Ștefan Lucian MUREȘANU: Misiunea unui poet creștin

O scriitoare profundă transmite prin poemele sale, în număr de 101 sonete, din cartea „Pelerin pe Calea Luminii”, o liniște a veștii găsirii Căii, care a dus-o spre lumină. Ne plămădim în întuneric, iar după ce ne naștem orbecăim într-o lume în care oamenii se caută și-și întăresc convingerea că drumurile vieții duc spre o cale a luminii.

Poezia „Eu”, cu care volumul de sonete se deschide în fața cititorului, concentrează în cele zece versuri o existență, este experiența de viață a poetei Maria Filipoiu. Aplecată asupra unei cugetări de-o viață, poeta inspiră și expiră din interiorul versului ei fapta ca regret al unei dorințe prin care voiește perfecțiunea întru credința că lumea își poate găsi calea spre lumină, dorind-o, așa cum și-a dorit-o scriitoarea în interorul fiindului ei: „Însuflețită-n chip de pelerin,/ din universul spiritelor vin/ cu pana gândului de bun creștin/ și lacrimile cerului senin/ pe-al timpului răboj să-mi scriu destin,/ spre proslăvirea Tatălui divin,/ când viața mea se află în declin;/ din preaplinul pocalului de vin/ golesc licoarea cu gust de pelin/ să nu mai simt amarul din suspin”.

Observăm că după fiecare titlu dat poeziei urmează destăinuirea a ceea ce poeta dorește să reverse în sonetul creat. Astfel, incursiunile în cunoştință de cauză în sonetele Mariei Filipoiu sunt singulare, dar cu atât mai necesare, căci cititorul este lipsit de multe ori şi cu atât mai nefericit, de sprijinul studiului teologic, indispensabil înțelegerii depline a ceea ce dorește să transmită poeta în înțelegerea poeziei religioase.

În excursul de față ne propunem să expunem câteva din temele pe care le considerăm majore în poezia Mariei Filipoiu şi nu atât temele, cât modalitatea literar-poetică, expresie a inefabilului-trăirea religioase, cât şi viziunii creştin ortodoxe asupra a tot ceea ce ține de existența şi experiența umană. De asemenea, în consonanță cu felul în care stihuitoarea consideră poezia ca artă, vom încerca să ne eliberăm de limitativa considerare a acestei trăiri ca o simplă atitudine estetică și îi vom acorda importanța cuvenită unei mărturisiri de credință şi de viață.

În volumul de sonete al poetei Maria Filipoiu, omul este definit de caracteristicile sale, de făptură creată de Dumnezeu. Deşi este, de fapt, pământ însuflețit, omul poartă ontologic, în sine, reflexele divinității. Nu reprezintă decât adevărul dogmatic al vieții şi al morții – părți ale unui singur întreg care formează soarta şi destinul omului, vremelnicie în veşnicie. Imaginile simbolice trimit către adevăruri biblice revelate, adevăruri de nezdruncinat şi imposibil de evitat, rânduite de Dumnezeu într-un plan veşnic imuabil, adevăruri pe care poezia le ia cu asalt prin mijloace specifice.

„Dedicație” este mărturisirea adâncă și legătura egoului teluric cu eul cosmic, este întrepătrunderea și cugetarea poetei spre binecuvântarea Creatorului, este o iubire dăruită scriitorului, dorința ca cel ce îi citește sonetele să se contopească întru cuvântul divin. Mesajul poetei Maria Filipoiu este direct și unul singur acela de a căuta „Cărarea spre Absolut”, calea divină, despre care ne atrage atenția că „nu este netezită pentru toţi pelerinii. Unii caută toată viaţa, dar nu desluşesc traseul corect, prejudiciind, astfel, propria veşnicie. Alţii o găsesc la jumătatea vieţii, iar puțini zăresc ţinta şi tot traiectul de la început până la final. Aceştia se pot considera, cu adevărat, norocoși. Cei care bâjbâie își pot atinge ținta doar pe calea spirituală, cu lumina unei călăuze divine, care să le lumineze drumul cel bun”.

Primul sonet, „Iubirea de Dumnezeu”, este sonetul învățăturii creștine după cum însăși poeta mărturisește și întră într-o melancolie a aducerilor aminte pe când mama sa o ducea în vremea copilăriei să se roage, făcându-și semnul crucii în casa primitoare a lui Dumnezeu – Biserica Domnului Nostru Iisus Hristos. Legătura aceasta, a ființei cu Duhul Sfant, o va călăuzi întru armonia minunată a vieții în iubire, dându-i „Pacea sufletească” pe care o descrie în cel de-al doilea sonet: „Însemnați cu mirul purificator/ Și pe chip făcând semn de închinare,/ Creștinii duc taină la casele lor”.

Maria Filipoiu își desăvârșește Calea și este conștientă că drumul vieții ei este însoțirea permanentă cu „Îngerul ei păzitor” pe care îl simte în toată ființa ei, cântându-l în „sonet spiritului creștin”: „În suflet îl duc pe cărări de stele,/ Când cursa vieții ajunge la sfârșit,/ Iar chipul meu va fi lut de ulcele”.

După ce parcurge un drum al purificării minții, poeta încearcă să-și apropie spiritul de Poarta Raiului și, atunci, „Cu inima pe cerul din ochi vibrând,/ Privesc nedumirită spre Dumnezeu/ Și-l rog săngăduie sufletului meu/ Să se înalțe pe-o aripă de gând”.

Aceste sonete, scrise într-o măsură de 11 silabe, cu rimă îmbrățișată definesc prin formă, poezia canonică, specifică creațiilor poetice religioase, iar faptul că rima alternează de la verb la substantiv evidențiază dinamismul tabloului descris.

Luat în parte, fiecare sonet reprezintă un tablou, o pictură murală a unor timpuri care au fost și există în prezent prin creația poetică a Mariei Filipoiu, care a dorit să deschidă, cu aceste sonete, o Cale a adevărului, a mărturisii, a ceea ce a simțit și simte când inima ei primește semnul existenței divine. Poeta cugetă cu fiecare sonet și în fiecare poezie trăim momente în tablouri diferite, unde, prin fiecare în parte, domnia sa își trăiește timpul exitenței. Fiindul său teluric este o nădăjduire a curățirii sufletului: „Nădăjduiesc în Tine, Sfânt-Părinte,/ Că-mi vei duce sufletu-n alt început/ Să-mi veșnicească gânduri în cuvinte”. Poeta este conștientă că, într-un moment al existenței telurice, vine și acea trecere dintr-o lume într-alta, despre care filosoful Constantin Noica, în studiul său „Sentimentul românesc al ființei”, spunea:

„În fapt, înţelesul deosebit al fiinţei, la noi, este poate lucrarea înţelesurilor deosebite ale lui întru, care a venit să exprime fiinţa dinăuntru parcă, sugerând că a fi înseamnă a fi întru ceva, adică a fi în și nu pe deplin în ceva, a se odihni, dar a și năzui, a se închide dar şi a se deschide. Fiinţa a fost astfel scoasă din încremenire şi s-a clătinat. Dar dacă nu s-ar clătina, ar fi cu adevărat? Ce fel de fiinţă este aceea în care nu e loc pentru nicio vibraţie şi nicio devenire?” Acest rit de trecere este o traversare a Căii pregătită încă din starea fiinduală, o cale despre care poeta vorbește și amintește cititorului, în fiecare sonet, anume, ispășirea. Cuvintele nu sunt totuna cu vorbele, Cuvântul este însuși Fiul lui Dumnezeu, care a venit ca Om să ne binecuvânteze într-o lume multă cu oameni puțini. Dacă menirea creștină are rolul de a pune omul în legătură cu Dumnezeu, consider că poezia ascetico-mistică constituie cel mai înalt grad al poeziei de factură religioasă. Este punctul în care Maria Filipoiu, curățindu-se pe sine prin asceză, se întâlnește cu Dumnezeu, participă la această comuniune în mod conștient și, mai mult, îl caută pe Dumnezeu, ajungând să spună precum psalmistul David „gustați și vedeți că bun este Domnul”. Pe Dumnezeu ajungem să îl vedem după sârguința și iubirea noastră, spun Sfinții Părinți: „Rugăciune duc la Poarta Domnului,/ Când intru în Templul din Ierusalim,/ Că-n ea am pus ofranda sufletului”, mărturisește poeta în poezia „Ofrande Mântuitorului (sonet creștinătății)”.

Am putea asemăna poetica volumului „Pelerin pe Calea Luminii –  101 de sonete creștine“ cu un templu al rugăciunii începutului lumii creștine.

Prima parte a volumului de sonete ne-am putea-o imagina ca pe un pronaos, acest fapt îl constituie chiar sursa de inspirație a acestui volum de sonete creștine, partea de șlefuire a sufletului și căutarea cuvântului în liniștea interioară a minții. În naos regăsim partea pregătitoare, o deschidere spre urmarea primirii cuvântului divin și participarea la taina lui Hristos. Este momentul căutărilor poetei, al incertitudinilor, al revoltei, al mesajului creștin transmis prin simboluri. Este perioada omului modern care caută și dorește să aibă certitudinea luptei sufletului: „Cu ispita, lupta nu e ușoa- ră;/ Când intră în om, îi umbrește traiul/ Și cu gâlceavă îi ascute graiul,/ Având porniri de sălbatică fiară”, spune poeta în sonetul „Dumnezeu e aripa Duhului Sfânt”.

Sonetele acestui volum de inspirație religioasă își au sursa în imnurile religioase ale Bisericii primare creștine, după cum am observat, deoarece, din epistolele Sfântului Apostol Pavel vedem că în adunările de cult se citeau „Psalmii” -cântările din Biblie.

Fie că este vorba despre invocarea Divinității prin rugăciune, fie că este vorba de întâl- nirea omului cu Dumnezeu, poeta a trăit duhovnicește aceste momente și a reușit să transmită cititorilor parte din lumina și bucuria acestei trăiri unice.

Ce poate fi mai frumos decât să te întâlnești în rugăciune cu Dumnezeu și să te împărtășești de slava Lui?

Poeta Maria Filipoiu a reușit să facă din versurile sonetelor sale adevărate rugăciuni și trăiri tainice, împărtășind și cititorului din această bucurie. Părintele Rafail Noica afirma că „ortodoxia este firea omului”, iar „adevărata cultură a omului este cultura Duhului”, cel care descoperă tainele dumnezeiești în chip minunat.

Maria Filipoiu a reușit să descopere taina cuvântului divin, să îl trăiască în liniștea creației sale și să îl transmită iubitorului de poezie creștină.  

Continue reading „Ștefan Lucian MUREȘANU: Misiunea unui poet creștin”

Alexandru Eusebiu CIOBANU: Antologiile „Regal Literar”

În aceste vremuri marcate de conflicte subtile ale lumii noastre și cu amenințări în tot ceea ce poate defini educația prin pierderea culturii, a identității și a tradițiilor ca identificare a etniei, cădem de acord, cei care am promis pe întreg totul că vom apăra adevărul și vom muri pentru adevăr, să aducem în fața iubitorilor de cultură și literatură, antologii care se doresc a păstra spre neuitare autorii incluși, creațiile și darurile lor către orice percepție. „Regal Literar” reprezintă ultimul curent de creație pe care românii îl abordează din anii 2000.

Autori de toate vârstele sunt incluși în aceaste antologii ale creațiilor literare contemporane la care noi am visat să existe și să se promoveze neîncetat publicului român a cărui fundație este construită din valorile ce vor triumfa etern: dragostea, arta, adevărul și bunătatea necondiționată. Așa cum axis mundi face legătura între lumea creată și lumea necreată, arta face legătura între noi toți, oameni ce trăim pe Pământ și ne dăruim cu trupul și sufletul misiunii intuitive cu toată rațiunea umană – aceea de a ajunge în cer. Indiferent unde se află cerul, centrul lumilor, Agartha sau raiul promis pocăiților, tot ceea ce avem și toată bucuria noastră stă în arta și dragostea pe care le naștem și le împărtășim aici, pe Pământ. Și acestea sunt incontestabile daruri ale divinului sau poate chiar parte din el, neputând nimeni, niciodată, să considere dragostea sau arta că fiind simțiri, acte sau manifestări păcătoase.

Ne putem uni și putem întinde o mână spre a-i ajuta pe cei ce nu pot înțelege, simți și vibra atunci când sunt în centrul unui profund manifest și proces artistic, fie acesta muzical, teatral, literar sau de altă natură.

Să începem să arătăm celor neputincioși, trimiși pe drumuri ale pustietății de către maleficul omenesc și supra-omenesc, universal și non-universal; că viața este o explozie de stări, emoții și vibrații coordonate de artă și de dragoste. Cu toată plăcerea de a dărui, sperăm ca acest proiect să vă aducă procesul de catharsis de care aveți nevoie în urma ultimelor învățături, înțelegeri, credințe și speranțe.

Continue reading „Alexandru Eusebiu CIOBANU: Antologiile „Regal Literar””

Comunicat de presă – Regal Literar

În aceste vremuri marcate de conflicte subtile ale lumii noastre și cu amenințări în tot ceea ce poate defini educația prin pierderea culturii, a identității și a tradițiilor ca identificare a etniei, cădem de acord, cei care am promis pe întreg totul că vom apăra adevărul și vom muri pentru adevăr, să aducem în fața iubitorilor de cultură și literatură, antologii care se doresc a păstra spre neuitare autorii incluși, creațiile și darurile lor către orice percepție. Regal Literar reprezintă ultimul curent de creație pe care românii îl abordează din anii 2000.

Autori de toate vârstele sunt incluși în aceaste antologii ale creațiilor literare contemporane la care noi am visat să existe și să se promoveze neîncetat publicului român a cărui fundație este construită din valorile ce vor triumfa etern: dragostea, arta, adevărul și bunătatea necondiționată. Așa cum axis mundi face legătura între lumea creată și lumea necreată, arta face legătura între noi toți, oameni ce trăim pe Pământ și ne dăruim cu trupul și sufletul misiunii intuitive cu toată rațiunea umană – aceea de a ajunge în cer. Indiferent unde se află cerul, centrul lumilor, Agartha sau raiul promis pocăiților, tot ceea ce avem și toată bucuria noastră stă în arta și dragostea pe care le naștem și le împărtășim aici, pe Pământ. Și acestea sunt incontestabile daruri ale divinului sau poate chiar parte din el, neputând nimeni, niciodată, să considere dragostea sau arta că fiind simțiri, acte sau manifestări păcătoase.

Ne putem uni și putem întinde o mână spre a-i ajuta pe cei ce nu pot înțelege, simți și vibra atunci când sunt în centrul unui profund manifest și proces artistic, fie acesta muzical, teatral, literar sau de altă natură.
Să începem să arătăm celor neputincioși, trimiși pe drumuri ale pustietății de către maleficul omenesc și supra-omenesc, universal și non-universal; că viața este o explozie de stări, emoții și vibrații coordonate de artă și de dragoste. Cu toată plăcerea de a dărui, sperăm ca acest proiect să vă aducă procesul de catharsis de care aveți nevoie în urma ultimelor învățături, înțelegeri, credințe și speranțe.

Regal Literar este un proiect cultural care își propune publicarea de antologii ce cuprind creații literare ale scriitorilor contemporani. Antologiile proiectului Regal Literar se vor publica o dată pe an cu menționarea numărului ediției. De asemenea, creații literare – eseuri, proză și poezie, vor apărea și pe platforma digitală a proiectului.
Fondatorii își propun a decerna premii autorilor de literatură în fiecare an, în semn de recunoștință și apreciere pentru contribuțiile aduse culturii și societății din care aceștia fac parte. În cadrul proiectului va activa și un cenaclu care îi va purta numele din care vor face parte autori ce vor trimite solicitări de înscrieri.
Mai multe informații la adresa de e-mail :regal.literar@yahoo.com.

Coordonatori:

Claudiu Dumitrache

Alexandru-Eusebiu Ciobanu

Stefan Lucian Muresanu

 

Ştefan Lucian MUREȘANU: Mă-ndrept spre fericire

MĂ-NDREPT SPRE FERICIRE

 

În lumea albă în care timpul trece,
Am tot supus prefacerii iubirea
Am respirat adânc
Și inima-n iubire
S-a resemnat în viață
O viață unde
Lumea este grea,
Din greu se naște fiindul
Cu fiecare clipă ce trece peste noi
E lume,
Și fiecare cu nevoi
Din nevoință arde
Spre greul vifor
În care dezechilibrul
Dă sorții ne-nvieri
Ci o-nvechită sete
De ce dorim să fim,
Să tulburăm
Și timpul
Și spațiul strâmt și rece
Ne strânge în
Sistemul neclar,
Putem spune al sorții
Când neîncrezători
Cădem,
Și câte praguri
Tot trecem
Și rar pe cel de sus
În creștet îl simțim
Când din nevoi orbirea
Spre ce e orb privim.
Viu ne e fiindul,
Dar morți umblăm pe străzi
Nu știm ce este moartea
Și pietrele pe drum
Sunt ascuțite-n margini
Nu-s flori,
Copaci trosnesc în parcuri
E gerul crunt al fricii
Când inima-ți îngheață
Când nu mai ai suspin.
Dacă am vrea cu toții
Spre soare să privim
Nu ar mai fi
Nici noapte,
Nici tânguiri,
Ne-am prinde
Și de mână
Cărările prin viață le-am trece,
Și-ar fi numai lumină
Cu oameni
Ce din lume voiesc
Să se ridice
Să prindă-n inimă iubirea
Și zâmbetul,
Sunt flori
Și păsări sunt
Și cerul e senin,
Privește omule
Lumina
E taina reclădirii
Sunt ochii tăi și-ai mei
E ziua care vine
Și ne arată Calea
Este-nceput în lumea
Ce tulburată-n teamă
A suferit
În noaptea
Ce a umbrit Pământul.
Ridică-ți în lumină
Copilul nenăscut
Și lasă-l să te vadă
Să-ți simtă-n piept
Pulsând
Inima ce încă o ai caldă,
Ești omule, părinte
Al fiului din vis,
Pulsează viu fiindul
Din viu se naște viața
Și mâinile-mi ridic
Îmbrățișând natura,
Văzduhu-i plin de viață
Mă-nalț spre Tine,
Iubire a dragostei de oameni,
Plutesc,
E-o viață nouă
Iubito, te caut,
Te voiesc
În brațe, vino,
Suntem făcuți
Să fim în lume,
Unde e om și oameni.

———————————

Ştefan Lucian MUREȘANU

14 octombrie, 2018

Ştefan Lucian MUREȘANU: Românule, e țara ta…

ROMÂNULE, E ȚARA TA…

 

Să nu uiți niciodată,
Române,
De cei din neamul tău
Care au scris cu sânge
Istoria,
Iar paginile roșii
Gem și îndelung
Cuvintele se-aud,
Se tem doar cei din lume
Și lumea nu e tot
Ce-i dat spre a se știi
Din veacuri
Nu poate nici pământu-acoperi
La timpul care este dat
Strămoșii răscolesc cu trupurile lor
Și-nalță spre-adevăr
Ce-a fost,
Ce este și va fi.
Mărturisesc străbunii
Și din adâncuri
Trecutul
Aduce la lumină
Fila-nroșită încă
De cei care-au pierit
Luptând pentru hotarul
Ce ni l-au dat spre moștenire
Nouă,
Celor ce astăzi
Suntem fiinduri lumii albe,
O lume înrăită de nevoi
De ceea ce nu este a lor
Râvnesc însă cu neputință,
Scrâșnesc din dinți,
Dar dinții lor s-au tot pierdut,
Granit a fost voința
Viteazului român
Și-nțelepciunea graiului
Rostiri au răsădit
În limba strămoșească
A dacilor străbuni,
Din traci și ce din vechime
Au dat și portul,
Și datinile ce-n tradiții
Țin cultul lupului
Ca toți ce din hotarul lor voiesc
Să piară-n colți,
Când șuiera stindardul
Și apele încremeneau din cursul lor,
Dușmanii înfricoșați
Lacomi de pofte și averi
Care treceau
Hotarul dacilor călcând
Sub ropotul de cai
Holde de-aur
Din care pâinea o coceau,
Dar, vai! Când ceata de viteji
Din munți alunecau, spumând
De-acolo, de la Sarmisegetusa
Prăpăd între tâlhari făceau,
Dar pân` la ei mureau
Și mame, și copii,
Și tineri, și bătrâni.
Plâng codri, pământul geme,
În adânc
E vaiet, se-oasele în trupurise,
Și din morminte
Se ridică,
Se-adună-n cete,
Vorbesc o limbă ce o știm
E limba de eroi,
Viteji ce au sădit cu trupurile lor
Hotarul
Mândrei și luminatei Românii.
În Caraiman
Stă Crucea falnică,
E un simbol
A ceea ce suntem și ce dorim să fim,
Românule, că ești tânăr sau bătrân,
Țara-i a ta,
Nu fii supus în ea,
Stăpân ești tu,
Că hotărârea ta-i cine să stea
Cu tine în hotar,
Să îți respecte ceea ce strămoșii
Podoabe ale nemuririi
Ți-au lăsat
Ca dar, ca fapt al existenței tale.
Nu fii străin cu ce-i al tău,
Nu-ntoarce spatele
Celui ce-ți este frate
În limbă și în port,
În datini și-n credință
Că vin și-ai tăi
Din neamul ce-s din fire-ți
Și nu îți va plăcea
Ca slugi să-i vezi
La trepădușii lumii.
Românule, eu vreau să fii român
Să prețuiești ce ai,
A acelora ce nu mai sunt,
Cu trupurile, cu sângele
Și cu dorința lor
O țară mândră ți-au lăsat,
Tu ești dator s-o aperi
Aici, pe-acest pământ e locul tău
Nu mai pleca din țară-n țară,
Himere cauți
Și căderea ta găsești,
Ești cel ce poți,
Numai să vrei
Să faci din țara aceasta
Grădină,
Ești trup din trupul ei,
Când fermentezi fă spuma
Darului silinței
În cuget să se-nalțe
Înțelepciunea ta, române
Dă-o acestei țări,
N-o vinde,
Bucata ta de pâine
Nu-i altfel cum este-n țara ta,
Ești priceput
Dă-i țării tale tot ceea ce
Strămoșii ți-au transmis
Prin semne
Și oracole,
Nu îți lăsa ce este-al tău
Să fie-al altcuiva.
Când ai s-o mai dorești,
Române,
N-ai să mai ai nici loc
Și nici bătrâni
Care să îți mai cânte doina
Sau să îți spun-un basm
Cum îți spunea bunicul
În pragul casei
Sau în cerdacul plin cu flori
Când vara
Urcai și coborai coline,
Poienile le admirai
Și ascultai
L-apus de soare
Legendele românilor,
Strămoșii tăi.
E liniște acum,
Privirea-ntoarceți
Spre ceea ce în urma ta rămâne,
Mormintele străbunilor,
Și case bătrânești
Ce stau să cadă-n greutatea vremii,
Și hora de duminic-ai s-o pierzi,
Și portul,
Și doina îngânată pe-nserat
Când cei ce-au fost ai tăi s-au dus
Și amintirea le-ai lăsat
Să intre în uitare.
Ce-or să mai spună, nepoții tăi,
Înstrăinați prin lume,
Neștiutori de neam,
De datini
Și de credința
Care a tot ținut
Poporu-acesta aici,
În vatra-n care durerea arde,
E focul ce-n inima
Celor plecați din lumea aceasta
Arde,
E dor ce numai noi românii-l știm,
E-un sentiment
Ce în durere seacă
Și trup și suflet,
Amândouă odată,
Și lacrimile seacă
În întuneric ochii se-aprind
Văd umbrele acelora
Ce au fost
Și nu mai sunt,
Bătrânii stau în coada furcilor
Și tot privesc în larg,
Cuprind în zare Marea,
Îl văd pe Mircea Voievod
Și se apleacă-n fața lui,
Călare trece îngenunchind Neajlovul
Bat clopotele
Și tăcut se-ntoarce
Că ar fi vrut să-și mângâie
Pe creștet toți nepoții,
Valah e neamul întinsului popor
Și Ștefan Sfânt, viteazul domnitor
Cutează să oprească
Din nou la Războieni,
Oftează, se apleacă
Și lacrimile-i curg
Valahii moldoveni
S-au tot scurtat de vieți,
Se-ntoarce și privește
Cu ochii-i ageri și senini
Cuprinde Nistrul, Prutul,
Și vede în întins Moldova toată
E neamul românesc,
Mihai, craiul muntean
Îi face semn de bine,
Cu pași grăbiți pornește
Spre Alba și spre Iași,
În București pe tronu-i de domn
Învrednicește
Hotarul Marii Dacii,
Hotarul românesc
Al celor ce în sânge au limba,
Portul și datina străbună,
Credința în Iisus
Pe care Andrei cel Sfânt
A readus-o-n țara
În care Zalmoxis zeul
Prin Deceneu, Scorillo,
Mari oameni înțelepți,
Preoți ce-n astă lume
Ei sfinți sunt printre sfinții
Strămoșilor părinți.
Și Brâncovenii,
Valahi născuți sfințiți
Au dat lumii lumină,
Înțelepciune au dat
Așa cum Cantemir
Descrierea Moldovei
A scris, creând
Sub semnul Crucii sfinte
Știința din știință,
Savant ce-a dat lumina
Ce s-a-nălțat spre lume
Și-a scos din nevoință
Știutu-n cugetare.
Istoria e sânge
Sunt pagini încărcate
Cu lacrimi, cu durere,
În lacrimile noastre e așezată Plevna,
Sub Carol cel Dintâi
Mulți au căzut sub gloanțe,
Români au fost,
Pierit-au
Însă cuvântul oaste
Le-a încleștat cuvântul,
Acela de Libertate.
S-au vrut românii
Cum o cereau străbunii
Să reîntregească neamul,
Hotaru-i Patria Română,
E limba ce-o vorbim,
E portul, ia străbună,
E vatra satului,
E câmpul plin cu holde
Poienile și munții falnici,
Carpații-i nume de la carpi,
Din traci cu dacii moșteneau
Și despre care
În slove măiestrite
Poeții noștri au tot cântat
Și-aflăm al neamului
Trecut.
Cine ești tu, străine,
Să îmi rupi
Pagini din cartea
Ființei mele-n neam,
Cine ești să-mi pui la îndoială
Hotarul strămoșesc,
Să rupi din carnea țării
Bucăți ce-mi sângerează,
Să îmi stâlcești și limba,
Din portul meu să furi
Și-n hainele-ți sărace
Din borangicul iei,
La mâneci să îți pui,
O lume o cunoaște
Că ia-i românească,
E cusătură veche
Cu taină-n broderie,
Eu știu că neamul tău, străine,
Nu a avut
Ce neamul meu prin iscusință
Pricepere și-adâncă cugetare
Lumii a dat
Și ție, ai luat destul.
Ne prindem mâinile
În Hora
Marii Reîntregiri,
Suntem același neam
Și de la Tisa pân` la Nistru,
Și de la Dunăre la Mare,
Și din Carpați
Și din Balcani
Se-aude graiul strămoșesc,
Valahi români,
Români valahi din daci,
Și strănepoți ai tracilor stăpâni.
Acesta-i neamul meu, străine,
Îți spun de n-ai știut
Dar dacă printre noi mai sunt
Căzuți în patima
Cea crudă a deznădejdii
Și fug de tot ce-i românesc,
Aceia nu sunt din străbunii mei
Sunt aciuați din neamuri
Ce-au trecut,
Nimic n-au românesc.
Române, nu uita
Că vine ceasul
Când ai să vrei să te întorci,
N-ai să mai poți
În locul tău
Se-așează cei ce vin
Ei știu pământul roditor al vechii Dacii,
Tot ce e semănat
E binecuvântat de Dumnezeu,
Aici, unde-i hotarul meu,
Al Marii Românii.

———————————

Ştefan Lucian MUREȘANU

22 septembrie, 2018

Ştefan Lucian MUREȘANU: Flori ale iubirii

FLORI ALE IUBIRII

 

Idee, gând și meditație
Și cuget,
Mărturisire în adânc
Și adevăr
Și facere
Iubito,
Și-n zori de zi,
La început de vară
Prima iubire a văzut lumina
I-a fost pe noi,
Tu mamă și eu tată
Să fim în fericire,
Avem primul copil.
Copila vieții noastre
În brațe-am prins
Și amândoi
În legământul vieții
Am tot parcurs
Din drumurile bifurcate ale vieții.
A doua floare-a noastră
Lumina-ntrezărit
Într-un sfârșit de iarnă.
Cu două flori
În glastra vieții
Iubito, am suit și calea,
De multe ori umbrită,
Durerea nu ne-a-nvins
Și-am străbătut drum greu
Cu nori și vânturi reci
Și-am tot urcat
Prin ploi, prin negură
De lume cu nevoi
Noi, amândoi, și florile din glastră
Am străbătut în lacrimi
Și drumuri și poteci
Cu bariere
Părea o lume albă
Însă umbrea cu-adânci nevoi
Dorința noastră de a fi
Și ne plecam ca salciile
Când grele vorbe adânceau
În neștiut fiindul.
Eram ființe asupra cărora băteau
Și vânt cu tunete și ploi
Și nevoința lumii reci
Ce pe poteci
Agonizau
Și îi vedeai orbecăind în plină zi,
Și nu știau că-n fața lor
Cad oamenii
Plângând, cu ochii-nchiși vedeau
Cum mâna vieții ce-și doreau
Spre ei se îndrepta
Ca din cărările umbroase
Să vadă calea
Spre lumină,
Să lase-n urmă și nevoi,
Și negrul din privire,
Toată durerea
Ce freamătă în sufletul pierdut
Al celor mulți
Care se pierd,
Plăcerea este în viciul
Lumesc al lumii
Cu rânjet rece
Înfioară și timp
și spațiu mărginit
Se pierde lumea
Se-ntoarce în nimic,
Nimicul este totul
Și tot va fi cuprins
De focul care-n spațiu
Încinge ce e existent,
Ucide,
În neființă trece acel
Ce-n timpul vieții
A fost pierdut
Și prins în cercul strâmt
Al necunoașterii,
O lume albă în lumină
Trăită-n neagra beznă a ignoranței.
Eu calea am urmat
Ce-n suflet am simțit-o,
De mână ne-am ținut, iubito,
Și glastra cu cele două
Flori albe
Ale iubirii noastre.
Boboci în dragoste
Și-n împlinirie
Petale albe strălucesc
Și printre flori
Sunt îmbierea vieții noastre,
Ele au crescut
Și-au dat la rândul lor boboci,
Iar noi, plecați
În liniștea cunoașteri-așteptăm
Lumina să coboare înspre umbra
Bătrânului cais
Și obosiți, iubito,
S-adormim.

–––––––––––

Ştefan Lucian MUREȘANU

7 septembrie, 2018

 

Ştefan Lucian MUREȘANU‎: Columna lui Traian

COLUMNA LUI TRAIAN

 

Și-au ridicat romanii-n capitala lor
Coloană acoperită cu figuri de daci
În portul în care astăzi
Moțul e mândru tare,
Cămeșa largă-n mâneci
Cusută cu arnici
Și gacii ce la mijloc
Cu brâu strâns se încing,
Cuțitul l-e e armă,
Dar și pita tăiau
Când pofta de hrănire
A trupului doreau
Să întremeze firea.
El, omul ce în istorie
Popor de traci
Trăit-au,
Întins Pământ creat de Dumnezeu
I-a fost să-i fie
Moșie
Și-a dat din neam
O lume ce s-a-ntins
Și-au luminat prin veacuri
Cu Zalmoxis,
Stăpânul dăruit de Cel de Sus
Să dea înțelepciune,
Poporul trac a fost
Și dacii ca nepoți
Lăsat-au peste veacuri
Viteji valahi,
Ei sunt adevărații strănepoți
Ce din Carpați
Cetate din creste-au înălțat,
Spre cer priveau
Strămoșii
Și sufletele lor plecau în veselie
Căci moartea era drumul
Ce Calea le-arăta
Spre Cel ce din Înalturi
Mâinile își întindea
Să îi cuprindă-n viața
Ce-avea să îi desfete.
E liniște și sufletu-n odihnă
Cugetă adânc,
Lumina,
S-a închinat luminii
Și Deceneu
Zeului suprem,
Aerului, apei,
Focului și pământului
Și a preaslăvit
Tainele unei materii sacre
În trupul zeului naturii
În noțiunea timp
și Deceneu cunoaștere avea,
Zalmoxis,
Credința-n zeul lor
Născut spre-a fi lumină
Și timp și spațiu
Tracilor în vremuri.
Purtat-au aprigi lupte
Și la război jertfit
Îi era trupul,
Și viața
Celui de Sus o dăruia
Cu bucurie
Fără să-i pară rău
Și moartea
În lumea blândă
Îl pregătea spre ceruri
Și albă-i era calea
Și apele întinse
Trupul stins
Spre-ai lui strămoși purtau.
Cabirii Dunării albastre
Încă străbat
În zăngănit de arme
Hotarul lor răpit,
Sunt cavalerii traci
Dacii semeți de pe Coloana
Pe care Traian,
Din neamul lor urcat pe tronul
Ce-a urgisit în vaiet
Sute de ani și neam
Și tot ce-a fost
În datină și-n obiceiuri
Dace.
Și în Bucegi El, Omul,
Vârf în Carpați
Ai carpilor strămoși
Stă pavăză
Mărețul Sfinx pilleeat
Și lângă timp
În spațiul sacru
E sanctuarul – dolmen
Al Babelor capelă.
Sunt munții străjuirii
Coloana Infinită
Ce poartă-n cer
Deschide
Sufletelor de eroi,
Și în durerea zilei
A lacrimilor reci
Ce au udat morminte,
Au plâns îndurerate
Și mame și soții
Surori, copii orfani
Pierduți
Și regăsiți în mântuire.
Semeți stau,
Străjuind Coloana
Istoria țin trează
Și amintesc prin portul
Străbunilor
Că suntem români
Valahi
Din neam de daci
Și tracii ne sunt moșii
Iar vatra ne este
Țara aceasta
Legată prin hotare.
Și nu uita, străine,
Căciula strămoșească
Ce stă pe capul mândru
Al dacilor,
Ferească când spre-nalturi
De pe Coloana sorții
Strămoșii noștri
O vor înălța măiastră
Atunci, de-acolo,
De pe-acel stâlp
Al nemuririi lor
Vor coborî
Și-n cete înarmați
Spre Dacia străbună
În pas de luptă
Și călări
Porni-vor
Hotarul sfânt
Să îl cuprindă cu trupurile lor.
E țara lor și-a mea,
Străine,
Țărâna țării e-n țărâna lor
E plină de eroi,
De trupuri de valahi
Ce negură vor face
Când simțul din nevoi
Granitu-n zid de trupuri
Hotarul vor încinge,
Și nimeni nu va îndrăzni,
Prin ce e dat de sus,
Să treacă.
Se strâng românii,
Trupurile-și prind în brațe
Și braț legat de braț
Bărbații daci de pe Columnă
Coboară și hotaru-ncing
E focul, e chimirul,
Brâu lat desfășurat
Din Munți și până
În Marea cea mare-nvolburată,
Și de la Tisa pân` la Nistru,
Și de la Dunăre-n Balcani
Se-aude limba cea vorbită
De dacii dăltuiți
În Roma pe Columnă,
Că-i vatra ce-a unit latina
Cu limba tracilor străpâni,
Popor străvechi cu-al căror nume
Au tot domnit
Pământu-n lung și lat
Rahiwha erau știuți,
Fenicienii-n limba lor
Așa îi aminteau
Și îi stimau,
Popor viteaz și înțelept
În taina nemuririi au rămas.
Coboară-n șir și costobocii
Călări în ropot
Din nordul estic al Daciei străbune
Spre taina numelui tot vin
Și albocensii amintiți de Ptolemeu
Și ansamensii de pe Someș
Și apulii din Piatra Craivii de Mureș,
Și biephii, biesii, burii din Ocnele Marii.
În ropot carpii, stăpânitori de munți
Ce pân` la Nistru
Tradiția au purtat
Și limba cea străbună
Potecile o știu,
Rostită de vitejii din neamul mare trac,
Și daci și geți, popor neînfricat
Și sacii și saldensii
Cu toții au moștenit pământul
Pe care nouă, azi,
Celor născuți în datini și în tradiții
Ni l-au lăsat ca moștenire sacră,
Și limba și credința ne sunt țara
Și în istorie-au cimentat eroii
Poporul
Ce poartă-n inimi suferința,
Ei au luptat
Au întregit și au legat cu brâul
Feciorilor în lupte
Hotarele străbunilor,
Este pământul sub care trupurile lor
Se mișcă, gem când nu îi dezmierdăm
Și răzvrătim
Trecutul,
Istoria nu iartă
Pe cei care sfidează
Eroii din străbuni,
Acolo e Columna,
Zidiți în trupul lor
Privesc în taină dacii,
Odihna este aici,
Aici se plâng strămoșii,
Aici este și mama și tata
Și toți frații din neamul nostru trac,
Aici, pe înserate plutesc
Umbrele lor
Și vântul suflă rece
Istoria nu iartă,
Nu-ncumetă uitarea,
E ascultarea vie
A ceea ce a fost
Din gurile străbune
Ies slove în cuvinte
Se scriu în pagini roșii
Căci doar sângele lor
E parte-n Tricolorul ce flutură,
Și-n zbateri e durerea
În taină e cuvântul
Semeț, încolonate stau
Siluetele de piatră a bravilor strămoși
Și câți nu și-ar dori
Din cei ce sunt pe hartă
Să aibă pe Columnă
Străbuni cum avem noi,
Români, valahi ce-n taină
În nopțile-nstelate
Vorbesc aceeași limbă
Și se închină-n pace
L-același Dumnezeu
Pe care noi, românii,
În inimă-l avem.

––––––––––––––

Ştefan Lucian MUREȘANU

31 august 2018