte
în necuprinsul lor
tăcut,fără sfârșit
fără-nceput
în care v-aștept
prea mistuit
de atâta infinit
Ne-om înțelge
mult mai bine
în necuvintele divine
doar din priviri,fără rostiri
doar din uimiri !

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

21 decembrie, 2018

Valeriu CÎMPEANU: Versuri

TOT AȘA

Epigonilor din viitor

 

Știu, vă veți înghesui,
cu microscoape și calculatoare
să-mi cercetați trecutul,începutul și sfârșitul
să vedeți de m-am născut din întâmplare
din greșeală sau dintr-o dragoste mare

La ce vă va folosi nimeni nu va ști
nici chiar voi care veți obosi
să-mi găsiți cine știe ce inedite trăznite
să faceți vogă din ele
dincolo de ce se vede și crede

Vor curge râuri de cerneală
Veți umple harduri în calculatoare
ca să faceți rating de la mic la mare
Mă veți răstălmăci în fel și chipuri
reinventându-mi tot felul de mituri

Dar veți uita de cel ce -a scris
punându-și sufletul în fiecare slovă
ca-n urma sa să se mai schimbe ceva…

Dar știu că totul e zădărnicie
că lumea face tot ce vrea și știe
că ura și iubirea nu se vor schimba
și omenirea va rămâne tot așa…

 

Întâmplare

 

Mi-a ieşit un spin în cale

tocmai înflorea zâmbind în soare

Dă-mi un sărut, mi-a zis sfios

nu te feri că sunt ţepos

sunt şi eu tot floare

şi încă mult mirositoare

dar mai toţi mă ocolesc

până ce mă vestejesc

Şi-nfiorat l-am sărutat

De ce acum vă mai miraţi

că sunt atât de-nsângerat ?!

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

20 decembrie, 2018

 

 

Valeriu CÎMPEANU: Rugă

RUGĂ

 

Maică, fă luna mai mare
C-afară e frig și răcoare
Iar mie mi-e amurg peste pleoape
Și tare greu mă doare…

Maică, fă luna mai mică
Că mie mi-e dor și mi-e frică
Vecia-i prea mare și Clipa prea mică

Maică,vino te rog mai aproape,
Aici lângă inima mea atât de tristă și grea
Încălzește-mi-o maică un pic
N-auzi, te chem, te strig…

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

19 decembrie, 2018

Valeriu CÎMPEANU: Poeme

AMENDAMENT

 

M-ai născut prea târziu mamă
sau poate prea devreme
îngrozită de spaime și de anateme
M-ai greșit mamă,dar nu te acuz
căci ai crezut într-un Dumnezeu obtuz

De câte ori nu te-am rugat
să mă mai naști o dată
într-o lume mai bună și mai dreaptă
dar prea încrezătoare în Dumnezeul tău ateu
ai uitat mamă,ai uitat mereu…

De ce n-ai uitat mamă să mă faci
de ce n-ai amânat,de ce nu mai uitat…
n-ai avut mamă curaj să renunți…
sau măcar curajul să mă arunci
printre hiene și mamuți
poate trăiam mai bine- atunci…

Tu,prea pierdut-o în lumea celor drepți
în care însingurată mă aștepți
nu vezi cum se moare în cruntă disperare
cum mor copii,mame și tați
de schije sfârtecați…!

Mai naște-mă mamă iar
să fiu Iov dar și Icar
să ard cerul plin de stele
doar cu dorurile mele…

Iar de nu poți să mă faci
fă-mă iarbă să mă calci
cerbii să mă pască iar
în nemargini de hotar…
Fă-mă paznicul de far
ca prin nopți să lumin iar…

 

ÎNSINGURARE

 

Ce știți voi despre singuratatea mea
tăcută-n cuvinte…
răsădită în uitare,,,,
e o mare revărsândă din mine,,,
în alte izvoare….

Se pare c-am fost
când s-a zis Fiat Lux
în întunericul ce brusc mă năștea
peste lumina ce mă gândea,,,

Se pare c-am fost
că sunt
și voi fi
în Cuvântul ce , Doamne ,
nici Tu n-ai să-l știi…

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

18 decembrie, 2018

Continue reading „Valeriu CÎMPEANU: Poeme”

Valeriu CÎMPEANU: Marin Sorescu unic și irepetabil

Da, Marin Sorescu n-a existat. A existat doar Unul căruia, în toiul unei nopți de iarnă geroase, începând să se dezghețe, i s-a luat ceața de pe ochi și, văzând întunericul și lumina pe pământ, a zărit și un Nume!

– Ce-ar fi, și-a zis, să mă îmbrac eu în el și El în mine, să văd lumea ce mai face, cum o mai duce cu viața, cu fericirea și uimirea, cu spaimele de moroi și cu altele de-alde- astea…

Astfel că, îmbolnăvindu-se rău de viață, s-a născut tocmai când începea să moară. Noaptea îl dureau luna și cu stelele, iar ziua, soarele, până răsărea iarba în calea oamenilor și i se deslușea adevărata căutare despre înțelesul încheieturilor lucrurilor.

Avea însă o altă viziune a viziunii lucrurilor despre care oamenii Bulzeștilor, ca peste tot pe meleagurile oltenești, nu știau prea multe, că trăiau toți cu spaima de strigoi, de moroi, cum li se mai zicea. Ba unii mai și damblageau de spaima lor, de nu-și mai reveneau toată viața. Ca Gligore Ăl Moale al Ioanei lui Bâzdâc, de-i flencăneau mâinile în toate părțile când mergea pe șușea. I se strâmbase și gura, așa, într-o parte, de nu înțelegeai nimic din ce vorbea. Fugeau toți de el ca de Ucigă-L Toaca. Îl lăsase și muierea și nici tac-su și sătenii nu-i mai răspundeau la „Bună-ziua”. De teamă să nu se molipsească de poceală. Și nici muierile prin sat nu mai făceau copii ca lumea, că-i lăpădau de la-nceput, de cum rămâneau grele, de frică să nu facă tot moroi.

Pe-aci, prin partea Bulzeștilor însă, ca peste tot pe meleagurile oltenești, era obiceiul ca oamenii să fie cunoscuți mai mult după porecle decât după numele lor de botez, iar muierile, ce să se mai obosească ele să-și țină minte numele ? Își ziceau simplu ele-ntre ele: Daică! Fă! , Țață! Lele,Tale! , de parcă se și mândreau cu astea ca de cine știe ce titluri de noblețe și mare faimă. Pe-aci însă, prin Bulzești, bântuia rău frica de moroi cu fel de fel de întâmplări de se zbârlea părul pe oameni când le-auzeau. Parcă le-aud și acum când se întâlneau muierile ciopor la cișmele să ia apă sau la Cooperativă să-și cumpere gaz și sare pe ouă, că bani n-aveau:

– Dar cu Mărin ăsta al Nicoliței, ce-o mai fi, fă, daică, fă, că nu-i de-a bună, zău , zicea Mița lui Urlatu din capul satului, din vale, că i-auzi, când l-a născut avea deja trei dinți din față și nici nu supsese bine colastra de la mumă-sa, că a și-nceput să meargă și să vorbească. Iar când i-au pus la trei zile de Ursitori, s-a dat jos noaptea din postavă și-a mâncat toți colăceii ursitorilor, unși cu miere și cu nucă, să le-mbuneze. Și-a băut și tot vinul din sticla de pe corlată de, când au venit Ăle Trei să-i facă rânduiala și-au văzut minunea, s-au spăriat de moarte și-au rrruuupt-o la fugă prin spatele cășii, prin budidăi până-n fundul curții , de era să le hărtănească și câinii, să rămână oamenii săracii, fără ursitori.

– Da, da, daică Ioană, cu Mărin ăsta al Nicoliței, nu-i deloc de-a bună, zău, nu-i de-a bună, că n-auziți ce face? zicea Floarea lui Urâtu, merge noaptea peste tot în toiul nopții din cimitirul din Dealul Liliecilor până-n vale la cișmele și nu se teme de moroi. O fi tot de-al lor, Daică Ioană că și țața Măria lui Fleancă zicea că a aflat de la Leana lui Bâlbâitul din capul satului din vale,că ,așa e … că de cum s-a născut, avea deja trei dinți din față și a și început să meargă și să vorbească. ..

Păi îți dai seama, Daică Ioană, nu-i de-a bună ,sigur e de-al Lor… de-al Ălora..de Ăia…că și țața Marița lui Crăcănatu zicea că și ea a auzit tot așa…

– Păi asta e de-a bună, fă țață Floare, zi și tu că ești mai bătrână și știi mai multe, e de-a bună ?! N-o fi și Ăsta tot de Ăla.. de -al Ălora… că mi-e și frică să le zic pe nume, de se-ncrețește carnea pe mine numai când mă gândesc…

– Daaa, fă Ioană, daaa, ai dreptate, fă, că nu-i de-a bună , zice și Marița lui Bădălău. C-ați auzit ce-a pățit și bietul popa Niță din sat când a vrut să-l boteze, a sărit jos din cazan și l-a apucat de barbă de era să crăpe inima în el, săracu ‘ ! Bine că nu l-a apucat de altceva! Ha,ha,ha,haaa, au izbucnit cu toate în râs.

– Nu râdeți, fă, nu vă râdeți, că i s-au înmuiat mâinile, scăpând crucea și busuiocul din mână și închinându-se și scuipând în toate părțile, a ruuupt-o la fugă prin altar în spatele bisericii, de n-a mai călcat prin biserică multă vreme să facă slujbe și botezuri. Și nici sătenii n-au mai venit. Ba, i-a mai și spus preotesei, că n-a avut de lucru să-i spună, de-i pierise și somnul , săraca femeie , că visa noaptea numai moroi. Degeaba lăsa ea lamba aprinsă că zeletea din somn , trezindu-se direct în capul oaselor. Holba ochii pe preotul de lângă ea când îl vedea sforăind cu gura căscată și cu barba și părul zbârlit în cap, zgâlțâindu-l mereu: Nițăăă, mă Nițăă mă, tu ești? ca să se convingă că nu e cumva tot moroi… Moroii ăștia băgaseră toată lumea în spărieți ,că umblau noaptea de-a valma printre cășile rărite ale oamenilor din cimitirul Liliecilor din Dealul Bulzeștilor până-n vale la cișmele. Muierile nu se mai duceau nici să aducă apă decât ziua. Cum se lăsa sara până se crăpa de ziuă în cântatul cocoșilor, stăteau închise în casă și nu se culcau până când nu stropeau toate intrările cu busuiocul și agheasmă de la Bobotează.

– Auzi Tale, daică Ioană și voi, fă, zice Ana lui Beșleagă, păi e lucru curat ăsta…e lucru curat?! Sau că, nu mai departe, ați auzit fă, că și azi-noapte, de Sâmbăta Morților, când s-a dus Anica lu` Zburlitu la cimitir cu noaptea-n cap ca să-și tămâie bărbatu’ cu cădelnița cu cărbunii aprinși și tămâie, hââit , a sărit un moroi pe ea și-a vrut s-o pună jos , să-i facă felul chiar pe mormântul lui bărba-su:

– Păi, vă dați seama voi ce-ar fi fost, să-i fi făcut ăla pocinogul, că ne-ar fi umplut satu’ de moroi și-ar fi fost vai de noi…Auzind-o chirăind și ălelalte s-au spăriat și ele și -au rupt-o la fugă buluc, împiedicându-se printre morminte și cruci, țipuindu-se toate cât le ținea gura, de să scoale morții din groapă, nu alta. Au lăsat acolo și colăceii cu sarmale, și cârnații fripți pe varză călită de te luau pe sus miroasele. A treia zi când s-au dus să le adune, n-au mai găsit nimic. Păi le-0 fi mâncat chiar bărba-su și de- a sărit pe ea ,nu s-o fi săturat de ea când trăia, fă Leană daică,zice Măria lui Chiompaliu !

Eiii, a fost bărbat-su, nu cred fă țață Mărie, nu cred nici în ruptul capului că pe ăla când l-au dezgropat de l-au găsit cu curu-n sus în scriu,i-au înfipt în inimă un țăruș aprins din foc și i-au făcut și moliftă cu popa…Ei, da, cine-a a fost,parcă mai contează, s-a băgat în vorbă Aurica lui Bondoc ! Bine că a scăpat săraca ! Păi a scăpat fă,a scăpat ,că tocmai atunci se crăpa de zâuă și auzind cocoșii satului cântând,moroiul a dispărut ,că ăsta le e obiceiul ,ei bântuie numai noaptea, după miezul nopții până-n cântatul cocoșilor spre zâuă și atunci dispar…Da, da, așa e fă, așa e că tot așa mi-au spus și ăi bătrâni ai mei,așa e, zice alta dintre ele, frecându-și părul zbârlit pe mâini. Da,da nu e de glumit fă cu moroiii ăștia, nu-i deloc de glumit, zău, zice alta, păi n-ați auzit nu mai departe dăunăzi ce-a pățit și Anica lui Speriatu, că tot de la un moroi de ăsta i s-a tras,c-a visat noaptea că-i suge sângele un moroi și-a lăpădat copilul în șase luni pân’ la ziuă, săraca și-a mai rămas și cu un sughiț și-o zbicitură din ochi și din gură când merge pe uliță, apărându-se cu amândouă mâinile în toate părțile de parcă o mușcă viespile…și când se întâlnește cu câte unul pe uliță ,îl apucă de tunică și, zbicindu-l, îl întreabă: mă, tu ești om sau ești de Ăia… de fug toți din calea ei. A fugit și bărbat-su de-acasă, fă Lele Ioană. Lasă fă, că nu e rău că mai vine și la tine să doarmă, că ești tânără și dorită, că tot ți-e plecat bărbatu’ la armată și ți-o fi și ție dor, glumește alta. Taci, fă, dracu’ din gură, că ne mai aude careva și ne ies vorbe, că dacă m-ar prinde bărbatu-meu cu vreunul ne-ar omorî p-amândoi, ar băga cuțâtu-n noi, că știi cum sunt oltenii, poți să le zici orice, dar nu și de mamă și muiere, că te omoară fără milă de păcat…Păi da fă, da, zice alta, numai dacă te prinde că ce, tu ești proastă să te prindă…olele, taci fă, taci Lele Ioană, nu mă mai îndemna la rele că dau de belele…

Da’ știți ce, fă, zice Ioana lui Bâzdâc, hai fă, să schimbăm apele astea din găleți, că se încălziră de când tot pălălăim și ia uite, începu să și picure, că văzui eu purceaua când plecai de acasă că aduna paie din bătătura și le căra în coteț și știți cum e, că asta nu ne minte niciodată, că tot după semne de-astea se ia și Topor ăla când ne anunță vremea în difuzoarele de pe perete și nu greșește niciodată….Da, fă daică, da, ai dreptate,zice alta și hai să mergem că nu potolii nici orătăniile prin bătătură, se culcă nemâncate, săracele ,mâine n-o să mai ouă niciuna ! Da, îîîuuu Doamne ia-mă, ce făcui că uitai să las focul mai moale când plecai de acasă și ia uite cum miroase,mi se prinse tot făsuiul în tuci pe foc la vatră pe pirostii…Ia uite cum miroase arsura pe toată valea, ce-i pun eu pe masă desară ălui meu când vine de la muncă, mă omoară ăla, mă omoră, nu alta…Îîîuuu că și mie, sare și alta cu gura și eu uitai laptele pe foc, îmi dete tot laptele pe foc, și de la mine miroase, ce mă fac, ce dau la copii să mănânce,îmi dă ăl meu cu oala în cap de nu mă văd…

Și tot așa se olicăiau care mai de care, de parcă venea potopul pe lume și-ți era mai mare mila și râsu’ de ele, c-o rupeau toate la fugă, care-ncotro locuiau cu gălețile în cap purtate pe oblanic…Ba unele, împiedicându-se grăbite de bolovani pe ulițe le mai și scăpau pe jos ! Când ajungeau acasă, numai ele aveau să știe ce pățau !

Cam astea erau discuțiile dintre muierile satului din Bulzești când se întâlneau toate ciopor de taină ! Era singura lor distracție și preocupare să afle ce și cum se mai întâmplase prin sat în zâua și noaptea trecută…Care cu care s-a mai îmbârligat,s-au păruit și -ncăierat, ce moroi și pe unde au mai apărut și câte și mai câte de de-alde-astea….Nimic nu le scăpa de ce era la gura lor…Ce să facă, săracele și ele,să se plictisească și să moară de urât…

Dar cele mai multe discuții însă, erau despre unele femei rele de cur, care, deși aveau bărbați, nu se mai săturau, fir’ar ale Pârdalnicului… de tăvălesc toate tarlalele de porumbi cu bărbații noștri, că de atunci nici nu se mai uită la noi, se culcă cu curu’ la noi, zicând că sunt obosiți de muncă, nu de hăndrăneală cu ele… S-a dus vestea de-astea până-n satele vecine, de peste deal la Vulpeni, că nu se mai satură, fir’ar ale iaca Cui ! Vin la ele și dup-acolo, când sunt în călduri…le amușinează…

– Ei, ce să facă și ele, săracele, că li s-a dat-o ca s-o dea, nu să meargă-n Rai cu ea, zice una deocheată, care și ea se spurca la bărbații altora.

Continue reading „Valeriu CÎMPEANU: Marin Sorescu unic și irepetabil”

Valeriu CÎMPEANU: Lăsaţi-mi timpul în pace

Lăsaţi-mi timpul în pace

 

E un timp pentru toate
dacă ştii să-l alegi
şi nu doar să-l alergi
E un timp al ivirii
un timp al iubirii
un timp al împlinirii
şi al desăvârşirii
Eu l-am ales pe-al meu
încă de pe vremea
când mai credeam în Dumnezeu
Şi de atunci e Timpul Meu
numai şi numai al meu
e proprietatea mea nudă
din care nimeni şi nimic
nu poate să mă excludă
e numai timpul meu
e doar al meu
predestinat doar mie
să-l car mereu
oricât îmi e de greu
Degeaba încercaţi
să mi-l furaţi
să mi-l prădaţi
să-l ignoraţi
că nu veţi putea
ca să mi-l luaţi
căci e prea greu
ca să-l purtaţi
nu veţi putea
ca să-l căraţi
Lăsaţi-mi-l în pace
e timpul meu
ce rău vă face ?
Aveţi şi voi timpul vostru
care vă încape
folosiţi-vi-l cum vreţi
şi cum puteţi
dar de timpul meu
să nu vă atingeţi
Lăsaţi-mi-l în pace
ce rau vă face
Lăsaţi-mi timpul în pace!!!!

 

(din volumul ,,Singur prin cuvinte”)

—————————-

Valeriu CÎMPEANU

12 decembrie, 2018